Ultimul Constantin. Romanul Brâncovenilor

Ultimul Constantin

Ultimul Constantin. Romanul Brâncovenilor de Ileana Toma (Bacău, Editura Babel, 2010)

Deși dedicată unui Sfînt Martir, cartea Ilenei Toma 1 nu este propriu-zis o scriere hagiografică, așa cum ne previne cu onestitate autoarea încă din titlu.

Ca roman, deci supunîndu-se canoanelor și convențiilor specifice speciei, volumul aflat deja la a treia ediție se înscrie în specia realist-istorică, adresat fiind, potrivit declarațiilor autoarei, în special tinerei generații, expuse, după cum știm, influențelor nefaste ale excesului de tehnologie. Idealismul Ilenei Toma îi apare înduioșător unui om al Școlii cum este semnatarul rîndurilor de față, căruia i se desfășoară dinainte cotidian aspirațiile ciuntite, stilul de viață hedonist și superficial al tinerilor crescuți într-un mediu fără valori morale și culturale certe, ori și mai rău, cu „modele“ ridicole, care le canalizează energiile către descurcăreală și improvizație. Desigur, dacă s-a ajuns aici, e cu precădere vina noastră, a adulților – părinți și educatori –, prea molatici și neconvingători în vorbe și fapte față de vigurosul asalt al așa-ziselor valori occidentale dat asupra modului de viață cumpătat și sănătos al nostru și al înaintașilor ghidați de credință și cultul muncii. Dar, trecînd peste acest context socio-cultural, demersul scriitoarei e întru totul remarcabil, mai ales în penuria scrierilor de gen. Personal, doar un nume mai pot avansa în această ordine de idei, anume pe acela al lui Petru Demetru Popescu, între altele, autorul recent publicatului roman istoric Cerbul din pădurea pierzaniei.

Romanul propune o tematică variată și mereu actuală: rugăciunea ca mod de viață, supraviețuirea printre trădători în numele iertării creștine, rezistența unui popor condus de un domn creștin prin cultură și prin chibzuită valorificare a darurilor primite de la Creator între mari puteri lacome și dușmănoase, familia creștină și, înainte de toate acestea, martiriul și izbînda prin trecerea în veșnicie după modelul Celui răstignit.

Structurată în  douăzeci și unu de capitole și un epilog, cartea impune prin tehnica bine stăpînită grație unui talent experimentat, combinînd în pasta narațiunii propriu-zise dialoguri, amintiri, micronarațiuni în ramă, descrieri, scrisori, epitafuri, predici. Stilul direct și indirect liber, împreună cu tradiționala culoare locală (conturată ferm prin descrieri de tip tablou și de tip portret și prin arhaisme decodate prin sobre note de subsol) contribuie esențial la un binemeritat și, iată, repetat succes editorial.

Titlul operei apare descifrat din dialogul purtat de voievod cu un negustor evreu:

– Oare să fi greșit marele rabin cînd mi-a spus: „Pleacă la Edirne [i.e. Adrianopol] că vine acolo Constantin, împăratul Bizanțului, nădejdea tuturor creștinilor din stăpînirea padișahului, e om bogat și o să faci negoț bun?“ Să fi greșit marele rabin? „Du-te să-l vezi pe ultimul împărat al Bizanțului, Constantin“, așa mi-a spus. (…) Ochii marelui spătar [Mihai Cantacuzino] întîlniră ochii prințului (Ștefan Brâncoveanu) și se lăsară în jos. Amîndoi se gîndeau la același lucru. Cînd a căzut ucis pe zidurile Constantinopolului, împăratul Constantin al XI-lea Dragases și după asta și cetatea sfîntă s-a nimicit, victimele cuceririi de către sultanul Mahomed al II-lea a ultimei citadele de speranță și-au adus aminte de o prezicere care afirma că vechea cetate a Bizanțului se va rezidi sub primul ei împărat creștin, Constantin, și că va cădea sub păgîni, iar ultimul ei împărat se va numi tot Constantin. Unora li se părea că prezicerea nu ar fi putut să se refere la unsprezece Constantini, cîți au fost, și că ar trebui să mai existe un al doisprezecelea și ultimul… (p. 246).

Teza autoarei – permis fie-mi termenul tehnic – e sugerată cititorului cu două capitole mai înainte prin fastul cu adevărat împărătesc organizat minuțios deplasării voievodului muntean (descrierea e făcută din perspectiva imbrohorului Selin pașa, slujbașul sultanului însărcinat cu aducerea lui Constantin Brâncoveanu la Adrianopol): De după clopotnița Mitropoliei apărea ca un rîu de lumini alaiul. Clopotnița dreaptă, pătrată, nu foarte înaltă dar solidă, cu brîuri de cărămidă așezate în fel și chip, făcînd jocuri de linii și culori pastelate, așezată pe culme, se profila pe cerul albastru mai sus decît turlele frumoase ale Mitropoliei; de după ea, pe amîndouă părțile, se forma un fel de procesiune nemaivăzută. Seimenii cu dulame roșii și pălării albe de paradă, călări și pedeștri, dorobanți sîrbi în haine negre, apoi peste o sută de comișei cu cai de călărie înșeuați mergînd la pas ținuți de căpestre. Pe drum se făcea un spațiu liber după care veneau mulțime de preoți în odăjdii strălucitoare, cu cruci sau cu cădelnițe, iar după ei, ca o a doua gardă voievodală, înaintau călugării mînăstirilor din București. Să fie o mie? se întrebă Selin pașa pe gînduri. Clopotul cel mare bătea să se spargă. Curînd se ivi prima caretă deschisă trasă de patru cai negri; în ea erau vodă cu cei trei fii ai lui, Constantin, Ștefan și Radu, copil încă. A doua caretă era trasă de patru cai albi și în ea i se părea că sînt mitropolitul Theodosie și patriarhul Atanasie al Antiohiei. După ei veneau, fie călări, fie în rădvane închise, fie în carete deschise, boierii țării în ordinea rangurilor. Lui Selin i se părea că în fața lui se desfășoară un basm oriental, cu un șah miraculos, care se întrupează cu întreaga lui suită dintr-un abur de cafea. Lui basme, cînd era mic, nu-i povestise nimeni; mare fiind, în Asia Mică ascultase cu plăcere prin caravanseraiuri sau ceainării tot felul de scorneli ale minții omenești, căci asta trebuie să facă el, să asculte și să raporteze mai-marilor săi. (Cap. Una mie, una ție, p. 178). Ca odinioară în valahul Mihai Viteazul, întreaga creștinătate răsăriteană își punea speranța de izbăvire în acest „ultim Constantin“. O recunoaște și mitropolitul Adrianopolului, așa cum rezultă dintr-o scrisoare către fratele său, mitropolitul Valahiei, care-i confirmă voievodului: măria ta ești adevăratul părinte al creștinilor din partea răsăritului, iar Valahia este reazemul bisericii dreptcredincioase (cf. p. 146). „Marea idee“, eliberarea Constantinopolului și a întregului teritoriu al fostului Imperiu Bizantin de sub turci de către Constantin Brâncoveanu, a fost întrezărită chiar și de Hrisant Nottara, patriarhul Ierusalimului, după eșecul lamentabil al Cantacuzinilor care au crezut în Habsburgi cedîndu-le Oltenia. Meditînd la acestea, prin intermediul personajului său, Hrisant Nottara, Ileana Toma conturează dintr-o perspectivă crudă realitățile politice ale epocii, trecute nejustificat sub tăcere de istorici actuali precum Neagu Djuvara, Lucian Boia ș.a., care se întrec să laude binefacerile civilizației apusene în opoziție cu așa-zisele frîne puse progresului de ortodoxie: Brâncoveanu s-a trezit la începutul domniei cu toată Oltenia ocupată de trupele împăratului de la Viena, care jefuiau, incendiau și violau nevestele și copilele. Atunci probabil „marea idee“ s-a transformat în mintea Brâncoveanului în altceva, căci de atunci luptă în alt fel ca să readucă la viață Bizanțul… Crede că este alesul lui Dumnezeu pentru asta, tipărește cărți de liturghie în toate limbile, trimite odoare, ctitorește biserici, ține în școli teologice tineri. Valahia a devenit limanul tuturor creștinilor care se simt năpăstuiți de iatagan. Brâncoveanul îi primește, îi lasă să-și facă meseriile, le ia dări cu care plătește la turci dreptul său la liniște (p. 316). Adăugînd la aceasta politica demografică despre care vorbește cu îndreptățită admirație, ori de cîte ori are ocazia, părintele Nicolae Tănase 2 și buna rînduială instaurată în agricultură, Muntenia conturîndu-și încă din timpul domniei sale statutul de „grînar al Europei“ 3, nu ne mai miră faptul că întregul drum dus-întors al domnitorului este unul pe cît de fastuos, pe-atît de victorios. Autoarea nu pierde prilejul de a sublinia ponderea românilor în Balcani (nu doctorii cereau popasuri dese, ci localnicii pe unde treceau. Erau români sau aromâni care ieșeau din sate la drumul mare și-i cereau voievodului să poposească la ei. Kuciuk Selin nu mai văzuse așa ceva! – Cap. Adrianopol, 1703, p. 192) și factorul decisiv al unității acesteia transfrontaliere – limba și obiceiurile; bunăoară călușul: Intrînd în tabără, lăutarii au început să cînte iar flăcăii și-au schimbat mersul în dans. Aveau căciuli din blană de miel, cu cordele roșii prinse în partea stîngă. Bete tot roșii, țesute din lînă, erau legate cruciș peste piept și apoi aduse peste mijloc și înnodate tot în partea stîngă. Doar cizmele erau negre, dar aveau ciucuri roșii prinși mai peste tot, lăsînd să se vadă zurgălăii și pintenii de argint. Pe spinare, de bete erau prinși clopoței, tot așa și la poala mînecii cămășii albe. În frunte venea un bărbat înalt și frumos, urmat de altul avînd pe față o mască slinoasă din bucăți de blană de capră. Hainele acestuia erau murdare și peticite, căciula era spartă și cizmele erau înnămolite cu ciucuri cu tot. Pe umeri ducea o traistă, în mînă avea un paloș de lemn, iar la cingătoare, prins cu un inel de metal, un băț scurt cioplit. Ceilalți bărbați aveau toți cîte un băț din lemn de alun, cu coaja astfel cioplită ca să deseneze pe albul lemnului rîuri și flori, spirale și valuri. Pe măsură ce se apropiau, lăutarii cîntau tot mai rapid iar dansul se transformă într-un fel de galop dezlănțuit care-i aduse pe cei treisprezece bărbați în fața lui Brâncoveanu (…) (pp. 193-194).

Cititorul neprevenit se reîntîlnește plăcut surprins cu descrierea acestui străvechi dans traco-dac, prilejuit astăzi doar de unele spectacole ocazionale demonstrative și strecurat fără noimă printre dialoguri chinuit umoristice și acrobații de circ. Or, tradițional, Strodul Rusaliilor era pînă pe la jumătatea secolului al XX-lea o sărbătoare cu dată mobilă, în funcție de celebrarea Sfintelor Paști, anume în miercurea din a patra săptămînă după Învierea Domnului. În relație probabilă cu misteriosul cavaler trac, datina e atestată în întregul areal balcanic dominat de români, meglenoromâni și aromâni. Relația dintre această manifestare folclorică emblematică și călătoria extraordinară a lui Constantin Brâncoveanu apare firească în contextul calendaristic (mai erau cîteva zile pînă la Rusalii – cf. p. 192) și e punctată biografic:

– Ai fost călușar, măria ta?

– Prin părțile Olteniei, cînd eram flăcău. Trei ani. (p. 194)

Privirile boierilor din alaiul domnesc ațintite asupra lui Brâncoveanu (cf. idem) trebuie interpretate ținîndu-se cont de regulile severe ale călușului. Alegerea ritualică a fiecărui membru al cetei de feciori se făcea după o selecție riguroasă, inițiatică, depunîndu-se în final un jurămînt sacru, flăcăii fiind legați împreună pentru trei, șapte sau nouă ani. Prestigiul flăcăilor inițiați în aceste practici ezoterice traco-dace era imens în Balcani. Vătaful și Mutul în special aveau interdicții și atribuții astăzi de neînțeles, între care unele sacrificiale, asemănătoare mult comentatei și, în definitiv, stupidei „resemnări mioritice“. Mai adaug doar că latinii au preluat și adaptat obiceiul (evident legat de evoluția anotimpurilor și avînd rădăcini în epoca Bronzului și a Fierului) în saturnalii.

Cu subtilitate, autoarea îi atribuie domnitorului cîteva remarci prin care acesta îi descifrează turcului Selin, devenit umbra sa, că nu e dans ceea ce a privit, ci este o poveste despre cai sau poate despre centauri… (…) Bărbații aceștia își jură să fie caști cît timp fac parte din ceată și, în joacă, cred că se transformă în cai, dansînd ca să îmbuneze un zeu al cailor, devin un fel de călugări credincioși acestui zeu (p. 195). În treacăt fie spus, e memorabil acest personaj secundar, imbrohorul Kuciuk Selin, școlit printre ieniceri, la origine devșirmé (i.e. copil de creștini), inteligent și bun observator, cu fobia lui față de dangătul clopotelor, cu fizic atrăgător pus mereu în valoare de o ținută elegantă (turbanul alb, cu o agrafă de argint cu safir șlefuit rotund [care] nu-i acoperea toată fruntea care părea a fi foarte înaltă), cu sprîncenele negre îmbinate (…) drepte, repezindu-se ca niște săgeți spre tîmple, barba și mustățile negre, frizate îngrijit [lăsînd] vederii gura rumenă, frumos conturată, cu buza de jos plină și răsfrîntă ca o petală, ochii mari, căprui, cu albul curat aproape transparent (…) [care] aveau ceva melancolic și prin mărimea lor subliniau noblețea nasului subțire, ușor coroiat cu nări mici și, mai ales, cu un simț înalt al dreptății fundat pe o credință de nezdruncinat. Ca devșirmé, fusese crescut de la șase ani în școala de ieniceri de la Brusa și nu-și mai aducea aminte cine i-a fost mamă. Nimic despre tată, nimic despre satul natal. Înfometat de dimineață pînă seara, pus să-și pîrască tovarășii de dormitor pentru o lingură de pilaf, bătut ca un cîine rău, legat de panoul țintă ca să tragă camarazii de instrucție în el, fără ca niciunul să știe că gloanțele erau oarbe, Selin ienicerul, azi (ajunsese) imbrohor împărătesc (…) (p. 177).

Revenind la voievod și la drumul său spre Adrianopol, după cum poruncise sultanul, o scenă mi se pare edificatoare, anume cavalcada din capitolul Adrianopol, 1703, Brâncoveanu fiind însoțit de fiul său Ștefan și de Selin:

Constantin bei, nu-ți e frică să pornești fără gardă așa călare? [îl întreabă Selin].

Ba mi-e frică, dar… și vodă fluieră scurt. Din tufișurile de pe malul apei răsăriseră la început doi ciobani îmbrăcați cu haine de aba neagră, apoi mai apărură și alții. Salutară scurt pe românește (sublinierea mea, M. F.) și se lăsară în genunchi în praful drumului cu căciulile în mîini.

Selin se făcu palid la față…

– Sînt mulți? întrebă el turcește.

– Destui ca să mă păzească pe mine și pe prietenii mei, răspunse vodă, dîndu-le mîna celor îngenunchiați care, după ce sărutau inelul cu pecetea basarăbească, se ridicau cu o expresie de fericire pe față. Unul dintre ei spusese în turcește:

– Îți mulțumim, măria ta, că ne-ai dat prilejul să-ți vedem fața. O să povestim asta copiilor și nepoților noștri. La nunți și la sărbători or să ne pună la loc de cinste ca să le spunem cum a trecut Io Constantin Basarabă pe aici cu alai împărătesc și ne-a chemat pe noi, ăștia din Priștina, să stea la sfat cu noi.

– Sînteți turci? întrebă Selin.

– Români cu turme, bunicii noștri au fost robiți tătarilor în vremea lui Ion Vodă. Povestesc unii că am fi din munții Vrancei, dar noi nu știm unde-i asta (p. 201).

E adevărul dintodeauna știut de cei ce au ochi și urechi pentru el, adevăr ocolit de tratatele de istorie impuse oficial, anume că Dunărea a străbătut mereu și va străbate, probabil și pentru multe decenii de-acum înainte, ținuturi locuite majoritar de români.

Descrierile sînt numeroase, cu detalii auditive și vizuale atent lucrate, ce rămîn pentru multă vreme în imaginația cititorului, precum slujba de seară oficiată de bătrînul mitropolit Theodosie:  Arhimandritul ieși în ușile împărătești și ceru binecuvîntarea mitropolitului ca să înceapă denia. Doi diaconi în haine negre, cusute la margine cu fir de argint, se îndreptară spre scaunul episcopal cu sfeșnicele cu lumînările aprinse. Aproape că-l ridicară de subsuori pe mitropolit care, luînd în fiecare mînă cîte un sfeșnic, binecuvîntă. Atunci se produse minunea. Din stranele din stînga au început să se înalțe cîntările intonate cu glasuri bărbătești grave. O voce puternică anunța un verset, apoi în valuri, valuri, alte voci intrau pe rînd iar, în timp ce primele scădeau în intensitate și se pierdeau într-un ison, cele de pe urmă creșteau, ca apoi să scadă și ele și să facă locul celor din strana dreaptă; de acolo glasuri subțiri de băieți reluau același verset și aceeași melodie pe isonul grav al stranei din dreapta. Și așa, verset după verset, ectenie după ectenie… (…) Afară se întunecase. În biserică era bine. Fiecare ținea în mînă o lumînare de ceară, care ardea curat sfîrîind arare. Chipurile oamenilor, luminate așa de jos, galben auriu, semănau cu chipurile sfinților de pe pereți. Ți se părea că sfintele împărătese și cu sfinții oșteni și mucenici fac un fel de cerc, o horă ca să apere credincioșii pătrunși de armonia psaltichiei cîntată pe românește (…) (pp. 132-133).  Este vorba despre slujba la care participă și vodă Brâncoveanu, în timpul căreia se cîntă după îndrumările noi ale protopsaltului Filotei, fiul Agăi Jipa, școlit la Muntele Athos, pe cheltuiala domnului, acesta însuși intonînd, la timpul cuvenit, cunoscuta cîntare specială:

Cămara Ta, Mîntuitorul meu, / O văd împodobită / Și îmbrăcăminte nu am / Ca să intru într-însa. / Luminează-mi haina sufletului meu, / Dătătorule de lumină / Și mă mîntuiește!  4
Comentariul final al voievodului e ridicat verosimil la înălțimea momentelor: Cînd glasurile se urmăreau, pălind pe rînd și renăscînd în același timp, m-am gîndit, prea sfințite, că asta nu este cîntare, ci metafizică adevărată, că urechea nu o mai auzea, nici mintea nu o mai urmărea, doar sufletul o pricepea și căuta să se înalțe împreună cu ea în ceruri spre Dumnezeu (p. 133). Cu auzul său fin și mijloacele lingvistice potrivite mereu la îndemînă, romanciera descrie altundeva o veritabilă simfonie de clopote: Acum [Selin] stătea de vorbă cu căpitanii de ieniceri care-l însoțeau, cînd au început să bată toate clopotele de la toate bisericile. Mai trecuse o duminică de cînd era la București, dar parcă nu fusese chiar așa. Băteau ca și cum vîntul le-ar fi adus glasul din depărtări, se auzea întîi un dangăt slab, slab și melodios, ca apoi ca un tunet să se reverse de pe Dealul Mitropoliei care domina toată mahalaua dangătul gros al clopotului adus de Constantin bei de la Viena. Ca într-o răscoală a sunetelor, prindeau să-i răspundă, ascuțit și rapid, zeci și sute de clopote parcă înspăimîntate că o să-și piardă rîndul. Și iar amuțeau. O clipă doar, apoi răpăitul de toacă îl împresura pe Selin de peste tot ca loviturile de grindină, iar în rafalele de bătăi seci se distingea doar prin rezonanța nobilă a metalului același prim dangăt de clopot venit de undeva de foarte departe. Cînd tăceau toate, lăsînd păsărelelor dreptul de a stăpîni liniștile văzduhului, dangătul acela repetat la infinit tot mai venea… (p. 169). Din motive lesne de intuit, mai exemplific talentul descriptiv al scriitoarei doar cu o enumerație fastuoasă, împodobită ingenios cu epitete cromatice demne de o antologie a celor mai izbutite figuri de stil (e vorba de mărfurile expuse privirilor voievodului și ale însoțitorilor săi la Vlah serai de către doi negustori evrei): Pe catifeaua veche străluceau ca o minune, concentrînd parcă în ele toată lumina soarelui de vară ce pătrundea prin ferestre, zeci de pietre prețioase așezate în aparență la întîmplare, dar de fapt bine studiat, ca efectul asupra cumpărătorului să fie maxim. Printre ele, cutii minuscule din lemn lăcuit, cu arabescuri de filigran de argint sau din porțelan pictat trezeau dorința de a le deschide și cerceta interiorul. Ambre galbene ca mierea, mari cît oul de porumbel, avînd în transparența lustruită cu dibăcie vinișoare și păienjenișuri de opacități alburii sau brun roșcate; chihlimbaruri întunecate, bătînd în roșu, și ele neobișnuit de mari, puneau în evidență prin contrast peruzele de culoarea cerului, mergînd pînă la verde sau lăptoase ca ceața dimineților de vară. Risipite, bucăți de agate șlefuite doar în tăietură, lăsînd să se vadă linii drepte și curbe de diferite nuanțe, și jadeite verzi și cenușii. Spre mijloc, gemele șlefuite rotund sau cu sute de fețe, mici cît vîrful acului sau mari cît o monedă, rubine amintind de roșul vinului din cupe, smaralde verzi, heliodor rupt din soare, topaze de diferite nuanțe, safire discrete și ametiste triste. Nu lipseau decît diamantele, mărgeanul și mărgăritarele (…) (p. 244).

La fel de izbutite ca descrierile de tip tablou, portretele realist cizelate fac deliciul cititorului îndrăgostit de literatură veritabilă (îngăduită-mi fie această paranteză didactică: Ileana Toma nu produce, după cum vreau să demonstrez cu dinadinsul, o așa-numită „literatură de consum / de divertisment“. De aici, poate, o oarecare dificultate în receptarea cărții pentru insul obișnuit doar cu frunzăritul presei ori doar cu lectura subtitrajelor!). Iată o figură feminină de neuitat: Domnița Maria pășea demnă spre altar prin culoarul lăsat de mulțimea din biserică. Pas cu pas, fără să i se pară grea coroana făcută din aurul rudarilor din susul Oltului, înainta domnița Maria, cu fruntea senină, cu ochii țintă. Cine ar fi îndrăznit să spună că nu împlinise încă cincisprezece ani? Fără grai o priveau patriarhul și domnul, arhimandriții și marii boieri, fiecare gîndind că, dacă prin farmec s-ar fi oprit o clipă totul, ca la semnul degetului unei zîne, și dacă zîna ar fi întrebat-o: „Cu cine te măriți, domniță Maria?“, fata, fără să-și clintească privirea și fără să-și oprească înaintarea, ar fi răspuns: „Cu soarta de a fi doamna Moldovei“. (…) Doi ani a ținut domnia domniței Maria în scaunul de la Iași. Gravă și plină de importanță, a căutat cu toată tinerețea ei să-și impună prestanța rangului în fața orgolioaselor jupînese moldovence. Țara era încercată, jefuită de polonezi, cazaci și tătari, sărăcită de schimbările dese de domnie, de biruri și de haraciuri. Se cuvenea ca toată lumea să-i acorde respect, pentru că ea aducea garanția unei stabilități politice de care Moldova de mult nu mai avusese parte. Cînd respectul nu venea în mod firesc, atunci ea îl impunea cu încăpățînarea pe care i-o da convingerea că s-a născut pentru a fi doamnă (…) La mazilirea tînărului ei soț, Constantin Duca, replica temperamentalei fiice a lui Constantin Brâncoveanu consemnată de cronicarul Ion Neculce 5 apare redată verosimil de romancieră: uitînd de rang (…) bocea cînd tînguit, cînd ascuțit oltenește, ca între dealurile de la Brâncoveni: „Aoleu, aoleu, aoleu, ce-mi făcuși Constandine, aoleu! (…) Aoleu, că va pune taica pungă dă pungă din București pînă-n Stambul și zău nu ne va lăsa așa, și iar mă voi întoarce cu domnia îndărăt. Aoleu, aoleu, va face taica pod de aur de la Stambul pînă la Iași și nu ne va lăsa așa!“ (p. 126)

Ștefan Brâncoveanu, al doilea fiu al domnitorului, căruia i se dedică și un întreg capitol, este portretizat cu admirație din perspectiva tatălui său: Ștefan, prin strălucirea minții și neoboseala firii iscoditoare, i se părea deosebit. La cei optsprezece ani ai lui, îmbrăcat după moda europenească pe care o aduseseră numeroșii funcționari italieni și nemți ce se învîrteau în cancelaria domnească, înalt și zvelt, Ștefan era considerat cel mai frumos tînăr de la academia mînăstirii Sfîntul Sava (p. 128). Altundeva, e înfățișat în straiele orientale: Ținuta beizadelei era impecabilă. Avea un caftan din stofă subțire de cașmir, de culoarea aurului vechi, brodat cu mătase neagră cafenie, puțin mai scurt decît impunea moda orientală, lăsînd să se vadă șalvarii strîmți din postav negru și condurii de mătase albă țesută cu fir de aur și cusuți cu mărgele de chihlimbar de diferite nuanțe (p. 175). Inteligența, știința de carte (știa turcește mai bine ca un turc, grecește mai bine ca un grec, latinește, sîrbește… – cf. p. 201) și destoinicia practică a tînărului îl transformă curînd în cel mai apropiat sfetnic al voievodului. Organizîndu-și o rețea proprie de curierat servită de oameni de încredere precum Turculeț, Ștefan prinde de veste că, pe lîngă sultan, Mihai și Constantin Cantacuzino, poftind tronul Țării Românești, complotează împotriva tatălui său, Constantin Brâncoveanu. Își avertizează părintele, aducînd, spre a-și întări bănuielile, scrisoarea mitropolitului de la Adrianopol către omologul său valah, dar nu poate preveni trădarea, așa încît voievodul va fi nevoit să accepte drumul către reședința turcească în semn de supunere (Măria ta să-i sărute poala împărătească – sunase porunca adusă de imbrohor). În timpul drumului către Adrianopol, Stefan e scăpat, la rîndul său, dintr-un atentat, grație informării prompte primite de domnitor. Căsnicia lui cu Bălașa, fiica marelui vistiernic al Moldovei Ilie Cantacuzino, nepot de văr al lui Constantin Cantacuzino, se curmă tragic, după cum reiese din pisania de la mormîntul foarte tinerei soții, căci pe aceasta, după ce în boală grea căzînd, nu mult zăcînd (…), cruda moarte o au răpit, viețuind cu luminatul soțul ei numai ani doi și luni zece (cf. p. 274). Calitățile intelectuale ale nefericitului fiu de domn, veritabil bibliofil, sînt cu nimic mai prejos de ale oricărui nobil al epocii luminilor, de oriunde din Europa, așa cum reiese dintr-un savuros pasaj descriptiv din capitolul Sfinția sa Antim, făcut din perspectiva spionului mason Del Chiaro, secretar la Curtea din București: (…) lada (…) avea trei lacăte deosebite. Ridicînd capacul (…), scoase la iveală două volume cu legătura de piele roasă de vreme. Aveau colțurile copertelor întărite cu tablă de argint și miroseau a mucegai și ierburi uscate. (…) Ștefan timid deschise la întîmplare un volum. Antonio Maria Del Chiaro fu cel care tresări la vederea scriiturii desenate de la dreapta spre stînga. Fără să ceară voie întinse nesățios mîna spre unul din[tre] cele două manuscrise. Întoarse coperta și rămase stupefiat. Tușul care fusese cîndva negru, ars de vreme, avea acum culoarea petelor de sînge uscate, hîrtia și ea devenise galben-maronie. Nu-i venea să creadă, avea în fața sa cele două manuale de cabală: Sephir-Jetzira și Sepher ha Zohar-ul, așa cum fuseseră transcrise în urmă cu cinci sute de ani de cabaliștii de la Roma (…) Surprins, apropie cartea mai mult de lumină. În josul paginii era o semnătură cu litere latine, cu majusculele mult înflorite, culoarea tușului indicînd o dată ulterioară celei la care lucrase copistul.

– Pico della Mirandola, exclamă spătarul Mihai, care urmărise tot timpul gesturile secretarului, deci nu este dintre manuscrisele vîndute de Anton Cantacuzino, acum o sută cincizeci de ani cartea a venit de la Florența și este foarte veche. (…) (pp. 276-277).

Portretul tînărului e aburos-romantic-premonitoriu întregit printr-o succintă descriere terminată în stil indirect liber pusă pe seama ieromonahului Gherasim. În lumina lunii, pe un drumeag tainic, numai de măgarul cuviosului știut, călugărul l-a văzut pe prinț drept, cu capul semeț ca și cum ochii închiși ar fi privit înainte și i se păru atît de frumos încît sufletul lui limpede se simți tulburat de un simțămînt de părere de rău. Doamne, ce fericit trebuie să fie vodă avînd asemenea mîndrețe de coconi… (p. 340). În biserică, în timpul unei slujbe (e o obișnuință pentru toate aceste ființe de hîrtie plăsmuite cu atîta dragoste de Ileana Toma de a trăi creștinește, spre deosebire de toți conducătorii cu tot cu odraslele lor cu care ne tot încearcă Dumnezeu în ultimii șaptezeci-optzeci de ani, încît, emoționat, aproape că nu-mi găsesc frazele potrivite!), mai aflăm un amănunt despre educația lui Ștefan: cînd era copil de nici zece ani i se spunea la orice năzbîtie: „Vezi că te vede Maica Domnului din bolta pridvorului“ (p. 341).

Cu strîngere de inimă ne gîndim la ceea ce ar fi devenit tînărul intelectual creștin Ștefan Brâncoveanu dacă n-ar fi pierit prematur… Dar nu-i loc de vorbe de prisos: Dumnezeu l-a urcat, de fapt, pe o treaptă mult mai înaltă ca să ne putem permite speculații în acest sens…

Personajului secundar deja pomenit, anume ieromonahului Gherasim Hagiul, i se face un portret aproape fabulos. E un peregrin, care de cînd fusese să se închine la Sfîntul Mormînt al Domnului Iisus Hristos, umbla cît ținea postul mare de la mînăstire la mînăstire, să afle de la credincioșii întîlniți pe cale dacă peste vreun popă se abătuse vreo nenorocire care să-l facă să nu poată sluji deniile și Sfînta Liturghie a Învierii. Și dacă afla una ca asta, bucuros se înfunda în acel loc uitat de lume și slujea cuvioșia sa, cîntînd cu glas îngeresc psalmii și cîntările ca să nu lase credincioșii fără cuminecătură și fără amintirea Paștelui aceluia. Și sta la datorie păzind turma lui Hristos pînă ce vlădica hirotonisea popă nou, popă de mir, așa cum se cuvenea (p. 336). Drumurile sale, pe poteci umblate ori neumblate, ziua ori noaptea, călare pe un asin cuminte căpătat de pomană de la niște ciobani, numit Leu, le face cu  rugăciune neîncetată, insistînd mai ales asupra pomelnicelor pentru viii și pentru morții cunoscuți ori necunoscuți. Se oprește la fiecare cruce întîlnită pe cale săvîrșind ecteniile cuvenite. Cînd ajunge la vreo biserică, slujește pășind ca și cum nu ar fi călcat pe pardoseala de piatră ci pe măguri moi de nouri și, odată cu zîmbetul lui serafic, biserica, oricît de modestă, precum, bunăoară, aceea a vreunui schit uitat de lume (…), se umplea de lumină, cu toate că deschiderea ferestrelor era doar cît o dungă (p. 341). Totuși, glasul îi e mare, aproape tunător, cînd săvîrșește ectenia mare (p. 342). În ochii prințului Ștefan, căruia îi este călăuză, apare cu fața trasă, cu ochii ascunși în găvanele lor, cu sprîncenele urmînd subțire arcada, cu barba albă, rară, ca desprins din fresca de pe zidul pronaosului mînăstirii Snagov (cf. p. 345). Știe pe de rost inscripțiile prilej savuros pentru eventualul amator de texte vechi. Iată două exemple: S-au ridicat această cinstită cruce pentru rugăciunea și lauda Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, în zilele lui Io Mihai Voievod și ale Doamnei lui, Stanca și fiului lor Petrașco Voievod; și a fost făcută de dumnealui Radu vel clucer și dumnealui Preda vel postelnic și dumnealui Stroe vel stolnic (p. 339), ori: A fost tăiat dumnealui Udrea de către Mircea Voievod în satul Oncești; a fost fiul lui Dragomir postelnicul și al jupîniței lui, Marga, în anul 1552, luna lui Noiembre 14 (p. 346) etc. Înainte de plecarea fără de întoarcere a domnitorului mazilit și a fiilor săi la Istambul, cînd vine să-i spovedească și să-i împărtășească, Gherasim e deja un monah bătrîn și împuținat la trup (…) cu o privire blîndă, a cărui rugăciune curge lin, ca un balsam în inimile celor patru bărbați îngenunchiați (p. 361). Bine informat, le comunică arestaților ceea ce se mai petrecuse prin tîrg, îi îmbărbătează și le dăruiește Cartea Sfîntă spre a citi, pe drum, cele douăsprezece Evanghelii cuvenite în Joia Mare. Îi însoțește pînă la Istambul, făcîndu-le cu putință auzul chemării spre cununa strălucitoare a muceniciei, cea răsunînd ca o muzică desăvîrșită, ca o apă îmbălsămată – cum notează scriitoarea (cf. p 406) –, prin rugăciunile sale unite în timp și peste mări și țări cu ale patriarhului valah Theodosie și ale preafericitului Hrisant, patriarhul Ierusalimului… Personajul, emblematic, chiar dacă n-are corespondent în realitatea istorică, trebuia inventat!

Amintind de Cîntarea cîntărilor și, cumva, de Scrisoarea III a lui Mihai Eminescu prin gingășia tonului și delicatețea conținutului, o scrisoare a prințului Radu către aleasa inimii sale merită atenția antologatorilor de texte menite analizelor literare: Îți mulțumesc, draga mea, că m-ai lăsat să mă simt alesul tău. Iată, eu a fost să fiu mirele tău și aceasta dă un înțeles iubirii pe care m-au învățat părinții să-ți port. Mîine, cînd călăul îmi va tăia firul vieții, nu va pleca dintre vii oricine, va pleca cel pe care așteptarea ta curată l-a făcut demn de Cîntarea Cîntărilor. M-a învățat duhovnicul cînd voi păși spre butuc să-mi spun în cuget așa: grija lumească, toată grija cea lumească, acum s-o lepădăm și să mă rog ca să pot să împlinesc aceasta, atunci cînd din toate dorurile și năzuințele mele va rămîne una singură, aceea de a mă împărtăși din marea Lui iubire, aducîndu-I prinos sîngele meu. Îți mulțumesc că m-ai așteptat ca pe o izbăvire din zidurile Stambulului și m-ai socotit întruchiparea nădejdilor tale. Așa grija mea lumească devine strălucitoare ca argintul razelor de lună, pentru că este dragostea ce-ți port și ea dă un rost scurtei mele vieți, cum iubirea pentru Domnul Iisus Hristos va da înțeles morții mele. Părinții noștri ne-au sortit unul altuia, mire și mireasă; desfac această legătură pentru a te putea dărui chemării tale de soție și mamă, o desfac nu pentru că inima mea nu te-ar dori, ci pentru că judecătorii lumești m-au osîndit să nu-mi țin legămîntul. Dezleagă-mă și tu și ajută-mă cu rugăciunea ta, ca atunci cînd voi înainta spre marea trecere din lumea aceasta să fiu liber să intru senin Dincolo. Dezleagă-mă, dar nu mă părăsi, păstrează-mă așa cum păstrezi amintirea unui vis frumos, căci te-aș fi dus mireasă în țara iubirii mele (pp. 402-403). Nu-mi amintesc să fi citit în cariera mea didactică de peste un sfert de veac o mai frumoastă scrisoare de dragoste pînă acum! Mulțumesc și pentru aceasta, Ileana Toma!

Adus din Iviria de domnitorul muntean – este o altă măsură înțeleaptă luată de Constantin Brâncoveanu spre a reînvia Bizanțul în Țara Românească –, sfîntul Antim își creionează un portret prin Scrisoarea la leat 7220, în luna Ghenarie în 13 zile: Mitropolia    n-am luat-o cu sila, nici cu mite, nici cu rugăciuni. Facă-mi Dumnezeu răsplătire de va fi urmat vreuna din acestea, ci așa au fost plăcut înaintea stăpînului Dumnezeu și au luminat pre măria ta și te-a făcut unealtă mijlocitoare de mi s-au făcut mutare dintr-un scaun        într-altul. Și știind că această hotărîre iaste duhovnicească am pus osteneli peste osteneli întru toate și am trudit zi și noapte să înmulțesc talantul Domnului, pentru ca să nu mă număr în rîndul leneșii slugi; și am silit, după putința mea și după proasta ajungere a minții mele, de am lucrat în via Domnului, de nu ca cel din al noulea ceas, măcar ca cel din al unsprezecelea și nădăjduiesc că voi lua de la Stăpîn plata deplin „că iaste volnic pre al său“ (p. 271). E o modalitate iarăși veridică de autoportretizare, de această dată prin valorificarea documentului epistolar.

Cum e și firesc, personajului eponim i se dedică cele mai multe pagini. Pe lîngă însușirile deja subliniate în rîndurile anterioare – demnitatea de principal om politic al Țării Românești cu un statut privilegiat în Balcani, decurgînd din conștiința misiunii istorice de apărare a creștinismului est-european, abil diplomat, mereu bine informat asupra realităților sociale și economice atît ale țării cît și ale Europei printr-o excelentă rețea de curierat și de oameni de încredere – Brâncoveanu Constantin, boier vechi și domn creștin, după cum atestă și creațiile folclorice, se înfățișează exemplar cititorilor ca suveran, ca tată și ca membru activ al Bisericii. Este unul dintre meritele majore ale cărții Ilenei Toma de a pune în pagină, prin suficiente pasaje, la locurile potrivite, rugăciunea particulară și colectivă. Este un mod de a trăi mărturisindu-L și dînd slavă lui Dumnezeu cum autorii romanelor realiste obișnuite nu au socotit de cuviință pînă acum să-l ilustreze. Citind și recitind această carte-omagiu, realizez că impresia de neșters a tragicelor evenimente selectate anume din istoria medievală românească rezultă tocmai din grija autoarei de a puncta insistent, dar fără emfază, de-a lungul narațiunii, participările la slujbe ale domnitorului și ale apropiaților săi, trimițîndu-ne un mesaj subtil despre rostul și rolul rugăciunii personale cotidiene. (De fapt, acest mod de viață ar trebui să fie asumat de fiecare dintre noi, cei ce ne declarăm, de obicei fără ezitare, la orice recensămînt, creștini!). Ctitor a numeroase lăcașuri de cult, fondator de școli, iubitor de frumos (i se datorează, de altfel, cum recunosc și tratatele de specialitate, „stilul brâncovenesc“), iscusit în a spori și a chivernisi bine avutul țării (de aceea turcii l-au poreclit cu admirație și totodată cu invidie „Altîn Bei“ – „Prințul aurului“), Constantin Brâncoveanu capătă, grație talentului prozatoarei, trăsături verosimile și ca erou de roman. Iată-i potretul fizic ecvestru: Rumen la față, cu barba îngrijit tunsă, domnul era elegant îmbrăcat cu mantie din postav albastru avînd cusută la margini blană de hermină alb strălucitoare. Mantia se revărsa bogată peste crupa calului, prinsă fiind la gît de o agrafă de argint cu rubine șlefuite rotund. De o parte și de alta pe piept erau prinse cîte douăsprezece găitane brodate cu fir de aur, dedesubt era lăsat să se vadă caftanul negru, sumes cu mîneci lungi și manșete late din atlas venețian verde cu flori aurii. Caftanul se încheia în față cu un șir de nasturi mici de argint cu spărturi mărunte de rubin. La brîu, o cingătoare îngustă din același atlas verde se îmbina cu o pafta subțire tot din argint. Pe cap, cuca din blană de vidră ornată cu catifea de culoarea aramei topite avea în partea dreaptă o agrafă asemănătoare celei de la gît, fixînd penele de struț care în bătaia vîntului se mișcau unduitor. Era încălecat pe un armăsar negru al cărui harnașament din piele neagră era bătut mărunt cu ținte de aur (p. 151). Complementar, întîlnim și un portret mai succint, într-o ipostază ceremonială statică: (…) avînd cuca domnească pe cap, îmbrăcat bogat cu caftan de serasir de culoarea lemnului de trandafir, brodat cu flori de mătase neagră și încheiat cu nasturi mărunței de onix, sta pe un jilț înalt, avînd în jurul lui, ca într-un divan, adunați toți marii boieri din alai (p. 193). În timpul unei boli contagioase chipul îi apare cititorului descris naturalist, urmărindu-se evoluția bolii: Avea fruntea palidă și brobonată de sudoare, la fel și obrazul stîng, în timp ce obrazul drept era roșu ca focul… Ardea (p. 159); Din pînzeturile albe, zilnic fierte în leșie, apărea umflată și roșie vineție fața lui vodă. Boala i se întinsese și la pielea capului, și la gît. Umflătura era asimetrică și, pe sub pielea lucioasă de la o ureche la alta în zona maxilarului inferior și sub bărbie, se profilau niște gîlme de mărimea unui ou de porumbel pe care țepii bărbii zburlite nu puteau să le acopere (p. 168). După vindecarea minunată, în urma unui priveghi general în biserici (turcului Selin, care avea o aversiune tainică față de sunetele clopotelor, domnul îi explică: se fac rugăciuni speciale în toate bisericile, pentru sănătatea noastră – cf. p. 170), dar și ca urmare a spălatului părților afectate cu rouă culeasă de patru femei goale printr-un ritual arhaic săvîrșit în pădurea de la Mogoșoaia, sub clar de lună, în noaptea de Sîngiorz – i.e. Sfîntul Gheorghe, celebrat la 23 prier/aprilie care este, din perspectivă folcloric-mitologic, o divinitate ecvestră a naturii, avînd ca predecesor traco-dacic pe Iorgovan 6 cu certe atribute vindecătoare), domnitorului îi revine sănătatea. Va purta însă la gît, preventiv, o tăbliță trimisă de un moș din Brâncoveni, ca leac de brîncă: un lemn alb mirosind a rășină, frumos tras la rindea, și pe el, pornind din mijloc, învîrtindu-se ca un melc, făcut cu un cui înroșit în foc, cu slove stîngace, cu multe litere chiar lipsă:„Brîncă, bună soră cu ciuma, brîncă neagră, brîncă muscălească, brîncă ungurească, brîncă nemțească, brîncă din cei răi, să ieși după trupul lui Io Constantin Voievod, din ochi, din cap, din mîini, din picioare, din băierele inimii și să rămîie vodă curat, luminat, ca Maica Precista ce l-a lăsat“ (…). Pe verso tăblița era împărțită în patru de o cruce desenată cu linii pline, în fiecare sfert erau literele IS HS NI KA, între ele era scris subțire „Cu puterea lui Hristos“, pe margine în fiecare sfert erau desenate cîte zece cruciulițe, în total patruzeci, iar în interiorul șirului de cruciulițe era scris cu litere inversate „irulef ed 99 ed itșe ec ăcnîrb – iad ăs tărădnî uircs et tărădnî“ (…), text-descîntec care trebuia citit de la cap la coadă. Leacul, o lămurește domnul pe soția sa: Mi l-a făcut moșul după ce a postit nouă zile (…) e tămîiat și spălat cu agheasmă mare (…) (cf. pp. 185-186). Comentariul doamnei Marica schițează complexitatea sufletească a voievodului: De ce oare, cu felul lui liniștit și tăcut, îi stăpînește pe toți, el însuși fiind atît de încercat de spaime și întrebări? (p. 186).  Răspunsul e conținut în paragraful următor, din care portretul eroului mai capătă noi contururi, în paralel cu cel feminin, abia schițat: [Doamna Marica] fusese supusă soțului și binecuvîntarea lui Dumnezeu a venit peste ea – bărbat bun și cumpătat, copii minunați, domnie îndelungată, chiar dacă simțea în jurul ei rude gata să țeasă intrigi, ea le zîmbea tuturor, senină. Aici, în țară, stăpînise vodă situația, cînd cu asprime, cînd cu blîndețe, dar oare în viesparul din jurul marelui vizir va reuși? Cu asemenea gînduri trecu toată liturghia și acum aștepta binecuvîntarea mitropolitului (idem). Puterea rugăciunii (să observăm că soția voievodului se află în biserică în timpul acestor frămîntări dinaintea plecării la Adrianopol a lui Constantin Brâncoveanu) ca urmare a credinței vii, probate prin fapte, constituie răspunsul reușitelor indiscutabile în plan uman ale „ultimului“ Constantin. Însuși mitropolitul Theodosie înalță rugăciuni pentru el (savoarea limbii e fascinantă!): Cu mare osîrdie și vărsare de lacrimi te petrec, măria ta, să-ți împlinești datoria de a te închina celor ce le-ai jurat supunere în această vale a plîngerii ce este viața. Cu tot cinul preoțesc și monahicesc al acestei țări, mă rog Bunului Dumnezeu, azi, în ziua Înălțării Fiului Său, să fie drumul acesta întru înălțarea și întărirea măriei tale mai vîrtos pe tronul strămoșesc. Astăzi, cînd gloria împăraților este o părere, un fum trecător, faptele măriei tale s-au întărit prin mărturisirea credinței în Iisus Hristos și vin să ne vorbească despre gloria nepieritoare a împăraților Constantinopolului, căci prin trudă duhovnicească de ctitor și făcător de carte de învățătură creștinească ai întărit împărăția credinței ortodoxe acolo unde apostolii Celui Înălțat la ceruri au clădit-o. Au plecat călărași spre toate mînăstirile ctitorite de măria ta, în țara Oltului și a Bîrsei, la Rîmnicul Vîlcii și cel al Sării și spre București. Au plecat călărași dincolo de hotare, spre Ismail, Brăila și Cerneți, unde măria ta ai pus piatră peste piatră ca să ridici sfinte biserici pentru creștinii năpăstuiți. Au plecat și spre Stambul să bată toaca în biserica Galatei, pe care am tîrnosit-o acum trei ani. Să sune clopotele, să bată toaca și tot sufletul să se roage, că astăzi măria ta, ca să-și împlinească datoria față de stăpînirea pămîntească, părăsești tărîmul nădejdii – căci asta a fost țara măriei tale pentru sufletul obidit al creștinilor din răsărit (pp. 186-187). Era în 1703. Ajuns la Adrianopol, voievodul repurtează o victorie diplomatică, stîrnind admirația unora și, deopotrivă, invidia altora; obține, anume, firman de domnie pe viață în Valahia și audiență în ziua de 15 iunie la sultanul Mustafa, în timpul căreia „Împăratul Celor Două Continente, Umbra lui Allah pe această lume și pe cealaltă, Cîrmuitorul Globului de Pămînt și Ape“ și-a încălcat obiceiul trufaș de a nu rosti nimic, privind pieziș, dominator, pe deasupra tuturor. Probabil mișcat de uriașul cadou primit (două sute de pungi de aur7!) și urmînd sfatul sultanei validé, a cărei bunăvoință fusese cumpărată, la rîndul ei, cu alte cincizeci de pungi, sultanul ar fi catadicsit să-i adreseze două propoziții: Ochii mei se bucură la vederea ta. Să chivernisești raiaua, adică țara, bine precum și pînă acum! (p. 224). De asemenea, Constantin Brâncoveanu e primit de marele vizir Rami Efendi, aflînd cu supărare că Poarta hotărîse mărirea haraciului de la două sute optzeci de pungi, la cinci sute douăzeci! Bună psihologă, prozatoarea relatează cu imaginație și finețe scena: Vodă cu greu își stăpîni respirația ca să nu pară sacadată. Ștefan, grăbit, se trase în spatele lui, pentru a-l sprijini dacă va fi nevoie. La început, fața domnitorului se făcu roșie ca para focului, apoi treptat se schimbă ca după două, trei minute să devină palidă, cu buzele vinete. Vestea a fost primită de voievod într-un tîrziu, cu o plecăciune ușoară a capului, imitată de boieri (p. 221). Comedia crizei de lumbago jucată dinaintea marelui vizir și a divanului turcesc la a doua întrevedere, cînd i se propune și tronul Moldovei, dovedește inteligență și umor, ilustrînd, o dată în plus, cum hazul de necaz, specific românului, îi constituie mereu supapa necesară supraviețuirii în situații limită ori în împrejurări frizînd absurdul. Astfel, în locul temenelelor obișnuite, voievodul schiță un vag gest care ar fi vrut să însemne o aplecare din mijloc a trupului, duse grăbit mîna stîngă pe spate în dreptul coloanei vertebrale, oftă greu, înălță capul cu ochii închiși și, cu expresia unei dureri insuportabile întipărită pe figură, își duse mîna dreaptă la buze, apoi la frunte, ținînd fruntea sus și capul aproape pe spate. Sudoarea îi șiroia dîre pe față, la primul pas un „ah“ discret umplu inimile bărbaților de față de o milă adîncă (p. 229). Scena merită reprodusă în continuare, fără comentarii:

– Mă plec cu tot respectul cuvenit celor mai mari dregători, spunea el, ținîndu-și capul în sus și privind undeva mult deasupra feței lui Rami Pașa, apoi trase zgomotos aer în piept, ai Înaltei Porți Otomane, destoinicilor sfătuitori ai Împăratului celor Două Continente (…) (ș.a.m.d.) Am venit în fața voastră să arăt că primesc propunerea ce mi-ați făcut de a cumpăra pacea poporului meu, adăugînd la haraciul plătit pînă acum pungile pe care Stăpînul celor Două Zări crede de cuviință că le putem plăti și fără de care Înalta Poartă Otomană…, aici glasul i se stinse, ultimul cuvînt pierzîndu-se într-un oftat de durere. Duse mîna stîngă spre spate ca și cum ar fi vrut să-și sprijine spinarea dureroasă. Se gîndi intens ce ar fi făcut cu cele două sute patruzeci de pungi de aur și lacrimi cît boaba de mărgăritar îi brăzdară amîndoi obrajii. Las sfetnicului meu, marelui logofăt Diicu din Rudeni, grija scrierii învoielii noastre. O, mult milostive și înțelepte Rami Pașa, dacă poporul meu va munci din răsputeri ca să umple haznaua împărăției cu aur curat, lucitor și bine sunător, nu se cuvine a i se lua și puțina îmbucătură de hrană de la gură. (Din ochii lui vodă lacrimile curgeau șiroaie, făcînd pete închise pe caftanul din satin). Rogu-te plecat, înălțimea ta, spuse domnul căutînd să-și îndrepte spinarea, șterge din înscris mucarerurile, mîncăturile, huzmeturile și bumbașirile pe care le dădeam înainte, să rămînă datoria noastră față de voi plătită doar în aur (pp. 229-230). Efectele circului – cum înțelege prea bine dragomanul Nicolae Mavrocordat – sînt remarcabile, captînd bunăvoința asistenței: Rami Efendi Pașa nu putea să-și creadă urechilor. El îl chemase pe Constantin bei ca să-i pună condiții și să-i facă el propuneri, iar acum… Dacă ar întoarce acum sensul convorbirii, ar stîrni oprobriul dragomanilor și al înalților demnitari otomani aci de față și s-ar duce vestea. Constantin bei și-a cumpărat simpatia tuturor cu monede grele, cu cai de rasă, blănuri și bijuterii. Avea în fața lui un om prețios care, prin suferința lui, a devenit din interesant iubit (p. 230).    

Încă unsprezece ani a mai durat domnia pașnică sub binecuvîntare dumnezeiască a voievodului muntean, care îi mărturisește, la un moment dat, ieromonahului Gherasim: pe mine de mic m-au dus de șaptezeci și șapte de ori pe an la biserică și, dacă numeri că peste două luni împlinesc șaizeci de ani, socotește și o să afli de cîte ori am fost eu la biserică (p. 391). Sfîrșitul domniei, în 1714, odată cu al vieții sale pămîntești – spre bucuria temporară a dușmanilor săi – a coincis însă cu o înălțare pe treapta muceniciei. Chinurile trupești îndurate (căpătînd abia spre final accentele comune hagiografiilor, cartea schițează iarăși naturalist  picioarele cu rănile sîngerînde, mîinile cu degetele învinețite și pe piept carnea supurîndă, jupuită de pielea carbonizată – cf. p. 392) le-a suportat rugîndu-se neîncetat: Psalm după psalm, cînd grecește, cînd românește, cînd slavonește (…), realizînd că lui Hristos îi place să ne rugăm mai întîi pentru alții și apoi pentru noi  (p. 391). Greu de înțeles la scară umană acest triumf asupra vremelniciei! Mărturisesc, așa cum am făcut-o și la o lansare a cărții 8, a fi lăcrimat ori de cîte ori am recitit ultimul capitol al romanului Cred, Doamne! Pe fundalul unui ghicit răsărit de soare deasupra unei mări cu un distinct freamăt al valurilor, cu zbaterea și izbiturile de țărm, cu fîlfîit de aripi de păsări care se înălțau ca niște săgeți în văzduh (cf. pp. 403-404) se pregătește spectacolul decapitării pentru toți ambasadorii europeni la Înalta Poartă – capuchehaiele – toți demnitarii otomani, pașale cu unu sau două tuiuri, veniți din provincii, seraschieri cu fețele arse de soare pe cîmpurile de luptă (p. 404). În răpăitul tobelor și în sunetele stridente ale trîmbițelor, tartorul cel mare, sultanul, și aghiotantul său, marele vizir dau semnalul începerii martiriului. Scena sfîșietoare a șovăielii lui Mateiaș, dar îndeosebi cuvîntul de îmbărbătare al tatălui, reînviind episodul legendar al năvalei păgînilor în Hagia Sofia, sînt cutremurătoare:

Taică, măria ta, sînt nevinovat, mi-e frică. Lasă-mă, taică, nu vreau să mor (…)

Ți-e frică, Mateiaș? De ce ți-e frică, dragule? Orbit de frică, nu ai putut să-i vezi venind spre noi pe preoții de la Hagia Sofia? Iată-i cum vin spre tine, pornește cu privirea pe apă în lungul potecii de lumină, așa (…) (p. 407).

În Cronica românilor și a mai multor neamuri, Gheorghe Șincai notează: Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morții: „Iată, toate avuțiile și orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele… Stați tare și bărbătește, dragii mei! Să nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos, mîntuitorul nostru, cîte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința voastră pentru viața și lumea aceasta…“. Acestea zicînd el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întîi ale feciorilor, începând de la cel mai tînăr și mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu, și aruncară trupurile în mare. Și creștinii, după aceea, aflîndu-le, le-au astrucat la Patriarhie. (Cf. ediției îngrijite de F. Fugariu, București, 1978).

Repetată în finalul romanului de șase ori, mărturisirea de credință ca dinaintea sfintei cuminecături Cred, Doamne și mărturisesc (…), precedînd trecerea în veșnicie a lui Ianache, Constantin, Ștefan, Radu, Matei și Constantin – cu toții voievozi în înalturi, după spusa Ilenei Toma – corespunde, în opinia mea, atitudinii ciobanului din Miorița. În poemul nostru definitoriu, ca și în romanul Ultimul Constantin…, e reprezentată nu înfrîngerea, pasivitatea, ori resemnarea, cum au crezut-o și o mai cred, în micimea priceperii lor, mulți comentatori. Dacă însă moartea eroului anonim este doar posibilă și premonitorie în creația populară, moartea reală, istoric consemnată în ziua Adormirii Maicii Domnului, a Brâncovenilor și a sfetnicului Ianache semnifică jertfa românității pe butucul istoriei croite după mintea schimonosită de interese joase a celor ce-au slujit mereu cohortelor diavolești. Ileana Toma a găsit tonul grav, adecvat rostirii acestui adevăr valabil, îndrăznesc să afirm, și la judecata popoarelor.

Note subsol

  1. Ileana Toma (n. 14 septembrie 1935), fiica preotului Alexie Bârcă, a manifestat de timpuriu talent literar (în 1952 i se acordă premiul „I. L. Caragiale“ pe țară) a absolvit Facultatea de Matematică din cadrul Universității București și s-a specializat apoi ca astronom, lucrînd treizeci și trei de ani la Observatorul Astronomic din capitală. Realizările omului de știință (premiul „Gheorghe Lazăr“ pentru Catalogul de stele slabe, 1972) sînt întrecute însă de cele ale scriitoarei. Între 1991-1993 frecventează Cenaclul „Cuget, Simțire și Credință“, condus de prof. dr. Petru Mihai Gorcea, unde citește proză scurtă (cîteva dintre texte vor face obiectul volumului de momente, schițe și mărturii Coloana (2000) și fragmente din romanul Singurătatea lui Vlad Țepeș (1995). Din 2001 este membră a Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat romanul biografic Alexie, preotul lui Dumnezeu (2002), romanul Marea fugă (2006) și romanul creștin Marele Capadocian (2012). Din 2013 frecventează Cenaclul Euxin, condus de pr. prof. dr. Adrian Niculcea.
  2. V. http://apologeticum.wordpress.com/2011/08/20/parintele-nicolae-tanase-sa-stiti-ca-toate-imperiile-au-cazut-cand-au-lovit-maternitatea-si-au-atacat-familia%E2%80%A6/ : Domnitorul Constantin Brâncoveanu de aceea a fost arestat și ucis de turci, pentru că a înmulțit neamul românesc, a susținut cu măsuri sociale creșterea demografică, lucru neplăcut pentru dușmani.
  3. Avînd pe lîngă specializarea de matematician și pe aceea de astronom, Ileana Toma explica auditoriului cu ocazia lansării cărții la 14 martie 2013 că minimumul atins de emanațiile solare din vremea lui Constantin Brâncoveanu au determinat probleme alimentare serioase în apusul Europei, unde cultura cerealelor fusese compromisă ani la rînd. Drept urmare, exportul de cereale din Țara Românească înflorise, aceasta fiind sursa principală a bunăstării populației și a sporului bănesc din vistieria domnească.
  4. V. http://www.youtube.com/watch?v=-qoBgsS7744 
  5. O redau aici, după G. Călinescu: „Aolio! Aolio! Că va pune taica pungă dă pungă din București pînă în Țarigrad; și, zău, nu ne va lăsa așa, și iar ne vom întoarce cu domnia îndărăpt“ (cf. Istoria literaturii române dela origini până în prezent, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941, p. 29).
  6.  V. Enache Nedela, Mihai Floarea, Iorgovan – mit, legendă, baladă, București, Editura Cuget, Simțire și Credință, 1995.
  7. Echivalentul a o sută de mii de galbeni, ceea ce ar însemna aproximativ valoarea a 300 kg de aur!
  8. Este vorba de evenimentul organizat de Fundaţia Creştină „Părintele Arsenie Boca“, în cadrul Tîrgului de carte pentru tineret de la Palatul Tineretului, din 14 martie 2013, cu începere de la ora 17:30. Am avut onoarea de a-l avea alături pe prof. univ. dr. Ion Coja.