Un intelectual autentic – Andi Mihalache Preambul

Surpriza miezului verii caniculare a lui 2025 mi-a prilejuit-o coletul primit la Strîmbeni[1] din partea unuia dintre cei mai darnici prieteni pe care mi i-a dăruit pînă acum Dumnezeu: Lucian Mihai Marin, fondatorul și bravul administrator al „Revistei de lingvistică și cultură românească“. Printre altele, am primit nu mai puțin de cinci volume datorate lui Andi Mihalache: Istoria eului cursiv. Mărturii, identități, patrimonii (2019), Codificări culturale, inflexiuni sociale (2020), În umbra unui ecou: tăcere, arhetip, recipiență (2021), Grafemele absenței. Îndolieri, inscripționări, anamneze (2023) și Cromatica glasului, acustica tăcerii: secvențe de istorie culturală (2025), toate apărute în coeditare la Editura Argonaut / Editura Mega din Cluj-Napoca. După o primă frunzărire generală a volumelor primite, am vrut mai întîi să mă afund în lectura cu adnotări și comentarii a cărții apărute în 2021 părîndu-mi-se provocator faptul că ultimul element din titlu era inexistent în dicționare[2] și gîndind că urmarea probabilă – dacă va fi să fie și voia lui Dumnezeu – va avea ca obiect pe cea mai recentă. Alesesem și titlul intervenției mele critice Andi Mihalache – un intelectual scriind cărți despre cărți. Adaug că imboldul îmi venise îndeosebi grație temei tăcerii[3], dar entuziasmul mi s-a stins după două-trei zile de intrigate răsfoiri ale celorlalte volume și – fapt determinant – intuiția îmi dicta necesitatea unei altfel de abordări: mai calmă, mai smerită și, înainte de toate, cronologică. Așa a luat ființă textul de față.

* *

Prima carte în ordinea apariției e structurată în două părți I. Reflexele trecutului, elipsele prezentului și II. Postscriptum: spații adiacente în imaginarul benjaminian, avînd 192 de pagini format de buzunar. Tematica ei îmi provoacă mai întîi unele întîmpinări critice referitoare la memorialistica românească apărută în primele două decenii de occidentalizare galopantă și aparent haotică a României. În treacăt, afirm că așa-numita „tranziție postdecembristă“ îmi apare de la înălțimea a trei decenii și jumătate ca științific organizată de păpușarii lumii prin emisari-„experți“ aleși pe sprînceană, anume de la statutul respectabil de țară săracă dar independentă economic și suverană politic la acela de biată corporație colosal îndatorată, drastic depopulată și victimă jalnic-obedientă (prin oamenii selectați atent pentru a ajunge la putere) – model de succes al reușitei manevrelor neocolonialiste și neomarxiste vizînd o nouă dezordine planetară fără Dumnezeu.

În timp ce personal, ca intelectual nemembru al partidului unic participant din stradă la ceea ce s-a numit revoluție în 1989-1990 și ca pedagog, m-am considerat obligat moral să recuperez istoria ascunsă a țării prin intermediul memorialisticii pătimitorilor din închisori în vederea unei restaurări/reașezări macrosociale fundamentate creștinește (care s-a vădit curînd iluzorie!), am constatat cum o mare parte dintre intelectuali au trecut fără păs peste tragedia îndurată de cele peste două milioane și jumătate de victime politice denumite răuvoitor „dușmani ai poporului“ la care trebuie adăugate alte două-trei milioane de rude ale acelora. Au optat, adică, pentru „cultura mare“, majoritatea dintre ei fiind stipendiați prin diferite ONG-uri înființate de miliardarul G. Soros.

Nu e un reproș, e o constatare: autorul acestei cărți teoretizează despre amintiri și memorii citînd predilect din cărțile scrise de: Simone Signoret (Nostalgia nu mai e ce-a fost, traducere de Elena Bulai din 2009), Edmund de Waal (Iepurele cu ochi de chihlimbar. O misterioasă moștenire de familie, traducere de Iona Aneci din 2014), Maurice Halbwachs (Memoria critică, tradusă de Irinel Antoniu în 2007), Maurice Rheims, Infernul curiozității, vol. II, traducere de Rodica și Leon Baconsky din 1987) ș.a.m.d. ori trimițînd la studiile semnate de Steen F. Larsen, Charles P. Thompson, Tia Hansen (cf. Time in Autobiographical Memory), de Catherine A. Haden (cf. Joint Enconding and Joint Reminniscing…) etc. E reconfortant însă pentru mine că nu ignoră pe autorii români între care se numără Gabriel Liiceanu (Prefață la Petru Creția, Ahile sau despre forma absolută a prieteniei. Ariel sau despre forma pură a libertății, 2009; Nebunia de a gîndi cu mintea ta, 2016), Andrei Pleșu (Despre frumusețea uitată a vieții, 2014), Cella Serghi (Interviuri. Cu douăsprezece scrisori inedite către Ilie Rad, 2005), Mariana Modran-Deac (Evoluția formelor narative în opera lui Petru Dumitriu, 2009), Livius Ciocârlie („…Pe mine să nu contați“. Convorbiri cu Mircea Bențea, 2010) etc.

Am lăsat înadins în coada enumerării pe Nicolae Steinhardt, devenit după trecerea prin calavrul carceral monahul Nicolae de la Rohia. Andi Mihalache a auzit și de el – autorul celui mai strălucit volum memorialistic din cîte au apărut în românește, Jurnalul fericirii – dar citează, mereu preocupat de teorii, doar din Călătoria unui fiu risipitor. Eseu romanțat asupra neizbînzii, apărut în 2013. Ignorarea acestui domeniu memorialistic autohton destul de întins – slavă Domnului! – mi se pare curioasă…

În fine, cu aceste considerații ce-ar putea fi trecute la un vast capitol subiectiv cultural-pedagogic intitulat „Dintre ofurile mele“, voi trece la comentarea propriu-zisă a cărții.

Doldora de citate, abundînd în note de subsol care continuă uneori pe pagini diferite, volumul consider că-și va fi selectat din start sever cititorii. Afirm aceasta ca profesor, cînd a trebuit să înfrunt de la catedră peste trei decenii realitatea intelectuală din zona medie a societății românești, cea alcătuind majoritatea. Astfel, nu-mi pot scoate din minte reacțiile verbale față de lectura obligatorie ale elevilor mei de liceu dublate prin mimică însoțită cîteodată și de alte mijloace nonverbale de comunicare, elevi ce-mi erau livrați din gimnaziu deja atinși de acel morb intelectual denumit științific analfabetism funcțional condamnat de mulți, dar de puțini combătut concret. Ar fi fost comice acele reacții privite dinafară ale copiilor îndeosebi la primele contacte cu Patul lui Procust – roman datorat „autorului canonic“ Camil Petrescu, maestrul notelor de subsol – dar pentru mine erau dramatice!

În ceea ce mă privește, în loc să mă îndepărteze, cartea lui Andi Mihalache mi-a furnizat cîteva surprize încă de la răsfoirea inițială. De pildă, am reținut dintr-o notă evocarea reginei Maria ajunsă la Balcic: […] într-o plimbare cu Niculae prin Dobrogea, m-am oprit deodată pe o limbă de pămînt lîngă mare, care a trezit în mine un fior cu totul deosebit: am avut ca o simțire că locul acesta ori mă așteptase de totdeauna pe mine, ori că eu trăisem totdeauna în așteptarea lui. Nu mi se părea că aș fi venit aici pentru întîia oară (v. pp. 40-41); Hans Georg Gadamer, via Ioan Alexandru Tofan, m-a reținut prin nota despre alegorie și simbol: […] dacă alegoria rămîne la un nivel retoric și realizează conexiuni între diferite regiuni ale discursului, simbolul produce o legătură dintre niveluri diferite ale realității. Nu este vorba, ca în cazul alegoriei, de conținuturi semnificative care sînt corelate, ci de moduri diferite de a fi care intră în corelație (v. pp. 131-132); iar din deja amintita scriere Călătoria unui fiu risipitor. Eseu romanțat asupra neizbînzii publicat sub semnătura lui Nicolae Steinhardt reproduc cu plăcere specială meditațiile despre trecut și despre rememorare: Pregătindu-mă să scriu despre trecut și să evoc un coleg decedat, mă întreb dacă operația pe care vreau s-o efectuez nu-i în ea însăși imposibilă ori măcar aleatorie. Trecutul nu-i oare cu desăvîrșire inaccesibil și orice reconstituire a sa cu totul iluzorie, chiar și a celui mai recent? Orice istorie nu-i factice și lucrare practică a imaginației? Mărturiile (asupra unor fapte petrecute de curînd) nu-s ele mereu contradictorii și derutante chiar cînd sînt depuse de oameni de cea mai indiscutabilă [sic] bună-credință? Asemenea martori nu se contrazic mai întotdeauna unul pe altul? Știința și logica nu ne demonstrează că nu se poate călători în durată și că mașina de explorat timpul a lui H. G. Wells e o simplă fantezie? Amintirile, așadar, nu sînt ele ab initio viciate de un impediment intrinsec de neînlăturat? Se poate să fie așa. Eu totuși mă încumet să dau glas trecutului deoarece cred că memoria noastră funcționează mai complicat decît s-ar crede la prima vedere. Uităm repede, fără îndoială, și în felul de a reține evenimentele intervine pentru fiecare o foarte specifică [sic] ecuație personală. Dar în cutele adînci ale inconștientului (ori ale materiei cenușii) se creează pentru epocile care ne marchează, în care se făurește individualitatea noastră, niște „pungi“, niște zone situate în afara mersului degradator al ținerii de minte, niște „depozite“ sustrase procesului general de confuzie și încețoșare, și acolo, într-însele, trecutul se păstrează aproape intact, proaspăt și mereu capabil de a ne covîrși cu prezența sa prin simpla intervenție a unei neînsemnate excitații psiho-fiziologice (precum madlena lui Proust ori o frîntură de melodie ori un miros ori un peisaj). […] (v. pp. 36-37).

În contextul social exploziv creat cu bună știință și, desigur, atent monitorizat dinafară, de generația cazaro-securistoido-mafiotică instalată la putere în România după 1990 citatele din nuvela Bijuterii de familie îmi par că trimit aluziv la sumbre scenarii violente viitoare – consecințe logic-istorice față de crasa nepăsare împinsă, vai, la cinism și sfidare a maselor prin crase ilegalități din partea guvernanților actuali: […] „tanti Eleonora se plimba prin cameră, cu privirea rătăcită și cu o cutie de lemn de trandafir în brațe […] Bijuteriile făceau cît toată moșia […]; dădea din cap și molfăia în gingii vorbe neînțelese, privind în jur cu ochii crescuți în cap, ca o pasăre ciudată și urîtă. În halat și cu blana pe deasupra, încălțată cu șoșonii ei de casă și cu caseta strînsă la pieptul ofilit și sbîrcit, o scoaseră în capul treptelor din față.“ Vorvorencele fugeau de răsculații din 1907 […] „Și pendula avea să ardă, în noaptea aceasta. Poate peste un ceas […] În salon era tăcere. Ușile erau vraiște. Sertarele, răvășite în goană, rămăseseră deschise și rufe atîrnau din ele pe jumătate afară. Cîteva bibelouri, fotografii în rame, erau răsturnate și partitura căzuse de pe pian, cu un papuc al Elvirei peste ea“ […] (cf. pp. 62-63). Dacă decidenții actuali nu sînt atenți la detalii – chiar dacă majoritar sînt ignoranți, extrem de lacomi și grăbiți –, să ia aminte: istoria se poate repeta…

Comentariile redutabilului cititor și organizator ingenios de citate sînt din păcate frugale. Cîteodată sînt derutant reduse la o propoziție: Rememorările sale au rolul unui vaccin (pentru nota 1 de la p. 134 Gerhard Richter, Walter Benjamin and the Corpus of Autobiography, Wane State of University Press, 2002, p. 203), ori chiar la sintagme ca aprofundarea microscopică (pentru nota 4 de la p. 130). Unele sînt formulate în stil gnomic, precum: Scriitura amintirilor cultivă o estetică a ciobului de povestire, avînd ca argument ideea că, într-un puzzle mnemonic, omul controlează semnificația întregului prin interpretările date părților (v. p. 130) sau: Omul nu salvează obiecte, ci comemorează fidelitatea lui față de obiecte (cf. nota de la p. 157 Vezi Walter Benjamin, Originea dramei germane).

În privința ideilor originale, din acest iureș de citate cronicarul trebuie să se mulțumească fie cu pasaje inspirate dintr-o traducere a Lilianei Donose Samuelsson (apărută în 2013 cu titlul Peisajul dispărut. Anii copilăriei mele sub semnătura lui Paul Jonson la cunoscuta editură înființată de un domn bine școlit de Constantin Noica, dar grație banilor aceluiași deja pomenit miliardar american de etnie evreu-ungur), fie cu fugare mărturisiri. Din cartea menționată redau spre exemplificare: […] Din perspectiva autobiografiilor, infantilitatea este o pregătire pentru contrariul ei, senectutea. Își construiește cu greu o istorie, noi interpretînd-o mereu la fel, prin prisma unor coduri culturale ce se reproduc încontinuu. [Urmează în notă:] Plecîndu-se de la premisa că aceleași experiențe nu determină neapărat aceleași amintiri, se pun mereu cîteva întrebări cu răspunsuri contradictorii: generația este o coincidență demografică sau poate fi o categorie memorială? Trecutul unora poate fi cedat și altora numai prin verbalizare și socializare mnemonică?; [sic] concomitența unor traume colective poate garanta geneza unei memorii comune?; [sic] de ce transferul generațional nu este niciodată mimetic, fiecare nouă preluare a faptului memorabil fiind însoțită de o readaptare?; [sic] dacă istoria închide trecutul, de ce memoria îl continuă, utilizînd contextul în care plasaserăm un eveniment ca să caracterizăm de fapt un altul? Vezi Barbara M. Misztal, Theories of Social Remembering, Maidenhead, Philadelphia, Open University Press, 2003, pp. 76-78, 84-88 (p. 91). Ca mărturisire reproduc una de numai două rînduri și jumătate: O bună legitimare a titlului cărții de față o datorăm lui Petru Cimpoeșu; adică preocupării sale pentru eul cursiv – urmează un citat care acoperă întreaga pagină 104.

Recunosc a nu fi luat în seamă pînă acum conceptul discutabil interacționismul simbolic, sintagmă propusă de Emerson Schmidt și George Herbert Mead; de aceea îi sînt sincer recunoscător lui Andi Mihalache pentru rezumatul său din nota de subsol începută la pagina 114 și terminată la pagina 116: Interacționismul simbolic se întemeiază pe trei principii prin care ripostează tendinței de a explica anumite comportamente umane ca fiind produse de factori exteriori nouă: 1) oamenii se raportează la lucruri interacționînd nu cu obiectele în sine, ci cu sensurile prestabilite pe care acestea le-au primit deja; 2) înțelesurile lucrurilor derivă din interacțiunile sociale pe care o persoană le are cu „asemănătorii“ săi, de aceeași opinie; 3) semnificațiile respectivelor lucruri sînt manipulate și modificate, involuntar, prin însuși felul în care indivizii vin în contact unii cu alții. […] Potrivit lui [Herbert] Blumer, raporturile sociale formează un mediu structurant, nu structurat, exercitînd o presiune constantă asupra organizării mentale a lumii în care trăim. Astfel, societatea este recodificată în cadrul procesului prin care oamenii își confirmă părerile, fiecare acomodîndu-se cu ideea de realitate a celuilalt. De exemplu, interacționismul social susține că reprezentările despre trecut sînt rezultatul întîlnirilor dintre generații și nu al presiunilor economice ori politice care par să le determine din afară. Astfel, menirea unui lucru este remodelată pe loc, chiar în momentul cînd bătrînii transmit celor tineri rostul pe care, pînă nu demult, acel obiect îl avusese. Dat fiind că societatea provoacă mereu individul, silindu-l să se metamorfozeze și nu să se replieze în tipare atitudinale, este clar că autobiografii acționează conștient asupra obiectelor, reinventîndu-le; dar nepierzînd din vedere cum sînt ele văzute de ceilalți, cum se poartă aceștia cu ele și cum le narativizează. Este greu să vorbești de sensuri dacă ele nu sînt împărtășite, actualizate, moștenite. (Cf. pp. 114-116). Un exemplu de obiect resemantizat la presiunea globalistă a OMS a fost masca în perioada 2020-2023. Din obiect profesional în spitale și în farmacii, ea a fost larg impusă unei populații înfricoșate și inculte mințite că ar fi un element de siguranță în lupta cu virusul de laborator SARS CoV-2, dar în realitate fiind un simbol al obedienței!

A doua parte a cărții (pp. 124-181) o alcătuiește varianta îmbunătățită a unui text publicat în „Studia et Acta Historiae Iudaeorum Romaniae“ în nr. XII/2015, care a fost prezentat de autor la al patrulea colocviu al Centrului de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie[4] Practică din 25-26 brumărel 2012 organizat de Universitatea ieșeană „Alexandru Ioan Cuza“.

Este un eseu critic despre volumul publicat postum al lui Walter Benjamin (n. 1892, Berlin – d. 1940, Portbou, Spania) tradus de Andrei Anastasescu sub titlul Copilărie berlineză la 1900. Autorul amintirilor – un evreu sinucigaș în 1940 la vîrsta de 38 de ani, filosof și critic literar marxist, în relații cu Școala de la Frankfurt, fondată în 1923 – gîndea că rolul amintirilor e de a „excava“ o lume pierdută de multă vreme ca s-o opui celei actuale, arătînd astfel celei din urmă ceea ce-i lipsește. În consecință, melancolia ar fi mai mult decît o simplă manieră de a rămîne fidel unei epoci la care oricum nu mai ai acces. Genul acesta de melancolie nu tratează melancolicul, ci prezentul (anii ҆30) în care Benjamin nu avea cum să se simtă bine. Vezi Jonathan Flatley, Affective Mapping Melancholia and the Politics of Modernism, 2008) (cf. nota de la p. 132).

În rezumat, amintirile lui nu au ambiții monografice, țelul autorului fiind acela de a recripta trecutul îndepărtat în așa fel încît să poată face față viitorului imediat: unul extrem de zgîrcit în perspective, însăși scrierea memoriilor fiind afectată de o sărăcie lucie […] (p. 135).

Evident marcate de nazismul instaurat în epocă, scrierile lui Walter Benjamin pot fi considerate o parabolă vizînd totalitarismele de toate felurile. Tema copilăriei o vede mai degrabă aflată sub pecetea intangibilului decît a posibilului preocupările pentru ea neavînd ca scop reînvierea, ci înhumarea ei textuală (cf. p. 140). Perspectiva aceasta îi provoacă lui Andi Mihalache meditații de tipul: Anii de început ne reapar în amintiri pentru a ne însoți, din nou, prezentul. Copilăria este mai mult un sentiment decît o epocă, noi evocînd-o atunci cînd ne pierdem de lumea care, la începuturi, ne primise atît de bine: doar eram copii!!! Copilăria ne minte, dîndu-ne iluzia că tot ce urmează va fi aidoma ei. Este un timp despre care scriem ca să ni-l reînsușim, ca să îl readucem lîngă noi ori, dimpotrivă, ca să-l alungăm și să-l ținem la distanță, conștienți fiind că nu vom avea niciodată un altul la fel? Plecăm pe urmele ei atunci cînd adultul caută o nouă conciliere cu viața, copilul din rememorările sale privind însă lumea anacronic, cu ochii maturului de acum. […] (p. 143) ori: „Copilărind“ la 40 de ani [sic!],Benjamin nu-și remitizează viața, ci se străduiește să dea celui mai nou prezent al său, unul extrem de agresiv, niște premise mai vechi, susceptibile să-i atenueze violența. Căci [sic] imaginația infantilă este subversivă, copilul neparafrazîndu-și părinții numai de dragul de a le fi aidoma. El deconstruiește și apoi dă din nou naștere lucrurilor pe care vîrstnicii le ucid, fie prin faptul că le fetișizează, fie prin faptul că le banalizează. Jucîndu-se, copilul demistifică totul, reducînd obiectele la înțelesurile și uzanțele primordiale. Nu degeaba le și ascundea, artefactele retrăgîndu-se în sertare spre a fi desimbolizate și a primi totodată o haină semiotică nouă. Nu este un proces ușor de urmărit, din cauză că accentele suprarealiste ale prozei sale îl ajută să conjuge [sic] registre de semnificație contradictorii, contaminînd un obiect cu însușirile altuia (pp. 150-151).

Iată și un citat din scrierea lui Walter Benjamin: Cunoșteam deja toate ascunzătorile casei și mă înapoiam în ele ca într-o locuință în care ești sigur că vei regăsi totul neschimbat. […] Casa era atunci un arsenal de măști. Dar, o dată pe an, în locuri tainice – în orbitele goale ale măștilor, în gura lor încremenită – erau daruri. Experiența magică era știință. În chip de inginer al ei, dezvrăjeam întunecoasa locuință părintească și porneam în căutarea ouălor de Paști (pp. 161-162). E o copilărie citadină, singuratică, a unui introvertit predispus la melancolie. Concepția lui de viață e plămădită burghez, mult prea serioasă, pe alocuri sumbră; se află într-un contrast izbitor cu aceea, bunăoară, a copilului de țăran din Amintirile…lui Ion Creangă.

Scrierea humuleșteanului încîntă etern, înseninează temeinic, atrage cititorilor de ieri, de azi și, probabil, de mîine rememorări și gînduri proaspete, clocotind de viață. Umorul debordant al scriitorului culminează, se știe, în memorabilul autoportret din finalul părții a doua:

În sfîrșit, ce mai atîta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din Humulești, care nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cu minte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. Dar și sărac așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de cînd sînt, niciodată n-am fost!

Dimpotrivă, într-un stil uscat-analitic, proza autorului german descoperă cititorilor un mic imperiu interior, subdivizat în cutii: cutie de citit, cutie de fluturi, cutie de scris. Ele țin împreună și conservă niște lucruri pe care doar contiguitatea – apropierea lor fizică – le înrudește, dîndu-le trăsături comune. Cutiile în care anumite obiecte sînt retrase ne arată că ridicarea capacului nu era una zilnică, scoaterea fetișului la lumină și repunerea lui la păstrare conservînd niște mici insule de timp, scăpate din fluiditatea ternă a cotidianului(pp. 163-164).

Folositoarea în plan teoretic tematică generală propusă de Andi Mihalache în prima parte a cărții – importanța lucrurilor în rememorarea vieții – și încercarea sa exegetică pe marginea memorialisticii unui filosof minor interbelic vor să ne convingă că nostalgiile cel mai des reînviate sînt acelea care nu vor un sfîrșit anume.

Însemnările de față nu sînt nici ele un sfîrșit, ci dimpotrivă: un început întru receptarea critică a scrisului unui intelectual autentic.

Strîmbeni, 19 gustar 2025

[1] În acest modest sat argeșean arondat comunei Căldăraru se află reședința pe care ne-au ales-o în 2022, în urma rugăciunilor noastre, Sfînta Treime, Maica Domnului nostru Iisus Hristos și Sfîntul Arhanghel Mihail. Este o poartă prin care, ca bieți orășeni amăgiți de „binefacerile civilizației“, am intrat cu sfială întru (re)legarea noastră de pămîntul Țării-Mume și întru refacerea rădăcinilor cu ancestralitatea sfîntă a acestui leagăn al civilizației continentului.

[2] Pentru o edificare comodă, cititorul poate accesa dexonline.ro unde apare informația: „cuvântul recipiență nu este în dicționar“.

[3] Ea mi se pare a constitui drama cea mai percutantă a dimineților, a zilelor, a serilor și a nopților noastre sfîșiat-însîngerate cacofonic pentru ca „stăpînitorul acestei lumi“ să primească în malaxoarele minciunii și ale pierzării cît mai multe făpturi alcătuite după chipul și întru asemănarea Creatorului, nu a porivnicului. Las ҆ că trebușoara asta-i o biată iluzie, ca întregul eșafodaj înspăimîntător-derutant al diavolului (fiindcă e argumentat după tipicul „tatălui minciunii“), dar ocazia nu poate fi ratată.

[4] În nota de la pagina 124 cuvîntul s-a tehnoredactat cu „z“.