UN PICTOR AL BUCUREȘTILOR DE ODINIOARĂ: ALEXANDRU ȚIPOIA (1914-1993)

Una din personalitățile cele mai interesante și singulare în felul său, ale generației de artiști plasticieni născuți în preajma Primului Război Mondial, a fost, fără îndoială, Alexandru Țipoia.  Această generație de artiști a fost marcată de cele trei mari nume ale Artei plastice românești: Ciucurencu (1903-1977), Baba (1906-1997) și Țuculescu (1912-1962), care au fasonat într-un fel previzibil gustul artistic și direcția de urmat ale unei întregi societăți în continuă tranziție, bolnavă ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial și a Comunismului.

Alexandru Țipoia a fost o personalitate singulară  sub multiple aspecte, printre care și aceea că a fost un artist liber în interiorul său, liber în gândirea artistică, neangajat politic în niciun fel, un „creator” în sensul adânc al cuvântului, deci imprevizibil și incontrolabil. Voi menționa aici în mod special doar latura notorie, relevantă, anume anvergura evoluției gândirii sale plastice, izvorâtă din continua nevoie interioară de cercetare, nemai întâlnită la niciun alt plastician al generației sale. Pentru acest motiv îl putem asemui pe artist cu un cercetător științific, transpus în lumea infinită a formelor și culorilor. Faptul de a fi parcurs toate etapele necesare evoluției interioare, fără goluri care să lase urmări de superficialitate în opera care avea să construiască pe parcursul vieții, face din opera lui Alexandru Țipoia, una din cele mai solide și remarcabile ale epocii sale.

Artistul este mai bine cunoscut publicului cu ultima parte a operei sale plastice, care acoperă ultimii 30 de ani de creație, anume capitolul dedicat Muzicii mari, prin formele „Instrumentelor” sale muzicale, „personaje blazoane” care întruchipează Armonia supremă a existenței, pretext al materializării unei concluzii artistice și filosofice de viață.

Mai puțin știut este faptul că artistul a fost în tinerețe, cu predilecție, un pictor al Cetății sale, pe care a iubit-o cu pasiune, un pictor al Bucureștilor, tablourile lui fiind recunoscute, în Saloanele oficiale de la sala Dalles, de la distanță, fără a fi nevoie să se citească semnătura. Acest fapt știut în epocă, mi-a fost reconfirmat, după moartea tatălui meu, și de bunul său prieten, pictorul Paul Gherasim (1925 -2016), membru de onoare al „Fundației Alexandru Țipoia”, cel care s-a implicat cu o devoțiune exemplară față de memoria prietenului său, ajutându-mă la realizarea în condiții excelente, în 1998, la 5 ani de la moartea pictorului, a  singurei Expoziții Retrospective de la Muzeul Național de Artă al României.

Pasionat încă din copilărie de istorie și de artă sub toate aspectele ei, tânărul Alexandru a simțit cu mare sensibilitate frumusețea caracteristică a Bucureștilor, farmecul și „parfumul” vechilor cartiere pe care le-a cercetat cu ochiul pasionat al celui care vede dincolo de aparențe. În drumurile sale prin bătrânul București, cercetând iscoditor colțuri și perspective poetice care n-ar fi atras nimănui atenția, fie că era vorba de case modeste și străzi lăturalnice sau de clădiri impozante și misterioase aducând a cetăți imaginare, fie că erau malurile înverzite ale Dâmboviței cu podurile sale caracteristice, Alexandru schița în caietul său de crochiuri aspecte care îl inspirau, urmând ca ulterior să le lucreze în ”atelierul”, care a fost, toată viața, casa artistului, în care ne aflăm acum.

Bine cunoscutele clopotnițe la intrarea în incinta mânăstirilor și  bisericilor înconjurate de chilii cu ziduri înalte, acolo unde pictorului îi plăcea să poposească și să se reculeagă, caracteristice unei epoci apuse, a unui „Byzance après Byzance”, cum ar fi spus Nicolae Iorga, au fost pentru artist un motiv plastic important, pretext esențial pentru compoziția și arhitectura tabloului. Imaginile orașului din lucrările sale nu erau niciodată reproduceri fidele ale locurilor vizitate, ci interpretări foarte personale care comportau eliminări și adăogiri urmărite cu tenacitate și pasiune, astfel încât compoziția tabloului, ca imagine, să-i satisfacă artistului nevoia unei anumite sinteze plastice, aș zice ideale.

Lucrările sale au dovedit încă de timpuriu dorința de construcție solidă a pânzei, lucru demonstrat prin întreaga evoluție a gândirii sale plastice. Iar ca exemplu al unei anumite continuități a exprimării formei, peste timp, putem remarca cu ușurință înrudirea apropiată a formei Clopotniței din tablourile anilor 40’, cu cea a Instrumentului muzical, prezența sa totemică, verticală, solid așezată pe pământ, adevărată Catedrală a spiritului, înrudită la rândul ei, începând de prin anii 60’, cu Idolii Cicladici în formă de vioară (3000-2800 î.H) și dezvoltată continuu până la sfârșitul vieții. Aceste subtile și rafinate legături secrete, metamorfozate în spiritul  însăși al materiei, merită să fie semnalate măcar în treacăt, ele neatrăgând de-a lungul timpului, nimănui, atenția.

Nu vom insista niciodată îndeajuns asupra importanței Concepției arhitecturii plastice a tabloului în opera lui Alexandru Țipoia, care încă din prima tinerețe a fost una a rigorii și a gravității actului de creație, lucru constatat în epocă și de critica de specialitate:

„… Să ne oprim, cu osebire însă, la unele peisagii în ulei, în care ochiul pictorului, extraordinar de sensibil, a surprins – și apare îndrăgostit – atmosfera intimă și tristă a unor străzi, cu case vechi, cu ziduri scorojite și roase de vremi, cu pomi ce-și întind crengile uscate spre cer, ca niște brațe spre rugă, străzi lipsite aproape cu totul de mișcare, de viață, deși apar în ele câte unul sau două personagii, care subliniază astfel parcă și mai bine această nemișcare. E vorba de tablourile: Chareta galbenă, Primăvară, Peisaj cu biserică, Peisaj cu pomi. Puțini au știut poate să sugereze atât de bine ca Al. Țipoia, în aceste tablouri, tratate într-o simfonie de somptuase culori galbene și verzi, ce-i aparțin, liniștea, starea de pace, dar și de mister, de spleen, pe care artistul a știut să le evoce în mod atât de puternic, încât străzile acelea par încremenite pentru deapururi în moarte, ca într-o legendă engleză cu castele singuratice și părăsite. …” (Paul B. Marian, Expoziția Al. Țipoia, Căminul Artei, 10-30 aprilie 1943, „Seara”, marți, 20 aprilie 1943). Sau: „… Are cu siguranță simțul construcivității, fie că trasează arbori din umbre grele, case proiectate luminos, ca niște castele misterioase, ziduri ce închid existențe enigmatice, parcuri în care oamenii se pierd în fața măreției naturale. …” (Petru Comarnescu, Cronica plastică, Pictorul Al. Țipoia, „Viața”, sâmbătă 24 aprilie 1943). Sau: „… Al. Țipoia este un artist mai complex, mai cu dedesubturi. Tot ce expune pare mai întâi gândit și apoi pictat, după ce, din motivul ales, d-sa a făcut o serie de eliminări. De aici acea impresie de simplitate, aproape de sărăcie, ce se desprinde din pânzele sale, reduse la elementele lor esențiale.” (Prof. George Oprescu, Expozițiile din sălile Ateneului, „Universul”, luni 31 decembrie 1945.) Sau: „… Ceeace realizează astăzi Țipoia este tot atât de interesant în sine, pe cât de rodnic poate fi pentru dezvoltarea viitoare a tinerei picturi românești, adversară a viziunii diluate de impresionism. Reacția constructivistă numără cu Țipoia, un pion în plus. Experiența sa e cu atât mai interesantă cu cât Țipoia recurge la stilul acesta liniar nu dintr-o indigență; schițele sale, atât de sensibile la valorile picturale ale desenului, dovedesc că nu-i era închis nici drumul acesta”… . (Ion Frunzetti, Expoziția Al. Țipoia, Ateneul Român, 1946, revista „Lumea”.)

Lucrările dedicate Bucureștilor de odinioară pe care le prezentăm în Casa memorială a artistului suplinesc o regretabilă lacună istorică, cea a puținelor lucrări de Alexandru Țipoia care pot fi văzute în muzeele din capitală și anume: la Muzeul Național de Artă al României: „Stradă la periferia Bucureștilor”, 1941, iar la Muzeul Colecțiilor, în Colecția Mișu Weinberg, „Peisaj din vechiul București”, 1940.