Ştiinţa şi Credinţa, unite în gândire şi în viaţa cotidiană

 

Conştientizarea momentului istoric, pe care îl trăim astăzi, este imperios necesară, pentru a ne defini responsabilităţile şi spre a străpunge aproximaţiile şi „scientismul“, superficialitatea prezentă în mai toate mijloacele mass-media. Numai legătura cu Dumnezeu, prin intermediul rugăciunii şi al respectării legii creştine, precum şi prin studiul interdisciplinar, înţeles ca sinteză a întrebărilor şi răspunsurilor asupra condiţiei omului în istorie, pot să conducă la adevăr.

Ce este scientismul orgolios care şi-a propus înlocuirea creştinismului? Scientismul este o recentă opinie filosofică (sfârşit de sec. XIX şi început de sec. XX), conform căreia ştiinţa ne descoperă, ne face posibilă cunoaşterea lucrurilor în totalitatea lor şi că această cunoaştere este suficientă pentru a satisface toate aspiraţiile umane. In Occident, această teorie a prins contururi îngrijorătoare aşa încât a apărut chiar şi o biserică scientistă, împotriva căreia a acţionat statul ger- man.

Ceea ce ne bucură, astăzi, este  reacţia adevăraţilor oameni de ştiinţă, fizicienii, specialişti în fizică şi mecanică cuantică, astrofizicienii şi biologii, toţi cei care în cercetările lor au interceptat clar misterul creaţiei lui Dumnezeu, perfecţiunea Universului în cele două sisteme ale sale, macrocosmosul şi microcosmosul, aflate în interacţiune. De menţionat că în anul 1989, în decembrie, chiar la sfârşitul acestei luni, (numărul din 21-27 decembrie) ultima decadă sângeroasă în România, hebdomadarul francez, Nouvel Observateur,  foarte cunoscut cititorilor, prin articolele de prestigiu publicate, a pregătit un număr special intitulat, Dieu et la science sau La foi et la science, în care au fost intervievaţi savanţii care au primit premiul Nobel în disciplinele cele mai apropiate de limitele superioare ale cunoaşterii umane (geofizică, astrofizică, fizică cuantică şi moleculară, genetică, biologie), iar răspunsurile lor au fost dintre cele mai spectaculoase, prin noutatea teoriilor prezentate. Din multitudinea de probleme puse şi de idei exprimate am reţinut două, fundamentale şi extrem de importante pentru epoca pe care o trăim, caracterizată printr-o criză profundă, inevitabilă pentru naşterea a ceva nou, ce stă să apară: a) Astăzi, ceva se schimbă în raporturile tensionate, existente încă de la origini, între Dumnezeu şi Ştiinţă. La începutul celui de-al treilea mileniu se schiţează un fel de concordat, o interacţiune între Credinţă şi Raţiune; b) Dumnezeu constituie o problemă foarte serioasă ce nu trebuie să fie lăsată numai în seama celor religioşi, iar realul este atât de complex şi multiform, încât nu poate fi lăsat numai pe seama oamenilor de ştiinţă[1] .

Iată ce nu vrea să vadă învăţământul românesc, unde nu s-au schimbat mentalităţile. Mulţi dintre profesori nu sunt interesaţi să afle noutăţile din domeniul filosofiei, astrofizicii, fizicii cuantice, geneticii, microbiologiei, discipline la care au fost solicitaţi să răspundă, în acest context al mărturisirii credinţei, toţi marii savanţi care au fost premiaţi cu prestigiosul premiu Nobel, aşa cum s-a văzut şi din numărul revistei Nouvel Observateur, citată mai sus.           Credem că la baza mentalităţilor învechite ale cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar stă pe primul loc ignoranţa. Cei mai mulţi dintre ei nu sunt interesaţi de mersul lumii, de apariţia noilor teorii, a ideilor care întotdeauna au fascinat intelectualii autentici. Este suficient să ne gândim la marele romancier şi drmaturg, Camil Petrescu, care în piesa memorabilă, Jocul ielelor, pune în prim plan această luptă, până la epuizare, a celor ce se avântă în acest joc de idei periculos, ce se aseamănă cu „ielele” fascinante din poveştile noastre populare, deoarece dobândirea cunoaşterii autentice se face prin multe îndoieli şi căutări.

Ceea ce trebuie remarcat este faptul extrem de pozitiv, ce constă în întâlnirile cu caracter internaţional, pe tema ştiinţă şi religie, chiar şi cea intitulată, Ştiinţă şi Ortodoxie, un dialog necesar, toate s-au desfăşurat în spaţiul românesc, fiind coordonate de fizicianul francez, de origine română, Basarab Nicolesco. Întâlnirea ce a avut loc în anul 2005, zilele 22-26 octombrie , a avut o temă precisă, Science and Orthodoxy, a necessary dialogue, adică Ştiinţă şi Ortodoxie, un dialog necesar, congres internaţional organizat sub egida unor prestigioase instituţii ca: „John Templeton Foundation”, „National Foundation for Science and Art, Romanian Academy”, „Patriarchy of the Romanian Orthodox Church” şi cunoscutul „Centru Internaţional de Studii Transdisciplinare” din Paris, CIRET (Centre International de Recherches et Etudes Transdisciplinaires), UIP (Université Interdisciplinaire de Paris).

Nivelul înalt, academic, al comunicărilor a fost conturat, în primul rând, de stricta specializare a conferenţiarilor în domeniul matematicii şi al fizicii cuantice, al biologiei şi astronomiei, dar şi de cunoaşterea elementelor relaţionale ce puteau uni cele două lumi, aparent inconciliabile, fizica cuantică şi exegeza ortodoxă ca teologie a transcendenţei. Cei mai mulţi dintre conferenţiari aveau o dublă specializare, una tehnică, completată de cea de-a doua, teologică.

Este mai mult decât suficient dacă amintim câteva titluri de lucrări prezentate la această întâlnire, la cel mai înlt nivel din punct de vedere ştiinţific: Basarab Nicolesco, Towards an Apophatic Metodology of the Dialog between Science and Theology; Thierry Magnin, A Reexamination of Blaise Pascal Question on Man, Between Modern Physics and the Bible; Michel Cazenave, Science moderne et apophase; Adrian Lemeni, The Apophaticism an Epistemological Interface in the Science-Religion Dialog; Solomon Marcus, Does Science Have a Spiritual Dimension?; Pauline Rudd, Functional Complexity in Biology and Religion; Pranab Das, Emergence, Discovery and Platonic Perspective on Cmplex System; Argyris Nicolaidis, Elements of Relational Ontology in Science and Theology; Răzvan Andrei Ionescu, A Methodological Comparison between Contemporany Science and Orthodox Theology; Alexei Nesteruk, Towards a Neo-Patristic Synthesis of Theology and Science; Lazar Puhalo, Models of Reality as Sources of Conflict; Jean Staune, L’apophatisme dans la Science d’aujourd’hui; Richard Amoroso, The Physical Basis of Spirituality: Common Ground for Dialog şi exemplele pot continua, dacă avem în vedere lista tuturor participanţilor la acest extrem de interesant colocviu.

Întorcându-ne la realitatea socială care ne înconjoară, dezordinea şi nesupunerea la normele civilizaţiei şi ale culturii creştine readuc haosul şi prin aceasta distrugerea fiinţei şi a universului, a mediului înconjurător, transformat în deşert. Ideea dezorganizării şi a autodistrugerii omului contemporan o regăsim, ideal exprimată, de către fizicianul Basarab Nicolesco, într-un eseu asupra lui Jakob Böhme, în capitolul Complexitate şi niveluri de Realitate, concept ce ar putea contribui la fomularea unei epistemiologii a complexităţii: Am putea oare concepe apariţia unui nou sistem de valori şi a unei etici noi, fără înţelegerea acestei complexităţi cotropitoare, care nu ne poate duce, dacă e lăsată să prolifereze după propriile sale legi haotice şi anarhice, decât la autodistrugerea propriei vieţi şi a speciei noastre?[2]

Referindu-se la cultura autentică, izvorâtă din tradiţia creştină şi la tragedia ignorării acestei tradiţii, omul de ştiinţă austriac, Konrad Lorenz, premiat cu premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie, în 1973, nota într-un eseu extrem de valoros, în care atrăgea atenţia savanţilor: Credinţa eronată că doar ceea ce poate fi înţeles pe cale raţională ori, mai mult, doar ceea ce poate fi dovedit ştiinţific ar face parte din tezaurul stabil de cunoştinţe al omenirii, duce la consecinţe nefaste. „Iluminat ştiinţific” tineretul ajunge să nesocotească nepreţuita comoară cuprinsă în tradiţiile oricărei culturi vechi, precum şi în învăţăturile marilor religii[3].

          În ceea ce priveşte preocuparea anumitor instituţii de prestigiu în lansarea unui plan european, bine organizat, în care dialogul să aibă loc între diverşi reprezentanţi de seamă, la nivel naţional, pentru fiecare stat care participă, sunt de menţionat mai multe întâlniri dintre care amintim: Simpozionul Internaţional, desfăşurat între 19-20 august 2006, cu tema: Rolul religiei în noua construcţie europeană, simpozion ce a avut loc sub egida mai multor foruri ca: Goethe – Institut, Institutul Cultural Român, Colegiul Noua Europă, Institutul Polonez, Bucureşti, cu sprijinul Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. O simplă lectură a comunicărilor prezentate va pune în lumină tendinţele actuale ce domină spaţiul european şi soluţiile diversificate în funcţie de tradiţia culturală a fiecărui stat naţional. Iată de pildă titlul comunicării prof. Gjergj Sinani, prodecan la Facultatea de Ştiinţe Sociale a Universităţii din Tirana, Rolul Bisericilor în procesul de democratizare a ţărilor din Europa centrală şi de Sud-Est sau cea a prof. Silvo Devetak, director la Centrul European pentru Studii etnice, religioase şi sociologice, de la Universitatea Maribor din Slovenia: Rolul comunităţilor religioase în procesul reconcilierii, cooperării şi stabilităţii în Europa de Sud-Est şi impactul acestora asupra reînnoirii spirituale a Europei lărgite. D-na Patrycja Bukalska, redactor la Tygodnik Powszechny, un săptămânal catolic socio-cultural, a prezentat interesanta comunicare, 16 ani de experienţă în domeniul catehezei în şcolile din Polonia. Punându-i numeroase întrebări am constatat din răspunsurile Domniei sale că profesorii care au acest rol al educaţiei religioase, în şcoală, au o mare responsabilitate, la care ei răspund cu multă conştiinţiozitate, nepierzând din vedere formarea omului din punct de vedere etic şi moral. Problemele spinoase ale tranziţiei sunt aceleaşi în Europa Centrală şi de Sud-Est, diferenţele apar şi se amplifică în aceşti ani de mari incertitudini, de după căderea Cortinei de Fier, când se vede, cu claritate, implicarea sau neimplicarea intelectualilor în procesul de educare şi reevaluare a principiilor ce trebuie să stea la baza comportamentului tuturor cetăţenilor ţărilor ce doresc să facă parte din familia naţiunilor Uniunii Europene. Dintre comunicările delegaţilor români ne-a atras atenţia conţinutul celei prezentate de prof. Silviu Rogobete, şef al Catedrei de Ştiinţe Politice a Facultăţii de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii de Vest din Timişoara: Comunităţile religioase şi procesele de integrare europeană: câteva reflecţii privind ortodoxia estică, cu accent pe cazul României sau a celei datorate d-lui Mihail Neamţu, Ortodoxie şi integrare europeană: aspecte teologice şi politice.

          Nu putem încheia notele noastre cu privire la mişcarea ascendentă europeană în ceea ce priveşte spiritualitatea creştină, fără să amintim şi o altă întâlnire internaţională care a avut loc la Mogoşoaia, în perioada 6-8 septembrie 2006, cu tema Ortodoxia în Europa; un Simpozion Internaţional la care au participat savanţi şi teologi din statele în care ortodoxia este cultul majoritar dar şi din cele în care ea îşi face loc din ce în ce mai semnificativ: Germania, Franţa, Anglia, Statele Unite ale Americii, ţări în care ea a pătruns prin filieră greacă, rusă şi română, nu atât prin asistenţa la programul liturgic, cât prin studierea de către teologii occidentali a Patristicii şi Neopatristicii Răsăritene, cea care scoate în evidenţă bogăţia semnificaţiilor primare ale Cultului Hristic, aşa cum l-au definit Sfinţii Apostoli şi cum a fost păstrat cu sfinţenie în Biserica răsăriteană. Iată cum defineşte rolul Bisericii Răsăritene (Ortodoxe) părintele Dumitru Stăniloae, unul din cei mai mari specialişti în Dogmatica Ortodoxă: În Ortodoxie Biserica nu poate greşi, atât prin faptul că e călăuzită de Duhul Sfânt, cât şi în calitate de corp al lui Hristos în întregime, care păzeşte „depozitul” moştenit prin trăire, reprezentat în sinoade de episcopi. Biserica în întregime realizează prin Sfântul Duh, Duhul Comuniunii, o intercondiţionare simfonică a gândurilor personale. Din acest corp al Bisericii fac parte toţi membri ei şi toţi fac teologie mai mult sau mai puţin. Din intercondiţionarea lor în Biserică rezultă învăţătura fără greşeală a Bisericii, care se verifică însă ca atare numai după trecerea unui timp suficient[4]. Afirmaţiile sunt făcute în urma unei comparaţii ce are în vedere specificul Dogmaticii Apusene, modul în care este privită Biserica în totalitatea ei: Acolo, teologia o fac teologii ca specialişti, iar învăţătura bisricească o fixează magisterul Bisericii sau corpul ierarhiei şi, în ultima instanţă, papa. Acesta pretinde că are o „harismă” în exclusivitate, pe care nu o are Biserica în întregime şi în baza acestei harisme el singur fixează învăţătura bisericească, fără Biserică[5]. Rugăciunea în comun şi trăirea misticii în cadrul Sfintei Liturghii de către toţi credincioşii, „într-un cuget şi într-un gând” dau dimensiunea şi tăria ortodoxiei în ceea ce priveşte mântuirea, sotirologia, calitatea fundamentală a  credinţei ortodoxe.

Cum lucrarea lui Dumnezeu se face, indiferent de pregătirea şi răspunsul nostru, iată că la un interval scurt de timp, tot în luna septembrie (20–24) a avut  loc Congresul Internaţional de Istorie a Religiilor, ca omagiu adus ţării noastre care a sărbătorit la 9 martie 2007, centenarul marelui savant, Mircea Eliade. Numit „prototipul savantului ideal”[6], căruia lumea civilizată îi datorează punerea în circuitul culturii universale a conceptului de „istorie a sacrului”, Mircea Eliade rămâne, alături de Constantin Brâncuşi, Mihai Eminescu şi George Enescu, prototipul artistului român care s-a impus lumii prin cultura spirituală a poporului român.

În concluzie se poate afirma, cu toată responsabilitatea, că oamenii de ştiinţă, intelectualii interesaţi de filosofie şi teologie, în scopul fixării propriilor  lor principii de viaţă, trebuie să participe integral la procesul de înnoire al societăţii postmoderne sau mai nou, ultramoderne, calificative care ar trebui să nu aducă cu sine nihilismul, ci o schimbare benefică, în primul rând a mentalităţii materialist – marxiste, ce stăpâneşte încă multe conştiinţe, şi o întoarcere spre lumină, spre a fi într-o deplină concordanţă cu metafizica semnalată în toate procesele cognitive ce se desfăşoară astăzi la un nivel teoretic foarte abstract.

NOTE:

[1] A l’aube du troisième millénaire s’squise une sorte de concordat de la Foi et de la Raison… Dieu est une affaire trop sérieuse pour être laissée aux seuls religieux; et le réel trop multiforme pour être laissé aux scientifiques”în  Nouvel Observateur, 21-27 Decembre, 1989, pp. 1-17.

[2] Basarab Nicolesco, Ştiinţa, sensul şi evoluţia,, o traducere în limba română după ediţia din engleză, apărută la New York, 1991 şi la Editura „Vitr uvium, 2000, p. 109, ediţie din care am extras citatul..

[3] Konrad Lorenz, Cele opt  păcate capitale ale omenirii civilizate, Editura Humanitas, 2001, p. 85.

[4] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,  vol. I, p. 100.

[5] Ibidem, p. 100.

[6] Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura „Univers”, Bucureşti, 1978, , p. VII [prefaţă]