A LOCUI ÎNTR-UN MUZEU: CASA MOȘESCU DE LA RÂMNICU SĂRAT

Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să locuiesc într-un muzeu!

În anii de copilărie și de adolescență eram preocupată de cât pot face mai mult pentru a oferi, de la nivelul incapacității vârstei mele, bucurie și ajutor părinților mei, pentru a le face

viața mai ușoară. Eram trei copii în familie, născuți într-o localitate din câmpia Bărăganului,

în plină desfășurare a epocii comuniste. Un singur salariu, cel al tatălui, asigura necesarul dezvoltării familiei, necesar care nu era suficient traiului de zi cu zi, așa încât, toți cei care formam grupul nostru familial trebuiau să își aducă contribuția, într-un fel sau altul, la depășirea unei zile de existență. Mama… mama era întruchiparea cuvântului muncă! Doar mă gândesc la ea și ochii mi se umplu de lacrimi! Nu mi-o amintesc altfel decât muncind și cred că mi-a transferat mult din această calitate a ei. Maria mea!

Astăzi mă îndrept către apus. Nu mi-am făcut un bilanț existențial, nu știu încă dacă sunt mulțumită sau nu de trecerea mea pe aici. Am, însă, un sentiment care depășește limitele a ceea ce înseamnă satisfacție, mulțumire, împlinire. Poate că las ceva bun în urma mea. Dar ceea ce este mai important este ceea ce iau cu mine în sufletul meu și duc mai departe dincolo de marginile acestei lumi.

LOCUIESC ÎNTR-UN MUZEU! Într-un muzeu creat în decursul a peste 200 de ani, de oameni și prin oameni care și-au lăsat o parte din suflet în ceea ce au creat aici. Așa cum am să fac și eu. Urme nestemate, transferate și în sufletele noastre, cei de acum, ale căror clipe, poate, vor deveni amintire pentru altcineva.

M-am întrebat deseori dacă poți iubi oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodată. O, da!

Cu mult mai mult decât pe alții pe care i-ai cunoscut! Îi iubesc imens pe cei care au trăit aici: prin ceea ce știu despre ei, din ceea ce am citit despre ei, din ceea ce mi-au spus alții despre ei, prin ceea ce mi-am imaginat despre ei. Și, mai ales, prin ceea ce s-a implementat în adâncurile ființei mele în urma unei legături indestructibile, de mai bine de 35 de ani, dintre mine și soțul meu. Amintirile noastre se împletesc unele cu altele, se întregesc, devin comune, completând un trecut pe care nu l-am avut împreună, dar care devine AL NOSTRU.

Cum să definesc senzația pe care mi-o dă faptul că trăiesc într-un muzeu? Să descriu

plinătatea pe care mi-o dă imaginea trezirii dimineața când zidul verde al castanilor seculari

din poarta Casei Moșescu și broderia de verdeață a minunatei grădini transpar prin fereastră dând binețe contactului cu realitatea? Să descriu trăirea ochilor când privirea mângâie călduros obiectele vechi a căror existență se întinde, poate, peste sute de ani făcând popas în spațiul locuit astăzi de noi, pentru a fi ocrotite!? Să vorbesc despre profunzimea sentimentelor pe care mi le creează icoanele ce ne însoțesc somnul în fiecare noapte – pavăză împotriva relelor lumești inevitabile? Inutil…

Las timpul să curgă lin ca o apă liniștită de primăvară peste pietrele destinului meu. Vreau să mă bucur în continuare și să mă las pătrunsă de aceste trăiri ale căror intensități nu pot fi descrise în cuvinte. Îți mulțumesc, Doamne!”

Gândurile de mai sus au fost scrise în ziua de 4 iulie 2021. Între timp am rămas singură. Alexandru Măciucă, soțul meu, a plecat la ceruri ca să ducă acolo puțin din Raiul lui de pe pământ. Mi-a lăsat în suflet un testament: să păstrez această comoară, să păstrez încolțite semințele acestui loc în speranța că cei care vor veni după noi nu îl vor lăsa să piară. Să clădesc și ceea ce a rămas neclădit din timpul trăit împreună. În conjunctura vieții mele actuale pare o misiune imposibil de îndeplinit! Poate că așa și este doar că eu nu o consider o misiune, ci o menire. De aceea continui să numesc perioada care mi-a mai rămas, timpul nostru, un timp prețios, poate mai prețios decât întreaga viață anterioară. Și semințele vor germina de fiecare dată mai hotărât, mai frumos, mai împlinit. Astfel, poate că voi înlătura disperarea soțului meu atunci când gândea, poate chiar, simțea,  că „după noi, se va alege praful”.