ILIE BOCA – GEOMETRIA UNEI VIEȚI ÎN PLINĂ LUMINĂ

„Dacă treci prin Bacău, vezi-te cu Boca și transmite-i numai bine!” – un simplu salut de breaslă care ascunde, de fapt, recunoașterea unui destin fundamental pentru arta românească. Dincolo de pânzele sale care regizează lumina și memoria, Ilie Boca este „omul-magnet” care a transformat Tescaniul într-o legendă vie și Bacăul într-un reper obligatoriu pe harta culturii. Prin expoziția „Stări”, Maestrul ne oferă o lecție tulburătoare despre cum absența și suferința pot fi disciplinate prin culoare și transformate, sub semnul verticalității Crucii, într-un cosmos al libertății absolute.

Există în arta mare nume care nu sunt doar semnături pe o pânză, ci veritabile parole de acces către o lume mai bună. Un astfel de nume este Ilie Boca.

Pare să aibă caracter anecdotic, însă în fapt e pura realitate. Despre ce e vorba? Cu prilejul unei serii de interviuri pe care le-am luat și care cel mai  probabil urmează să iasă într-un volum de sine stătător, pictorul Mihail Gavril îmi povestea cu mult drag că ori de câte ori pleca spre casă, la Fălticeni, prietenii artiști din București îi dădeau o misiune clară: „Dacă treci prin Bacău, vezi-te cu Boca și transmite-i numai bine!”.

Această simplă urare spune totul despre personajul pe care îl sărbătorim cu această ocazie. Ilie Boca nu este doar Pictorul prin excelență; este un nod de rețea, un om-magnet care a reușit să facă din Bacău un reper obligatoriu pe harta culturii românești. Cu prilejul expoziției „Stări” suntem la un eveniment încărcat de sobrietate, dar totodată și la o întâlnire între prieteni, orchestrată de un om care a știut mereu să vadă „ceva din lumină și ceva din frumos” în oricine, fie mai răi ori mai buni.

Sufletul lui Ilie Boca este clădit pe o geografie sacră. El nu este doar un pictor care a privit peisajul, ci un pelerin care, după cum îmi mărturisea, „a traversat dealuri și văi, totul la pas și cu multă bucurie”, de la mănăstirile Bucovinei până la alte puncte pline de înțelesuri tainice din inima Moldovei.

Cu mult umor, această „stare de bucovinean” este descrisă de Maestru ca fiind aproape o „sectă” – o sectă a celor care nu acceptă jumătățile de măsură, a celor care au „vocația lucrului bine rostuit”. Dinspre acest pelerinaj fizic s-a născut o forță a facerii care l-a transformat pe Ilie Boca într-un întemeietor. El nu a așteptat ca arta ori evenimentele și proiectele culturale să se întâmple, ci le-a „construit” cu mâinile sale −  dacă vreți, dinspre dimensiunea cât se poate de fizică, de firească (îl vedem de exemplu la Tescani, transportând în bidoane și alte vase fără pretenții carnea de la abator pentru ca artiștii să poată picta fără grija zilei ce urmează), către dimensiunea spirituală… În ceea ce îl privește, sunt din ce în ce mai convins că viziunea asupra lumii echivalează cu o poezie a rezistenței: acolo unde alții vedeau lipsuri, Ilie Boca vedea ocazia de a aduna oameni și de a crea un „cosmos al libertății”.

Odată ajunși aici, este inevitabil să nu ne referim la spațiul Tescanilor. Tescaniul nu a fost pentru Ilie Boca doar un punct pe hartă, ci a presupus o „stare”. În timp și dincolo de acesta, a devenit locul unde realitatea s-a topit în legendă. Ne putem imagina acea „mare frumusețe intelectuală” în care Andrei Pleșu sau Dan Hăulică dezbăteau destinele lumii sub ochii vigilenți ai istoriei. Este locul unde George Apostu, cu entuziasmul său debordant, visa să înfigă „sculpturi mari care să străjuiască dealurile”. Iar în tot acest vacarm de idei și culori, o imagine rămâne de o gingășie aparte: fiica Maestrului, „copilul taberei”, Ioana, devenită model pentru portretele lui Horia Bernea. Tescaniul a fost în viziunea lui Ilie Boca – și cred că va rămâne – locul unei „colegialități absolute”, unde ierarhiile dispăreau și prieteniile se legau foarte firesc, indiferent dacă era vorba de compozitori, scriitori sau graficieni. Tescaniul poartă pe deplin amprenta lui Ilie Boca.

Din punct de vedere tehnic, peisagistica lui Ilie Boca este una eliptică, aproape hieroglifică. El nu caută copierea naturii, ci o sinteză inefabilă a elementelor ei. Critica de specialitate îl descrie ca pe un maestru care „organizează suprafața” într-un spectacol plastic coerent, folosind o „familie de forme” − semne repetate care devin simboluri ale unei lumi arhaice: păsări, plante, animale, toate integrate organic în țesătura pânzei. Pictura sa a fost definită ca fiind „puternică și simfonică”, Ilie Boca fiind considerat unul dintre cei mai buni coloriști ai țării. În viziunea sa, satul nu este geografie, ci memorie vie, un „Eden încă neabrogat”, populat de o umanitate frustă și totemică. Peisajele sale devin astfel niște epopei în imagini, imnuri închinate unui spirit liber de orice constrângere, unde materia colorată capătă o viață proprie, intensă și inconfundabilă.

Dacă ne întrebăm de unde vine forța vizuală a acestor pânze, răspunsul stă în lecția de „organizare a spectacolului” primită de la Alexandru Ciucurencu. Ilie Boca nu pictează, el regizează. Maestrul ne spune, cu o simplitate dezarmantă, că în univers totul pleacă de la trei culori: roșu, galben și alb. Din această trinitate cromatică, prin trăire și „stare”, el extrage infinitul. Este o alchimie riguroasă, unde formele nu sunt lăsate să se „lăfăiască” fără noimă, ci sunt disciplinate pentru a avea putere de exprimare. E un soi de crez pe care și l-ar dori transmis și celor tineri, un îndemn la originalitate: să nu fie copiști, să caute acel „altceva”, pentru că „fără cultură nu se poate, oricâtă inspirație ar avea”.

Maestrul ne prezintă expoziția „Stări”, dedicată doamnei sale, Lica. Este un titlu care ne vorbește despre propriile interiorități, implicit despre sensibilitate. Ne aducem aminte, Ilie Boca ne-a spus mereu că, dincolo de rațional, arta vine dintr-o trăire profundă. Destinul a făcut ca doamna Lica să plece prima, dar dacă vă așteptați la o expoziție despre suferință, veți fi surprinși, ea ar trebui să fie citită într-o cu totul altă cheie.

Elementul central, Crucea, pe care o vedeți deopotrivă pe afiș și în lucrări, nu este aici un simbol al sfârșitului. La Ilie Boca, crucea este axă, este verticalitate. Sfinții Părinți ne învață că „Crucea este poarta tainelor” (Sfântul Isaac Sirul) și că ea este „semnul iubirii necuprinse” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Este modul lui de a spune că viața merge mai departe, că ordinea și spiritul triumfă asupra haosului ori durerii. Această expoziție îmbracă poate și haina unui rămas-bun, dar e și punctul dinspre care se poate pleca în cea mai profundă aventură, aceea a reîntoarcerii acasă. Nu ezit să susțin că maestrul continuă să cultive „stările bune”, cele care te determină să mergi, să te îndepărtezi dar să și revii, să iei aminte, apoi să creezi.

Privind aceste lucrări, simțim acea pulsație crudă a facerii. Vedem o întreagă cosmogonie de semne care roiesc în jurul Crucii: chipuri care ne privesc cu o interogație mută, păsări-simbol sau taurul totemic, toate prinse într-o țesătură cromatică ce refuză resemnarea. Nu sunt simple tablouri, ci fragmente dintr-un dialog neîntrerupt între pământ și cer − o dovadă că în universul lui Ilie Boca memoria nu este un depozit de umbre, ci o forță vie care dă formă absenței și o transformă sub ochii noștri în lumină.

Expoziția de față este și proba supremă a originalității de care vorbeam mai înainte. Într-o lume a tehnologiei care ne invadează, Ilie Boca rămâne ancorat în rigoarea unei școli temeinice și în valorile care nu se demodează niciodată. Ne învață că eticul și esteticul trebuie să meargă mână în mână și că educația spiritului nu trebuie lăsată la voia întâmplării. Vă invit să priviți aceste „Stări” cu ochii larg deschiși. Să vedeți în ele nu doar pictură, ci forța unui om care, la orice vârstă și în orice condiții, știe să transforme memoria într-un „cosmos al libertății”. E locul unde poți înțelege cel mai bine că important e ceea ce vrei tu să vezi, că alegerea cea bună te califică cu adevărat pentru a avea acces la adevăr și lumină!