O remarcabilă ediție revizuită și completată
Prin eforturile unei temerare echipe a revistei „Cugetarea Europeană. La pensée européenne“ formată din Florin-Cristian Gheorghe, Tiberiu Spircu și Radu Rotaru (cei doi din urmă enumerați au trecut deja la cele veșnice) am beneficiat de lucrarea Fenomenul „Cugetarea Europeană“ și Dosarele de interdicție ale jurnalistului Eminescu (ediție completată) apărută în 2025.
Preocupat eu însumi de (re)punerea în circulație a operei eminesciene cu obstinație împinsă în umbră de antiromânii de ieri și de azi, salut cu bucurie demersul publicistic cuprinzînd capitolele I. Despre Eminescu, anterior datei 28 iunie 1883, II. Despre Eminescu, după data de 28 iunie 1883, III. Din ziaristica lui Eminescu și IV. Dosarele de interdicție a ziaristului Eminescu, prefațate de Radu Rotaru și de Florin-Cristian Gheorghe, cu un Cuvînt înainte al coordonatorilor noii ediții, cu trei anexe și necesarele concluzii.
De pe pagina 6 mă întîmpină o precizare: Însoțim lucrarea cu frumoasele versuri ale lui Radu Rotaru (publicate în „Cugetarea Europeană“); regrete că nu am obținut mai multe în timpul vieții sale. Exemplific și eu, cu gîndul la un alt matematician-poet, Dan Barbilian / Ion Barbu:
Liniște amară
Din crinul făpturii tale
Întuneric sorb
împlătoșat în zale
de frig
te mai strig
pe sub soarele orb.
Lumina de atunci
Auzi? Bate lumina în noi
ca atunci
cînd eram
preoți la templul cel mare-n Atlantis.
Ne cînta de-acum altă mare
prea triste statui peste zare
căzură în iarba uitării.
Piatra prea sfîntă
bătută de stele prin nopți
uită zilele-nalte
și-alunecă-adînc între morți.
Vînturi vrăjmașe ne bat
uitați la malul uitat
și bate lumina de-atunci
în inimi de piatră și stînci.
Și cresc de-acum,
dacă timpul îl sui,
în locul nostru
tăcute statui.
Stelele mele
Stelele mele toate-au murit
mi-a rămas doar
steaua ta
adînc rătăcită-n străin
asfințit
toamna stinsă
mă sărută pe ochi:
ce zăpadă neninsă-mi
descîntă deochi
vine ca un blestem
depărtarea
clipa de care mă tem
mi-au mai rămas doar
floarea-steaua-inima ta
adînc rătăcite-vrăjite
sfințite-n zadar.
Textul tipărit pe pagina următoare intitulat Matricea Haretiană, nesemnat, pare scris de același Radu Rotaru și din el mi se pare musai de citat atît propoziția: Viitorul unui popor se conturează prin educație, prin instruire calificată, cît și catrenul inserat de Lucian Blaga în Antologia de lirică populară cu un tulburător ecou în sufletele tuturor acelora dintre noi care mai gîndim creștinește dar am apucat vremurile acestea de aparent triumf al fărădelegii satanice învestite instituțional:
Doamne, Doamne, mult zic Doamne,
Dumnezeu pare că doarme
Cu capul pe-o mînăstire
Și de mine n-are știre.
Surprinzător pentru aceia nedocumentați și înregimentați „corect politic“ este răspunsul primit de Tiberiu Spircu de la Universitatea din Giessen, unde, zice-se, Titu Maiorescu, și-ar fi desăvîrșit studiile printr-un doctorat: Nu am avut niciun student sau doctorand în perioada 1858-1861 cu numele Titu Maiorescu (p. 6)! Prin urmare, e falsă fraza pe care o subliniez în textul elaborat de criticul Liviu Petrescu desprins din Dicționarul scriitorilor români: Absolvent pe locul întîi [al Academiei Theressiane de la Viena, în 1856], urmează cursurile Facultății de Filosofie a Univ. din Berlin (1858-1859); trece apoi la Giessen, unde obține (1859) titlul de doctor în filosofie cu o teză despre Relație (Das Verhältnis)[1]! Cui a servit o asemenea colosală minciună, perpetuată pînă în zilele noastre de toți autorii de tratate academice, de biografii, de manuale etc.? În niciun caz istoriei literaturii române! E trist că nu există încă un Institut Mihai Eminescu, dar există o universitate purtînd numele acelui închipuit doctor în filosofie, pozînd în protectorul lui Mihai Eminescu, însă de fapt fiind artizanul asasinării civile a lui sub pretextul nebuniei provocate de sifilis, așa cum demonstrează dosarele de interdicție. Interesant e că, dintre istoricii și biografii care s-au ocupat de Titu Maiorescu, doar Tudor Vianu notează în Istoria literaturii moderne, vol. I, apărută la București în 1944 la Casa Școalelor că, în urma investigațiilor întreprinse la Giessen, nu a putut găsi teza lui Maiorescu sau informații despre aceasta[2]. În schimb, George Ivașcu, Eugen Lovinescu ș.a. au fost convinși că la Giessen [T. Maiorescu] a susținut o teză redactată în latină, intitulată De philosophia Herbati (p. 151).
Cum se explică aparent enigmatica situație reiese limpede abia acum din anexa 3 a cărții pe care o comentez, anume din 2. Epistolarium 22-23 aprilie 1859 – 15 mai 1859, unde citesc: Titu Maiorescu a făcut oferte de a cumpăra [o] diplomă de doctorat în filosofie la Universitățile din Berlin și Halle care l-au refuzat (conform scrisorii din data de 18 iunie 1859). Pentru a înlătura toate inconvenientele, Titu Maiorescu se înțelege cu prof. Schäfer să fie echivalați ultimii doi ani de studii la Academia Theressiană cu absolvirea unei facultăți, să plătească o taxă enormă de 50# (napoleoni, 1# = 11,5 fr) și să susțină o disertație orală (!!!) și nu teză în limba latină. Se fixează data de 26.06.1859 (în fapt 25.06.1859) orele 18. Tema propusă de Titu Maiorescu pentru disertația orală este Relația. Într-o scrisoare adresată prof. Schäfer în data de 21 iunie 1859, Berlin, Titu Maiorescu anunță că sîmbătă 25 iunie, dimineața, va fi la Giessen pentru a se prezenta la examen. Minte însă în privința banilor spunînd că „Numai o întîrziere prelungită a expedierii banilor de acasă m-a impiedicat să vin mai curînd“ (de fapt au fost împrumutați de la dr. Câmpeanu din Berlin).
[…] La data de 25.06.1859 Titu Maiorescu sosește la Giessen, are 50 # (napoleoni) împrumutați de la dr. Câmpeanu. În după amiaza aceleiași zile susține „oral“ „doctoratul“ și nu cu teză în limba latină.
Observația 1: Nu există nicio informație despre comisia care ar fi acordat acest titlu!!! (pp. 146-147).
Nu cred că merită comentarii impostura și caracterul individului mediocru căruia cultura românească i-a acordat atîtea merite. Îl las în plata Domnului dreptății.
Mult mai important este să rețin atenția cititorilor acestor însemnări critice referindu-mă la capitolul II. Despre Eminescu, după data de 28 iunie 1883[3] care include un valoros articol datorat dr. Nicolae Constantinescu, membru al Academiei de Științe Medicale din România debutînd astfel: Încep printr-o constatare pe care mă voi strădui să o dezvolt: Eminescu a fost un geniu, nu un nebun! (p. 65).
Preiau fragmente semnificative din articolul menționat. Consider că fiecare dascăl ar trebui să comunice introductiv elevilor săi:
Cea mai importantă parte a activității lui, Eminescu a dedicat-o gazetăriei și politicii. La 26 de ani (1876) devine ziarist profesionist și debutează la „Curierul de Iași“, la 27 de ani (1877) este redactor la „Timpul“, la 30 de ani (1880) este redactor șef și apoi redactor de politică externă, la același ziar, pînă în iunie 1883, cînd la vîrsta de 33 de ani este internat cu forța într-un ospiciu.
După patru enunțuri interogative, autorul continuă:
[…] Eminescu își asumase soarta țării, amendîndu-i atît pe liberali, cît și pe conservatori, pe care i-a acuzat deschis pentru politica lor trădătoare de țară, de cedare a intereselor naționale în favoarea marelui capital din afară[4]. Scria cu o forță devastatoare. Era necruțător atunci cînd acuza iresponsabilitatea factorilor politici, afacerismele, demagogia și logoreea. Se documenta minuțios, nu arunca vorbe în vînt. Era un spirit radical și prin aceasta extrem de incomod.
Cu desăvîrșit tact pedagogic pentru aceiași dezirabili intelectuali în formare, Nicolae Constantinescu precizează situația paradoxală a gazetarului lucid, preocupat să dezvăluie adevărul despre năzuința reîntregirii României, despre politica deznaționalizării românilor majoritari dusă atît de Austro-Ungaria în Transilvania, cît și de Rusia țaristă în Basarabia. Chiar dacă era angajat la organul de presă al conservatorilor, nu-i menajează, ci dimpotrivă îi acuză că sprijină înființarea unor bănci străine care speculează naivitatea românilor! În privința politicii externe, soluția la care recurg cele două partide din acea vreme este… coalizarea:
Liberalii fac imediat corp comun cu conservatorii și acceptă trimiterea la Viena a lui Petre Carp, mare fruntaș conservator, ca reprezentant al țării. Petre Carp era mason, iar Viena era un centru puternic al masoneriei mondiale care dicta și în Europa de Est. Deranjați deci de intransigența lui Eminescu, de ardoarea cu care apăra interesele neamului său, mai marii de la Viena îi cer imperativ lui Carp să i se închidă gura (sic!) lui Eminescu. Drept urmare, Petre Carp îi scrie lui Maiorescu și-i cere textual: „Și mai potoliți-l pe Eminescu“.
Pus la curent cu cele cerute de masonerie, reacția gazetarului e formidabilă! El scrie în „Timpul“: Ce sîntem noi, comedianți, saltimbanci de uliță să ne schimbăm opiniile ca pe niște cămăși și partidul ca cizmele?
Autorul, medic după cum am precizat, devoalează ireproșabil și cabala pregătită lui Mihai Eminescu, despre care autorii de istorii literare și de manuale școlare n-au scris încă nimic, perpetuînd pînă-n zilele noastre opinia greșită a lui G. Călinescu supranumit „divinul critic“ care mersese pe urmele masonului de frunte mentor al Junimii despre boala mintală a poetului-gazetar:
Oportunistul Titu Maiorescu insistă în a prezenta exclusiv latura poetico-romantică a lui Eminescu, îndepărtînd cu brutalitate activitatea lui publicistică și politică; se lansează zvonul nebuniei lui Eminescu, considerată la început ca inexplicabilă, apoi legată de o presupusă boală venerică sau chiar de una congenitală, mergîndu-se pînă la ipoteza perversă a unui lues ereditar, menit să maculeze și familia lui Eminescu. Punîndu-i-se diagnosticul de sifilis i se administrează tratament cu preparate de mercur în doze mari. În anii următori a fost arestat abuziv de 8 ori de către Poliția Română în scopul intimidării lui. În tot acest timp și-a pierdut în bună parte fervoarea creativă. În 1888 Veronica Micle reușește să-l aducă la București, unde colaborează anonim la cîteva ziare și reviste. În 13 ianuarie 1889, apare într-un ziar din București ultimul text scris de Eminescu care a dus la ruperea unei fragile coaliții dintre conservatori și liberali. Repede se află că anonimul în chestiune nu este altul decît „proscrisul“ Eminescu. Mașinăria se pune din nou în mișcare[5]. Eminescu este găsit și „internat“ iar în martie 1889. De data aceasta nu mai iese viu (pp. 65-68).
După inserarea în lucrare a cîtorva note despre Mihai Eminescu în presa austriacă a epocii, Florin-Cristian Gheorghe face unele Observații pertinente – îndeobște cunoscute – dintre care reproduc:
Eminescu a fost urmărit de serviciile de securitate ale imperiilor vecine cu Principatele Unite începînd cu 1870, an în care a publicat în „Federațiunea“ din Pesta, sub pseudonimul Varro, articolele Să facem un congres, În unire e tăria și Echilibrul. Aceste articole i-au atras citarea în fața procurorului din Pesta. […]
În perioada 1882-1883 urmărirea lui Eminescu de către serviciile secrete austro-ungare, ca membru activ al Societății Carpații, este intensă. Iar în cursul internării sale la sanatoriul din Ober-Döbling (apropo, cum a trecut frontiera ca să ajungă acolo, neavînd pașaport? Ca însoțitor anonim al lui Chibici-Revneanu?), Titu Maiorescu dorește să aibă cît mai multe informații despre starea sa, plasîndu-și nepotul aflat la studii – este vorba despre viitorul medic Constantin Popasu – în postura de informator. Dar și înainte, și după aceasta, destui membri al „Junimii“ l-au informat despre mișcările poetului… (pp. 73-74).
Cum putem observa, la îngrijorarea serviciior secrete străine se adaugă aceea a conaționalilor venali și trădători pe care-i deranja constant atitudinea demascatoare a gazetarului. Uimitoare prin actualitatea sa[6] apare doleanța unui oarecare I. A. (Zizin) Cantacuzino care-i scrie lui Titu Maiorescu spre a-l influența pe verticalul Mihai Eminescu: Fără a-i spune nimic care să-i poată deștepta susceptibilitatea sau sensibilitatea, [astfel încît] să obții din partea sa nu ca să nu spună adevărul, ci să nu-l spună decît în mică parte (p. 74). Așadar, ceea ce-i înspăimînta pe contemporanii redactorului de la „Timpul“ și ceea ce-i înspăimîntă grozav și pe contemporanii noștri este adevărul scris-rostit integral; este spaima definitorie pentru slugile tatălui minciunii din toate timpurile.
Autorii includ în capitolul III. Din ziaristica lui Eminescu zece articole, majoritatea selectate din Opera politică, vol. I, 1870-1879 și vol. II, 1880-1883, ediție îngrijită de I. Crețu și apărută la Editura „Cugetarea Georgescu-Delafras“ în 1941.
S-a scris adeseori că Mihai Eminescu, genialul gazetar, e contemporanul nostru, analizele sale transgresînd timpul. Într-adevăr, rîndurile sale ard conștiințele noastre – martori uimiți ai fărădelegilor culminînd în finalul lui 2024 și apoi în primăvara lui 2025 prin anularea unor alegeri perfect valabile și, respectiv, prin inversarea de tip stalinist a rezultatelor:
A-și călca jurămîntul a devenit în România un titlu de înaintare. Plebea de sus, slugarnică cu cei mari, de neomenoasă cruzime și trufie cu clasele de jos, exploatează poziția ei oficială în interesul ei privat. Un meschin egoism, o lăcomie de cîștig cu orice mijloace, lipsa de bună credință în afacerile publice și în cele private, fățărnicia și amăgirea ca busolă a presei, iată cumplitele efecte ale unui guvern liberal de cîțiva ani. Încă cîțiva ani și societatea va începe a plesni din toate încheieturile.[7]
Elemente străine vor inunda România ca valurile potopului, după ce vor fi subminat terenul pe care hidoasa pocitură conduce ca regisor comedia meschină, jucată de bufonii partidului său.
Mai mult încă. Noi credem că mîni-poimîne, desființîndu-se și justiția, va începe deplina anarhie (p. 76).
Las la aprecierea cititorilor tălmăcirea metaforei „hidoasa pocitură“ pentru ca mesajul vizionar al autorului articolului din „Timpul“, apărut în 12 septembrie 1878, să devină perfect inteligibil politic pentru zilele pe care le trăim.
Despre „vînzarea de țară“ la care suveraniștii de astăzi se referă acuzînd guvernele perindate în ultimele trei decenii de slugărnicie față de străini și de venalitate pomenea cu amar și Mihai Eminescu încă 16 septembrie 1878:
[…] acum cînd prin tratatul de la Berlin[8] poporul românesc e legat de mîni și de picioare, ei cred de cuviință a-i pune și căluș în gură, pentru ca fără protest să se consume o vînzare de țară, convenită de mult.
Cînd s-a luat Bucovina, nu s-a găsit un singur român de la domn pînʼ la plugar, de la mitropolit pînʼ la popa cu opinci, care să consimtă a o da, încît guvernul austriac s-a văzut silit să dispenseze pe români de jurămîntul de fidelitate către împăratul.
Cînd la 1812 rușii au luat Basarabia, nu s-a găsit un singur român care să fi căzut sub ispitele Rusiei.
Un fanariot a vîndut-o, trădînd Poarta și Moldova totdeodată.
Un fanariot, C. A. Rosetti, o dă și astăzi muscalilor sub o ploae de decorații rusești, dar n-o dă singur. Azi puii de fanarioți și tot ce ulița au avut mai corupt și mai înrăutățit se unesc spre a consfinți în mod îndoit vînzarea pămîntului patriei. Da, în mod îndoit. Odată prin învoire, apoi prin luarea în mod silnic a Dobrogei, fără a ținea seama de dorințele populației, făcîndu-se țara noastră nevinovată complicea Rusiei, justificînd răpirea prin răpire, dînd drept Rusiei de-a ne trata și pe viitor așa cum ne tratează astăzi.
Ce-i pasă fanariotului, al cărui tată nu știa o vorbă românească, ce-i pasă lui că se vinde un pămînt, pe care el, cosmopolitul, cetățeanul universului, antichrist, s-a născut din întîmplare numai?
Nu sînt desmoșteniți cei care, prin munca mîinilor lor contribuie la înflorirea unei societăți naționale, a cărei cultură și vază se răsfrîng și asupra lor; nu sînt desmoșteniți acei ce se pot lăuda că au o patrie de iubit, un popor de apărat, o cultură de înaintat.
Nu sînt desmoșteniți aceia care iubesc trecutul poporului lor, cei care au în suflet tezaurul de amintiri, care îl face pe omul singuratec să se simtă și el o parte, un rezultat al istoriei țării sale. Desmoșteniți sînt acei ce nu mai cred în nimic, desmoșteniți sînt acei cetățeni ai universului întreg[9], ce neavînd patrie, își aleg pe cea mai ieftină din lume: universul; cei care, neavînd popor, își aleg pe cel mai lesne de avut: omenirea toată.
Ce le pasă lor că se ia o bucată din țara românească? Patria lor, universul, rămîne intact. Ce le pasă lor că se robește o parte a poporului românesc? Poporul lor, omenirea rămîne intactă. Ce-i pasă fanariotului, ce nu este nici grec, nici român, nici francez, nici neamț, că se rupe patria noastră în bucăți, poporul nostru în fășii? A găsit destui de o seamă și de origine cu dînsul, care, pentru diurna de doi galbeni pe zi, vor fi salahorii votanți ai monstruozităților sale (pp. 77-78).
Frazele acestea adevărate, lucide, tăind conștiințele celor vinovați ca bisturiul chirurgului chisturile cancerigene și pungile cu puroi constituie dovezi vii pentru ura acumulată față de gazetar deopotrivă de „veniturile“ și „superpușii“ de ieri și de astăzi cocoțați prin fraude la putere în România. Forța uriașă a cuvîntului tipărit în acea epocă în care nu existau, ca astăzi, puzderia de televiziuni și de alte mijloace media manipulatoare și pulverizatoare de adevăr prin minciuni atent meșteșugite s-a văzut în efectele imediate alte ultimului articol al analistului socotit „nebun“ datat 13 ianuarie 1889: demisia ministrului justiției urmată de căderea guvernului Rosetti. Speranța formulată acum 137 de ani a rămas, din nefericire, neîmplinită, judecînd evenimentele din 2024-2025:
Să sperăm că, pe viitor cel puțin și sub domnia unei noi legi, va înceta obiceiul de-a numi sau demite magistrați numai pe motivul strîmt că ar fi avut alte convincțiuni politice, căci toate considerațunile de partid și personale ar trebui cu desăvîrșire înlăturate cînd e vorba de numiri în magistratură, unde numai interesul unei dreptăți impersonale caută să decidă, în discordanță cu misiunea ce-a fost încredințată cabinetului, care a fost o misiune de împăcare, vedem răsărind din nou, pe orizont, pericolul unor procese de răzbunare politică, ca cel privitor la dezordinele comise în unele redacțiuni și, în sfîrșit, ca procesul pe care unele elemente voiesc să-l facă fostului cabinet Brătianu (p. 114).
Nu asistăm, oare, și noi la un „proces de răzbunare politică“ așa cum cu dreptate reitera recent un om căruia i-au fost fabricate dosare și a fost supus și a rămas și la data scrierii acestui articol sub acest aberant control judiciar pentru vina de-a fi redeșteptat speranțele în redresarea moral-economică a cîtorva milioane de români? Redau parțial un fragment din declarația făcută de cel „vinovat“:
Eu cred într-o Românie cu oameni care se jertfesc pentru un viitor în Dumnezeu și sînt sigur că adevărul ne face să ne recunoaștem fără zgomot. Sîntem mai mulți decît credem și România este vie prin oamenii ei.
În acest cadru am și eu o întrebare, și anume: pe ce bază s-au anulat alegerile dacă voi nu ați fost în stare să demonstrați nimic clar de un an de zile? Și nu este o întrebare extremistă. Este o întrebare fundamental democratică. Eu spun așa: personal, nu am nevoie să demonstrez nimic. Nimic. Eu, personal, Călin Georgescu. Dar am o mențiune față de întreg sistemul și față de toată clasa politică. Subliniez: TOATĂ CLASA POLITICĂ: cei care cred că au cîștigat făcînd rău, foarte mare rău poporului român sau mimînd binele nu știu regulile timpului, vrerea strămoșilor care sînt vii și vrerea lui Dumnezeu.[10]
Trăim vremuri în care sindromul ochilor care nu vor/pot să vadă și al urechilor care nu vor/pot să audă afectează o bună parte a membrilor societății. În plus, tatăl minciunii și-a desemnat slugi în straturile înalte ale puterii mondiale care-și rîd fățiș de constituții și de legi naționale, încălcînd principii și uzanțe democratice după tiparele marxist-staliniste de odinioară. Portretul colectiv făcut acestor inși de Mihai Eminescu este de o actualitate fenomenală:
Trăind din politică și prin politică și neavînd niciun alt soi de resurse materiale sau de putință de a-și cîștiga existența, politicianul de azi este capabil de a falsifica totul: și liste electorale, și alegeri, și forme parlamentare, și idei economice, și știință, și literatură. Această ființă proteiformă poate îmbrăca toate formele posibile: ministru, [expert] financiar, întreprinzător de lucrări publice, deputat, administrator, membru la primărie, totul în fine (extras din „Timpul“, din 17 ianuarie 1880, cf. p. 115).
E o definiție a insului generic căruia îmi iau permisiunea de a-l denumi politruc; lui i se opune, afirmase gazetarul cu circa un an mai înainte:
Acela ce cutează a se revolta față de această stare de lucruri [dar care] este denunțat opiniei publice de către negustorii de principii ca barbar, ca antinațional, ca reacționar (extras din „Timpul“, din 23 iunie 1879, cf. p. 116).
Actualizînd infamantele apelative în consens cu presa aservită sistemului actual, adaug enumerației eminesciene epitetele „legionar“, „om al rușilor“ și „putinist“ atîrnate imaginii oponentului, în scopul compromiterii sale.
Din capitolul IV. Dosarele de interdicție a ziaristului Eminescu redau:
Certificat Medical
Subsemnatul, doctor în medicină, attest prin acésta că d. Eminescu, adus în căutarea institutului „Caritatea“ din Bucuresci la 28 iuniu 1883, de către Prefectura Capitalei, este atins de alinațiune mintală în forma de manie acută, stare care reclamă o căutare seriósă în un stabiliment special.
Dr. Suțu
Bucuresci, 5 iuliu 1883
Documentul este comentat de autorii cărții astfel:
Așa-zisul „Certificat Medical“ […] este și el incorect. „Doctorul“ Maiorescu pune rapid diagnosticul „sifilis“ și încearcă ulterior să-l extindă la întreaga familie Eminovici. De fapt corect este diagnosticul de sindrom maniaco-depresiv, pus de medicul de la Viena.
Acest „Certificat Medical“ pare mai degrabă însăilat în grabă, nedînd motive pentru justificarea diagnosticului pus, de parcă cel care-l scria dorea să se achite cît mai repede de o corvoadă (p. 140).
Mulțumind călduros lui Florin-Cristian Gheorghe pentru această carte – un foarte prețios dar făcut culturii românești –, cred nimerit a-mi încheia optimist-gnomic însemnările de față reluînd alte două dintre extrasele datorate lui Nicolae Constantinescu din articolele eminesciene:
A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetățean al acestui stat („Timpul“, 1 aprilie 1881).
În țara noastră e de ajuns dacă se asigură înaintarea meritului și a muncii; e destul atîta („Timpul“, 6 mai 1881).
București, 4 făurar 2026
[1]Coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu, apărut în București la Editura Albatros în 2001, la pagina 27.
[2] Cf. Journal of Romanian literary studies Issue no. 12/2017, p. 3, http://old.upm.ro/jrls/JRLS-12/Rls12A0.pdf sursă indicată în nota 14 de la p. 151.
[3]Dintr-o eroare tehnoredacțională, la pagina 43 unde începe, capitolului i se atribuie tot cifra „I.“
[4]Situația se repetă halucinant în chiar zilele noastre!
[5]Din nou există similitudini uluitoare cu mașinăria coaliției actuale și cu solidaritatea în rele pe care românii o resimt dureros din brumar 2024 încoace…
[6]A se analiza, de pildă, știrile majorității posturilor de televiziune stipendiate de actuala coaliție aflată la guvernare care mint programatic populația prin omisiune!
[7]Adaptat zilelor noastre, celor treizeci și cinci de ani de exercitare a puterii în defavoarea românimii li se vor adăugați de către păpușari alți patru dominați de coaliția actuală liberal-pesedist-userist-udemeristă!
[8] Înlocuiți, vă rog, stimați cititori, acest toponimic cu Bruxelles și veți avea dinainte încă o pagină de analiză politică actuală făcută pentru România de către străini care-și văd numai de interesele lor!
[9] În limbaj actual: globaliști.
[10] Cf. Andrei Nicolae https://www.activenews.ro/stiri/Calin-Georgescu-noi-declaratii-incendiare-la-Buftea-Pe-ce-baza-s-au-anulat-alegerile-daca-voi-nu-ati-fost-in-stare-sa-demonstrati-nimic-clar-de-un-an-de-zile-Si-nu-e-o-intrebare-extremista-ci-una-fundamental-democratica-202380