Concomitent cu „Efectul Picasso”, de la Muzeul de Artă Recentă – MARe, anunțând Contribuția României la Anul Picasso, Fundația Țipoia & Tzipoia și Casa Memorială-Muzeu pictor Alexandru Țipoia, prezintă paralelismul plastic Picasso – Țipoia, aducându-și și ele contribuția la cunoașterea mai aprofundată care leagă, prin afinități de concepție și sensibilități artistic-spirituale, cele două personalități pe întreg ansamblul creației de o viață, nefiind vorba doar de o afinitate temporară, întâmplătoare, ocazională. Alexandru Țipoia, este, în ordinea vârstei, artistul român al generației sale a cărui vastă cercetare plastică se apropie cel mai mult de gândirea și exprimarea creatoare picassiană, legând prin artă, la nivel spiritual, cele două națiuni, România și Franța. Printr- o butadă, am putea afirma fără greș, că Alexandru Țipoia este „malgré lui”, cel mai „picassian” artist român, pînă într-acolo, încât ar fi fost același, chiar dacă Picasso n-ar fi existat.

Școala românească de pictură a secolului 20 s-a centrat  în ansamblu,  pe cele două mari personalități artistice care au fost și profesori, creând nenumărați elevi: este vorba de Alexandru Ciucurencu (1903- 1977) cu o artă de factură postimpresionistă de sensibilitate tradițional românească și Corneliu Baba (1906 -1997), clasicizant, putând fi raportat la Rembrandt și Goya, după propriile sale dorințe. Țuculescu (1910-1962), figură aparte și specială, pus în valoare după moarte, s-a interpus cu o artă de factură expresionist-abstractă, făcându-ne să ne gândim la tehnica lui Van Gogh.

Nu putem vorbi despre Artă fără a vorbi despre istorie, despre geografie, despre Cultură, în general. A raporta și a compara culturile între ele este un gest, pe cât de interesant în sine din punct de vedere al studiului de specialitate, pe atât de dificil de făcut și într-o oarecare măsură nedrept și defavorabil pentru culturile așa zis minore și tardive, cum de exemplu este cea română, comparativ cu cea franceză.

România nu este Franța, Bucureștiul nu este Parisul, istoria artei românești nu este istoria artei franceze, iar în acest context, se înțelege de la sine că Țipoia nu este Picasso. Și totuși, ne punem întrebarea pertinentă, ce anume îi leagă ca viziune artistică, pe cei doi protagoniști, dincolo de toate aceste diferențe ?

În spațiul nostru geografic istoria s-a scris diferit și cu o mare întârziere față de occident, nu vorbim aici de motive, care de altfel explică în mare parte acest decalaj istoric. România a trebuit să câștige din mers timpul pierdut de secole, în toate direcțiile, prin eforturi considerabile și politici sociale bine gândite de-a lungul ultimilor două secole.

La mijlocul sec 19, grafia în limba română nu era încă definitivată, în tipografia lui Anton Pann de la București se tipăreau la 1851 cărți cu caractere chirilice, Vasile Alecsandri, marele nostru poet național edita la Paris în 1853 „Doine și Lăcrămioare” pentru spațiu românesc, deasemeni în caractere combinate, chirilice și latine. Cât despre arta plastică, ce să mai vorbim, Școala Națională de Arte Frumoase a fost înființată târziu, în 5 octombrie 1864 de domnitorul Alexandru Ioan Cuza și de pictorii Theodor Aman și Gheorghe Tattarescu. În astfel de condiții, cum putem raporta comparativ, cele două culturi, fără să o subordonăm pe cea română, celei franceze ?

Marii noștri oameni de cultură s-au orientat mereu spre occident și mulți s-au realizat în afara României, spațiul spiritual al țării, corespunzător spațiului geografic, nu le-ar fi permis niciodată o astfel de performanță. Este suficient să ne gândim la Eugen Ionesco, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Brâncuși și foarte mulți alții. Ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat cu toate aceste personalități dacă ar fi rămas în țară, care le-ar fi fost destinul ? Nu este greu de presupus. Este suficient să ne gândim la cazul lui Alexandru Țipoia, care s-a reîntors în 1947, din Italia, de la Roma, de la Accademia di Romania, unde fusese oaspete rezident în 1946, devenind un proscris al regimului până la sfârșitul vieții, refuzându-i-se în 1978, expoziția Retrospectivă, de către Consiliul Culturii și Educației Socialiste.

Pentru că subiectul de față tratează Anul Picasso la 50 de ani de la moarte și Contribuția României la acest eveniment cultural-artistic, ne vom întoarce la cazul cu totul special, unic în arta românească, al lui Alexandru Țipoia. Acum, la cei 30 de ani de eternitate ai tatălui meu, putem vorbi de legătura lui profund artistică cu gândirea plastică picassiană, ca un miracol al respirației aerului timpului său, pentru că la acest nivel stau lucrurile. Dintre artiștii generației sale, a celor născuți în jurul Primului Război Mondial, Alexandru Țipoia este spiritul cel mai neliniștit creator, mai cercetător și mai novator, dornic de continuă autodepășire, până la paroxism.

În prezența unor mari neliniști creatoare și în nevoia interioară de noi orizonturi, putem găsi o primă asemănare între cele două personalități artistice.  Ambii creatori au fost totali, vaști în modalități și tehnici artistice, nu le-a lipsit nici un instrument de exprimare din panoplia propriilor lor arte. La Țipoia, pictură în ulei pe pânză, pe carton și lemn, desen pe hârtie, aquarelă, guașe, sculptură în lemn, bronz, marmură, ipsos, gravură în „aqua forte”, gravură „à pointe sèche”, xilogravură, litografie, linogravură, ceramică, pictură pe ceramică și porțelan, sticlă, tapiserie, broderie, mozaic parietal și piese de mici dimensiuni, pictură murală, frescă, pictură bisericească și restaurări de pictură la monumente istorice.

Numai Picasso în Franța a acoperit absolut toate tehnicile artelor plastice, creând o artă de o vastitate și o bogăție a stilurilor unică în istorie, greu de imaginat și de acceptat pentru cineva care nu înțelege arta și pe artist. La acest nivel intervine încă odată afinitatea cu totul specială Țipoia – Picasso.

La nașterea lui Țipoia, Picasso avea 33 de ani. La moartea lui Picasso, Țipoia avea 59 de ani. În 1937, la obținerea Diplomei Școlii de Bele Arte din București, Țipoia are 23 de ani și este mai mult ca sigur că la Facultate nu li s-a arătat și vorbit cine știe ce despre Picasso. Nici n-ar fi fost cazul, în școală marele efort urmărit era cel al învățării exprimării prin linie și culoare, mai mult prin linie desigur, desenul fiind cel mai important a fi învățat, căci el structurează orice gândire plastică, oricare ar fi ea, iar profesorul de diplomă al lui Țipoia a fost Camil Ressu (1880-1962), din generația lui Picasso, un mare desenator și artist, dar de sensibilitate și factură tradițională, aș spune clasice. Și apoi, nicio școală nu formează artiști, este un lucru bine știut.

Se știe de asemenea, că nu ne place decât ceea ce ne corespunde, iar ceea ce ne corespunde ne caracterizează din multe puncte de vedere, atât în literatură, în muzică, sau în artele plastice, așa zis vizuale. De asemeni, este știut faptul că nu te poți construi și forma, ca artist, în funcție de un model anume, preexistent, și că nu ești mare artist sau un artist marcat de geniu, pentru că vrei tu să fii.  Voința nu are aici nicio importanță. Marea apropiere a legăturilor lăuntrice spirituale dintre arta lui Țipoia și cea a lui Picasso, trebuie să o găsim în faptul că tatălui meu i-a corespuns întotdeauna în plastică exprimarea laconică, fermă, epurată și degajată de neesențial. Acea esențializare care putea fi realizată de știința compoziției unei suprafețe, susținută de linie și culoare. A preferat și i-a corespuns dintotdeauna, încă de la începuturile sale, aforismul plastic, exprimarea redusă la sinteză. Aceasta este deja o primă asemănare importantă pentru înțelegerea legăturilor lăuntrice spirituale ale celor doi protagoniști. Multe din cronicile plastice ale timpului subliniază această caracteristică esențială și merită, pentru a-l înțelege pe tânărul Țipoia, să aflăm ce anume îl caracteriza, chiar din aceste cronici, scrise direct, „pe viu”, în fața tablourilor și desenelor artistului, din expozițiile sale. Personalități din cele mai diverse au subliniat importanța desenului la Alexandru Țipoia, desenul cel care structurează lucrarea de artă, asemuindu-l celui al lui Picasso. De la Prof George Oprescu, la Petru Comarnescu, de la Ion Frunzetti, la Paul B. Marian, de la Radu Ionescu la Acad Dan Grigorescu, de la Arh. G.M. Cantacuzino, la Cristina Angelescu, toți au remarcat legături lăuntrice, inexplicabile, a unui mod comun de a percepe lumea și a o reda vieții prin propria lor artă.

Încă din 11 martie 1941, la 4 ani de la obținerea diplomei, Prof. Oprescu nota într-o cronică din ziarul Universul despre expoziția Țipoia din 1940: „Țipoia iubește desenul. Aceasta se vede nu numai din bucățile destul de numeroase în alb și negru, dar și în picturile sale. Desenul redus la linie, la trăsătură, adică fără umbre, se inspiră de la tehnica câtorva mari pictori apuseni, în special de la Picasso. În fond, este un procedeu clasic, cu tot „modernismul” ilustrului său reprezentant de azi. Țipoia știe ce vrea, de aceea partea aceasta a operei sale se privește cu interes. Peisajele sunt reduse la câteva planuri mari, simplificate, aproape schematizate. De aceea înfățișarea lor este ceva cam rece, desenul lor ceva cam uscat. Le preferăm însă, din pricina notei lor voluntare, multor alte lucrări de alți pictori, în care autorul lor se arată prea mult robit de motivul din fața ochilor.”

Sau, Frunzetti, în martie 1942, în Calendarul Universul, despre expoziția Grupului plastic de la Ateneu: „… Al. Țipoia, constructivist de-a binelea și sintetic, aproape de cubismul ultimilor „abstracți” occidentali, însă cu mult simț al realului.”

Paul Miracovici nota în Universul Literar din februarie 1940: „Dl. Al.Țipoia are un temperament net înclinat către decorativ. Acolo unde alții ar vedea un orizont pierdut, d-sa trage curajos o linie.”

Sau, Paul Sima, tot în 1940 : „… Despre toți: pictează muzical, caută ecoul sonor, melodia subconștientă produsă în noi de diviziunea tonurilor, de estomparea unor forme, de interpretarea nostalgică a obiectelor ale căror limite dispar. D-l Țipoia face notă discordantă din unghiul acesta de vedere, marcând volume, masse, limite, spații.”

În ziarul de limbă greacă Ethnos, din martie 1940, Antonis Mistakidis, notează: „…Acela care atrage atenția mai mult decât oricare altul este Al.Țipoia. O tehnică cu totul deosebită, o înclinare și o poziție cu totul caracteristică, care te obligă de la început să te apropii cu interes. Elementul său de bază care îl desparte de ceilalți este ochiul său arhitectonic. Tablourile lui, toate, reprezintă un spirit constructiv și concentrează elementele în volume și suprafețe mari, ostracizând detaliile, trăgând liniile cu duritate și ai crede cu simplitate ascetică. Este un inovator îndrăzneț al lumii exterioare și nu ezită să meargă până a se arăta din punct de vedere al culorii, uscat, în unele lucrări.”

V. Beneș, în Cronica expozițiilor de la Căminul Artei, din aprilie 1943, notează: „Expoziția pictorului Al. Țipoia este o surpriză. Cu un număr mic de lucrări, pictorul se prezintă elocvent și categoric. Ai certitudinea, de la început, că ai în față un artist autentic, o mare promisiune de realizare și o mare sensibilitate plastică. Tot ce pictează trece nu numai prin retina pictorului, ci și prin rațiunea lui constructivă, garanție critică a unor procese de creație care nu pot decât să dea rezultate optime. Pictura lui Al.Țipoia este o pictură sumbră, dramatică, dar nu melancolică, ea e conștient dramatică, așa că întreaga creație a artistului se petrece în tragic. E un colorist grav, serios, chinuit în problematică, spontan însă în expresie. Tehnician subtil, cu rafinamente decadente, cu inteligență constructivă și sensibilă. Atmosfera din picturile lui Al.Țipoia este redată numai de culoare, umbra și lumina fiind complet excluse. Tonurile au un joc alternat foarte greu, urnit parcă cu trudă, dar tocmai de aceea expresivitatea este mai puternică, mai completă. Această mozaicare expresivă a culorilor, concepută pe plan mare, dă un ritm de mari dimensiuni sensibile. Desenele lui Al.Țipoia sunt elocvente pentru definirea caracterului tehnic al posibilităților de exprimare plastică. Linia utilizată de artist este o linie sumară, de expresie locală, înserată în suita logică de compoziție. Linia este de identitate, nu de sugestie, de corespondență cu forma reală, stilizată însă până la limitele expresivității liniilor. Această calitate a liniilor dă artistului posibilitatea de-a vedea limpede forma, adică granițele ei, pentru transpunerea bidimensională. Ea îi facilitează și viziunea cromatică sumară. Al.Țipoia este un formalist, fără a ține îmsă la formalism, prin rațiunea logică a creației și prin conștienta canalizare a emoțiilor artistice.”

Prof. G. Oprescu, în Universul din decembrie 1945, nota:

„Al.Țipoia este un artist mai complex, mai cu dedesubturi. Tot ce expune pare mai întâi gândit și apoi pictat, după ce, din motivul ales, d-sa a făcut o serie de eliminări. De aici acea impresie de simplitate, aproape de sărăcie, ce se desprinde din pânzele sale, reduse la elementele lor esențiale. Coloritul e plăcut, adesea foarte plăcut, ca de pildă în unele peisajii, totuși efectul general este mai degrabă just. În desene se simte poate și mai evident personalitatea sa, putere în stilizare, uneori ceva plastic și sever, care nu e deloc neplăcut.”

Istoricul de artă Ion Frunzetti, personalitate de frunte a artelor plastice scria despre artist următoarele: „… apoi încercările chromatice, tinzând spre modernism, ale d-nei Maria Bănică, și interesanta experiență constructivistă a d-lui Alexandru Țipoia, pictor autentic, care scapă etichetărilor de conveniență. … Pusă pe compartimentare geometrică a formei, pe segmentare grafică, lucidă, intelectuală, pictura sa e o inginerie interesantă, supusă unui fond temperamental care captivează. O analiză mai amănunțită descoperă că Al.Țipoia nu este întotdeauna atât de sigur de sine, cum pare la început. Și asta spre lauda sa. Departe de a fi ajuns la o formulă, pe care să o considere rețetă universală, confecționând la infinit după indicațiile ei, Țipoia preferă să păstreze fiecărui tablou caracterul de experiență. … Țipoia e un senzual. Senzualitatea lui e temperamentală. Arta picturii e și ea, în primul rând, temperamentală, pentru că e aplicată la concret, domeniu explorabil mai direct prin simțuri. Însă pictura nu poate rămâne proces verbal al senzațiilor. Senzualitatea difuză trebuie integrată într-o structură, oferită de intelect. Singură inteligența artistică poate oferi unitate, forță unificatoare senzațiilor disparate, incongruente. Și Țipoia știe asta. De aceea, peste forța lui temperamentală, se grefează un puternic instinct intelectual, dacă se poate spune. Țipoia intuiește exact configurația geometrică, în ale cărei conture își poate claustra, ca într-o cămașe de forță, izbucnirile temperamentale. Grafica lui geometrică închide, ca într-o colivie, masivitatea formei plastice, simțite arhitectonic, construite interior, pulsând de încordare muschiulară, elastică și densă. Departe de a usca forma, această stilizare lineară o subliniază și o scoate în relief. Simplificările operate de pictor apar astfel ca niște reducții logice, proprii intelectualului, în universul stufos al senzațiilor, cărora alt ordonator mai adecuat, nu li se poate afla. Țipoia nu rămâne însă, prin faptul că stilizează intelectual, cochetând cu cubismul, mai puțin un sensibil. Desenele sale o mărturisesc.  Sunt în ele notații de o finețe feminină, jocuri decorative de o gingășie copilărească; uneori plăcerea caligrafică a liniei vii, a liniei trase de o mână de om, senzuală și vibrantă, se resimte în desen. Turcoaica în șalvari, ce amintește temele lui Iser, este lucrată cu o senzualitate a gestului, cu o plăcere a caligramei curbe, care uimește la acest lucid, practicant al unghiularității suverane. Contrastul acesta îl caracterizează pe Țipoia. Turcoaica lui, de o frumusețe rară, operă ce valorează cât tot restul expoziției, este sinteza unică a unui moment în care solicitările bilaterale, către o ordine logică și o simplitate geometrică, de o parte, și senzualitatea concretului îndrăgit, de alta, au încetat să-și dispute talentul artistului, lăsându-ni-l așa cum e: senzual, dar armonic, lucid dar vibrant, laolaltă, în același gest, unic, al caligrafiei gratuite. … Rând pe rând senzual, lucid și emotiv, Țipoia e divers însă numai până la un punct, dar o anumită unitate acordă totuși tuturor manifestărilor sale, prezența subjacentă a unui mare talent, unificator în aceeași măsură în care diversifică. Țipoia este asăzi un substantiv colectiv: pluralia tantum. Ceea ce nu înseamnă că închide mai puțină substanță.”

Nu voi insista asupra bogatului material critic relativ la calitățile, tehnica și caracterizarea artei lui Al. Țipoia, care face referire la modernitatea abordării viziunii plastice a artistului în deceniul 5 al sec. 20 și care, în mod explicit, prezintă o atitudine nouă și tinerească în arta românească, un suflu nou, atât de asemănător celui artei lui Picasso.

Dar, evident, asemănările sunt până la un punct, căci nimic din viețile celor doi artiști nu a fost asemănător, din contră, totul a fost exact opus, ori viața dictează întotdeauna opera.

Cine este direct interesat de amănunte de specialitate poate consulta primul Album monografic Alexandru Țipoia, editat în 1997, în Franța, de George Tzipoia.

În interbelic, critica de artă arăta un interes sporit față de manifestările culturale, fapt care astăzi s-a pierdut. Acum nu se mai consemnează nimic, personalităților artistice din domeniu nu li se mai acordă spațiu în presă pentru a se exprima public privind expozițiile de artă, iar confuzia valorilor domnește pretutindeni cu surplus de măsură. Ajunși aici, n-am explicat totuși prea mult din legăturile spirituale Picasso-Țipoia, conștient fiind că explicațiile sunt  superflue, că dorind ,de fapt, să explici, nu faci decât să conștientizezi că nu poți face o demonstrație perfect pertinentă, care să poată îngloba realitatea trăită.

Și apoi, viețile oamenilor sunt atât de complet diferite încât revenim iar la istorie și geografie. Ce diferență între viața plină de succes a lui Picasso, în Parisul vibrând de cultură universală și viața plină de privațiuni și mizerie a lui Țipoia, după transformarea României din Regat, în Republică populară, cu teroarea comunistă în casa familiei și distrugerea acesteia după 1947.

Cum să compari aprecierea și succesul de care s-a bucurat Picasso, convingerile sale politice ca membru al Partidului Comunist Francez pe vremea lui Maurice Thorez, din 1944, cu marginalizarea, excluderea și persecuția, până la sfârșitul vieții, la Țipoia, în același regim comunist, în România ? Un exemplu mărunt, dar foarte edificator, al precarității vieții trăite sub comunism, a fost în 1950,  când din lipsă totală de bani, tatăl meu și-a confecționat un șasiu demontabil, prins la colțuri în șuruburi cu piulițe cu aripioare, pentru a putea totuși să picteze pe pânză, pe resturi de materiale improvizate, cusute la mijloc, preparate prost de artist cu ce a găsit la îndemână, de aceea pânzele sale s-au deteriorat în timp, au apărut acele cunoscute „craquelures”.

Cât despre starea de spirit a artistului, cum a trăit acesta spargerea casei sale în 1948 de către poliția politică comunistă, casa familiei care îi era și atelier de creația, cea care astăzi este Casa Memorială-Muzeu Țipoia ?

Recent, aflându-mă în Franța, la Evires, la Casa exilului familiei mele, am văzut la televiziunea franceză câteva emisiuni documentare și filme artistice despre viața lui Picasso și am fost uimit cât de diferite și opuse le-au fost viețile. Absolut nicio asemănare în viețile celor doi artiști, nici în modul lor de a trăi și a se comporta în familie și societate, atunci cum am putea explica aceste legături lăuntrice la nivel artistic, plastic, dincolo de viețile oamenilor ?

Realizăm de fapt că nimic nu poate fi explicat, că nu așa trebuiesc privite lucrurile. Legăturile lăuntrice se petrec fără știrea noastră, la un nivel la care omul nu are acces, acolo unde el nu poate interveni, fiind vorba de spiritualitatea ființei creatoare, necunoscută și incontrolabilă ființei înseși. Ceea ce putem face, este doar să remarcăm aceste legături interioare, să le observăm și să le punem în valoare, dacă găsim că ele sunt interesante și valorizante pentru Artă, care este universală, dincolo de spații geografice și de orice interes exterior acesteia.

În final, voi aduce două mărturii extrem de edificatoare, fiind vorba de însemnări concrete a interesului special pe care Alexandru Țipoia l-a purtat operei picassiene.

Primul, este o pictură din 1952, un ulei pe carton subțire, o interpretare după o lucrare „abstractă” de Picasso, semnată și datată Al.Țipoia, 1952 și adnotată de artist: „d’après Picasso”, piesă care se află în Casa Memorială–muzeu Alexandru Țipoia. Perioada 1948-1962 a fost cea mai dificilă pentru tatăl meu, o adevărată catastrofă existențială în care sufletul său creator a fost asfixiat de teroarea controlului totalitar comunist de factură sovietică. Nevoia de a se racorda la libertatea de expresie a lumei libere, a unui artist de factura lui Picasso funcționa, fie și imaginar, ca un colac de salvare pe care artistul Țipoia și-l arunca lui însuși pentru supraviețuire artistică. Pentru el, era important acel moment unic de „consubstanțializare” în secret cu o gândire care îi corespundea, dar care oficial îi era interzisă. Ca un violonist care trebuia să se consubstanțializeze cu Bach sau Beethoven, pentru a ajunge să le pătrundă esența.

O a doua lucrare este tripticul de mari dimensiuni „Hommage à Picasso”, lucrat între 1968-1970, ulei pe pânză, pictură abstractă care face referire la o perioadă post-cubistă specifică artei lui Picasso, vândută în 2022 la Artmark. Țipoia a lucrat-o cu multă plăcere iar panoul central, a figurat chiar pe coperta catalogului expoziției sale personale de la galeria Orizont, din 1970, fără ca însă aceasta să aibă înscris titlul „Omagiu lui Picasso”, din motive evidente de prudență prin autocenzură.

O privire sinoptică, de ansamblu asupra întregii opere a lui Alexandru Țipoia, ne revelează faptul că în arta românească opera sa este totuși una din cele mai apropiate spiritual de modul sintetic al exprimării picassiene. O succesiune de imagini prezentate în paralel, Picasso–Țipoia, face mai mult decât orice încercare de explicație a acestor legături lăuntrice, dincolo de spațiu și timp. Este un fapt care va convinge de realitatea unei apropieri a înțelegerii modului de creație artistică, neîncătușată, liberă și modernă, a celor doi protagoniști, în pofida tuturor diferențelor.