O lumină mierie curge din înalturi, învelindu-ne în șaluri moi, străvezii, parfumate, de aer primăvăratec. Sevele năvalnice parcă se simt alergând prin trunchiuri și ramuri de fagi, carpeni și cireși. Un țipăt verde, strident și strălucitor în bătaia razelor de soare izbucnește din veșmântul de frunză crudă al fagilor, un verde care se ia la întrecere în margine de drum cu albul spumos al cireșilor în floare… În aer e un amestec de arome suave: cel al florilor de cireș, al frunzișului proaspăt, al ierbii crude, al pământului încălzit și trezit la viață de razele soarelui, și al ienuperilor încinși deja de căldură…

Spre nord, se iau la întrecere culmi după culmi repezite spre înălțimi, precum valurile unei mări furioase, verde de mânie. Da, pentru că toate aceste culmi sunt îmbrăcate în verdele lucios și proaspăt al pădurilor care tocmai și-au înnoit veșmântul de frunze, dar și verdele prăfos al pășunilor și livezilor năpădite de jnepeni și arbuști. Ici-colo, ascunse în verdele atotcuprinzător, se ghicesc acoperișurile roșietice, ale fostelor gospodării din Tomnatecul de Sus, atâtea câte au mai rămas în picioare.

Stai călătorule țintuit locului și te minunezi prin ce locuri și-au putut oamenii cândva duce traiul. Și te mai minunezi încă o dată, știind că Tomnatecul și Juncul, și Blăjeniul, și Dupăpiatra, și Ribicioara, și Bulzeștiul au fost cândva satele cele mai populate și mai bogate ale zonei, adică cele aflate departe de „drumul mare”, cele așezate în locuri total inospitaliere și improprii traiului după regulile de astăzi, la o altitudine situată între 700 și 1000 de metri. Și totuși, râpele, coastele, culmile, văile adânci, stenii de piatră, pe toate, prin muncă îndârjită, oamenii le-au transformat în adevărate grădini ale raiului. Până departe, sub Găina, din mareea verde țâșnesc peste tot, ca niște flăcări albe, coroanele înflorite ale cireșilor, rămășițe gingașe și încă pline de rod ale livezilor de altădată.

Închide zarea, oprind tălăzuirea culmilor verzi, Muntele Găina cu șaua sa prelungă dintre vârfuri, marcată încă de două petice alburii de zăpadă. În spatele său, abia ivit, Biharia este încă în totalitate îmbrăcat în cojoace albe de iarnă. Spre răsărit, la o aruncătură de băț, căciula de piatră sură a Plotunului închide orice perspectivă. La poale e înconjurat de brâuri succesive de cireși în floare, șiraguri de perle pe pieptul uriașului de piatră.

Însoțiți de roiul petalelor albe ce plutește în jur pe aripi de zefiri sprințari, pătrundem într-o fostă vatră de locuire, cândva, un cătun al Tomnatecului de Sus. Cum s-au așezat oamenii în căușul de piatră, mă întreb? Erau aici apărați de vânturi, viscole, curenți reci? Erau ascunși, ocrotiți, de năvălitori și alți agresori? Erau liberi să-și croiască traiul după propria vrere și putere? Bulzul Mic și Bulzul Mare al Tomnatecului așezați față în față pe direcția est-vest, despărțiți de un mic pârâiaș, le-au servit drept ziduri de cetate? Cele vreo 20-25 de gospodării și le-au așezat pe fața de răsărit a Bulzului Mare. Spre nord, cătunul era închis de culmea domoală ce leagă Bulzurile de Plotun, iar spre sud, de o altă culme împădurită. Și în acest spațiu mic, în care distanța până la casa vecinilor era doar de doi pruni, sau poate doar de un nuc, sau un cireș, în acest spațiu din despicătura de piatră a bulzurilor, viața a prosperat, a fost frumoasă, sigur grea, dar și plină de bucurii și voie bună…

Ascult foșnetul vântului trecând prin frunzișul crud, printre florile bogate de cireș, printre prunii ce tocmai s-au scuturat de floare, și-mi pare că aud sunet de tălăngi, pe cel al vitelor ce se întorc de la pășune pe-nserat, sunet ce se-nsoțește cu doinitul domol al unei fete.

Ascult și simt spiritul bun al locului, pentru că fiecare vatră de sat, fiecare casă, în trecut s-a construit cu multă atenție și chibzuială. Cu o intuiție, am spune astăzi, miraculoasă și niște cunoștințe ample, moștenite și îmbogățite cu fiecare nouă generație, țăranul român își alegea vatra satului și a casei, ținând cont de o înmănunchere favorabilă a tuturor elementelor naturii, ale celor văzute și nevăzute, cunoscând, simțind și ghicind întotdeauna locurile bune și locurile rele. De cele rele se apăra așezând troițe sau alte însemne religioase, pe cele bune le transforma în „centre” și raiuri ale propriei vieți. Astăzi nu pare să se mai știe că din interferența  elementelor naturii, a vântului și ploilor, a soarelui și apelor, a energiilor adâncurilor, dintr-o anume concentrație și dozaj al lor, se naște un anume spirit al locului.

Iar Între Bulzuri, se simte din plin acest spirit bun al locului, pentru că de câte ori ajungi aici, te cuprinde o inexplicabilă stare de bine, de exaltare chiar, ba chiar îți dorești să te întorci mereu în acest loc, fără să ai o anumită explicație logică.

Sunt în fața casei cu numărul 20: fundație înaltă de piatră înspre vale, prispă din lemn înfundată până la jumătate spre miazăzi, două uși ce comunică cu exteriorul, acoperiș înalt, țuguiat, de paie. Acoperișul pare încă într-o stare foarte bună. Dar odată intrată înăuntru, privesc cerul, prin ușa de urcare în pod. Toată coama de paie a acoperișului este distrusă, iar ploaia pătrunde nestingherită în interior. Scândurile tavanului, lustruite admirabil de vreme, s-au umflat și s-au coșcovit pe alocuri… De pe pereți curge tencuiala de pământ și spoiala de var… „Citesc” pe pereți, zeci și zeci de rânduri de var, așezate strat după strat în fiecare an, înainte de Paști, de femeile din casă, generații de-a rândul.

Mi le imaginez grăbite, alergând de colo-colo, ba să vadă de mieii abia înțărcați, ba de vite, ba de purcei și găini, ba de copii, ba de oala cu zeamă ce bolborosește pe șpor… Cergile, păretarele, lipideiele, pernele, ștergarele, măsărițele, cioarecii și cămășile de sărbătoare sunt așezate în târnaț, să le bată vântul și soarele. Între timp, ele au tras paturile și lavițele în mijlocul camerei și cu bidineaua înmuiată în varul cu albăstreală, muruie pereții afumați de focul de peste iarnă și de lampa ce a ars în toate ceasurile lungi din noapte, în care ea, femeia, a tors lână și fuior, apoi le-a țesut firele acelea în război, iar la urmă, pânzeturile le-a împodobit cu alese cusături…

Soba, din cărămidă lipită cu pământ, mai dăinuie și ea… Și o damigeană goală… pe un scaun stingher… Câte povești în miez de iarnă nu va fi auzit soba! Dacă le-ar putea povesti! Povești spuse la torsul fuiorului de cânepă, la șezători, când nămeții ajungeau până la ferestre, când lupii urlau în pădurile din jur, iar strigoii, dădeau și ei târcoale satelor din creierii munților, aflate întru totul, la mila Celui de Sus.

Pereții scorojiți trimit spre mine doine duioase, glasuri de femeie, voci aprige de bărbați, scâncete, dar și glasuri vesele de copii, mulți copii, cântece de leagăn, de dor și jale, de dragoste…

Ies în târnațul casei… Soarele mă îmbrățișează cu razele-i calde… Un cuc strigă de răsună pădurile din jur. Îmbrățișez stâlpul de lemn al pridvorului… E cald și mătăsos. E încă viu… Dar va muri curând. Îi privesc ferecătura măiastră, toată din lemn, prinsă cu rotunde și groase cuie, din lemn și ele. Iar în stânga, bolta pridvorului e arcuită, precum catapeteasma altarului. Și gândesc că adevărați maeștrii ai lemnului au trăit pe aici cândva.

Și mă simt în pridvorul casei, precum un călător prin veacuri, plutind la nesfârșit peste păduri și livezi, la bordul unei „corăbii cosmice”. De fapt, casa nu-i decât o biată „corabie” de lemn și paie, care însă poartă în făptura sa, sâmburele unei lumi, din păcate apuse, însă un sâmbure ce poate va mai da roadă peste veacuri…

Căci tot ce a construit țăranul român a făcut-o cu multă chibzuială, ingeniozitate și simplitate, alegându-și materialele aflate la îndemână, utilizând just spațiul aflat la dispoziție, integrând armonios construcția sa în mediul ambiant.

Astfel, din imediata apropiere a venit materia care și-a pierdut aspectul brut și sălbatic avut inițial. Piatra sură, albăstrie, extrasă din fețele severe ale bulzurilor, s-a transformat în zid regulat și fundație trainică, stejarul și-a abandonat frunzișul, dar continuă să trăiască o nouă viață în stâlpii pridvorului, în pereții calzi ce ocrotesc familia, în timp ce-i ascultă picotind poveștile și-i înțelege trăirile. Lutul adus din costă, frământat și așezat pe pereți, are frăgezimi și sunet de ulcele, iar atunci când peste el se așază varul alb, pare că luna a construit covor strălucitor din razele sale, îmbrăcând odaia. Și mai sunt paiele de grâu, care au fost secerate de pe coastă de mâinile harnice ale fetelor frumoase foc, cu brațe de cariatide ce sprijină cerul, tot în cântec și voie bună.

Iar feciorii au așezat acele paie într-o împletitură măiastră, sub forma unei uriașe căciuli aurii, ce stă falnică și încă arătoasă, pe umerii de lemn ai casei ocrotind-o și apărând-o de toate relele și intemperiile ce se abat asupra ei, dar mai mult, legând-o pe ea și pe cei dinăuntrul ei, de cer, închipuind o Coloană Cosmică ce spiritualizează și sacralizează totul în jurul său. Mircea Eliade considera că fiecare nouă construcție edificată e o reluare a „mitului cosmogonic”, iar în consecință, fiecare construcție este o imago mundi, adică o înfățișare tridimensională a Cosmosului, în componentele principale ale acestuia: pivnița închipuie lumea subpământeană, neștiutele adâncuri, pardoseala reprezintă Pământul, pereții casei sunt lumea perceptibilă cu cele patru direcții cardinale, iar acoperișul închipuie bolta înstelată.

Iar vechile mituri ale diverselor culturi și civilizații susțin că prin miezul unei clădiri sau prin centru unei așezări, trece o miraculoasă Axă a Cerului, care leagă Pământul de Cer, materialul de spiritual, omul de Dumnezeu. Miraculoasa coloană sau axă, spune Sebastian Moraru, leagă „jeraticul casei de jeraticul unui soare, o vatră în casă și o alta în cer, amândouă cumpănite pe verticala unui același gând. Prin acest magic cordon ombilical, casa țărănească se fixa cu repeziciune în coordonatele Universului: ea se făcea cosmic determinată și participa, astfel, la imensa și rotitoarea mecanică a cerului înstelat…” (Sebastian Mocanu, Casa, satul și devenirea, în tradiția românească, 2018, p. 31).

Dar nu am încotro și trebuie să ies din mit și visare, să mă ancorez în real și să privesc în jur. Sub prispă erau rânduite cotețele găinilor, iar pe latura înaltă a fundației e intrarea în pivniță, o pivniță mare, în care să încapă toate proviziile familiei pentru o iarnă întreagă. În apropiere găsesc două perechi de opinci pentru adulți și două opinci desperecheate, pentru copii, ca de 4 și 7 ani. Sunt parțial „înghițite” de pământ și iarbă, și totuși, încă pot spune atât de multe despre cei ai casei. Cele ale copiilor sunt peticite și răspeticite la călcâie… Probabil că le-au folosit toată iarna pe post de schiuri și patine, căci după Buna Vestire nu se mai purtau încălțări. Cele ale copiilor, aflate într-o stare mai bună, le iau cu mine. Au o copilărie și o lume întreagă adunate în ele.

La trei metri de la intrarea în pivniță, e un prag de piatră cam de 1,5 metri înălțime, cum privești spre pârâu. Stâncă albă. O cărăruie abia ghicită, ocolește pragul și coboară spre pârâul dintre bulzuri, acum înghițit de pădure. Imediat descopăr și o uliță veche a așezării, năpădită de copaci și rugi. Nu mai este practicabilă.

Dar în jurul meu, pe versantul ce coboară în pantă accentuată spre pârâu, până la liziera pădurii, găsesc o rămășiță a livezilor de altădată, sălbăticite, năpădite de arbuști sălbatici, buruieni și rugi. Cireșii numeroși, așa cum spuneam, sunt în plină floare: albă sau rozalie, în funcție de soi. Coroanele lor răzbesc spre soare, fără sfială, peste jnepenișuri, peste hățișuri și alte bălării, printre carpeni și fagi, fără să-i afecteze sălbăticia și haosul din jur. Prunii, stingheri sau în pâlcuri compacte, încă viguroși, cu florile abia trecute, au promisiuni de roadă bogată. Pentru cine? Pentru porcii mistreți?

Merii sunt și ei numeroși. Cei timpurii încep deja să-și deschidă florile, intens parfumate. Ceilalți oferă cerului boboci de floare rozalie, înconjurați de horbota verzulie a frunzelor crude, abia scăpate de sub solzii maronii ai mugurilor. Mulți dintre meri sunt răsturnați spre vale, cu trunchiurile aproape la orizontală, dar cu rădăcinile încă înfipte în coastă, se încăpățânează să supraviețuiască. Îi năpădesc tot felul de lăstari și mărăcinișuri. Li se cațără printre crengi rugi ghimpoși de mure, măceși obraznici, curpeni viguroși și urzici uscate.

Așa arată acum bogatele livezi de altădată ale căror roade asigurau existența familiilor de aici. Erau renumiți tomneticenii pentru fructele lor, de toate felurile și soiurile, frumoase, dulci și parfumate, care ajungeau purtate pe spinarea cailor mărunți, în târgul Bradului și chiar mai departe. Locuitorii de aici au transformat cândva haosul vegetal în „grădină dulce”, o grădină ce astăzi se întoarce în ritm accelerat la starea de sălbăticie primară.

Printre hățișurile încurcate, dar totuși pline de floare, îmi fac cumva cale și urc iar și ajung în ulița principală a cătunului. Ea vine dinspre nord, nu cred că este mai lungă de vreo 200 de metri și urmărește ocolind-o, partea răsăriteană a Bulzului Mare aproape de peretele stâncos al acestuia, acum camuflat în mare parte de verdele crud al pădurii. Ulița este mărginită pe laturi de trunchiurile frasinilor matusalemici, cu staturi urieșești, ce se succed unul după celălalt, din trei în trei metri. Uneori printre ei se intercalează câte un nuc la fel de bătrân, sau cireși înalți plini de floare albă. În unele zone, pietre de mărimea unui stat de om, desprinse din fețele Bulzului, formează pe laturile uliței, ziduri haotice de stâncărie… Din loc în loc, de sub pietre, țâșnesc izvoare limpezi și reci, care cândva stâmpărau setea oamenilor și a animalelor, fiind singurele surse de apă din apropiere, alături de pârâul dintre bulzuri… Îmi imaginezi idilele de altădată, consumate aici, în fapt de seară, lângă susurul izvorului cu ape limpezi și reci… Câte săruturi nu au fost furate fetelor tinere venite cu donițele după apă, de feciorii satului…

Parcă aud cântec duios de fluier ce se pierde printre ruinele cătunului de altădată… Duios și trist, însoțește peregrinarea mea printre fundațiile înalte de piatră ale fostelor gospodării. Pietrele lungi și albe ce flancau cândva intrarea în pivnița caselor, par astăzi menhiri ciudați, coloane de piatră, rămășițe ale unui vechi cult păgân… Și iarăși, pașii mei șovăie pe ulițele întortocheate, năpădite de rugi și arbuști, iar cântecul de fluier stăruie în mintea mea, ca un mesaj al celor plecați în lumea de dincolo. Iar în jur plouă cu petale albe de cireș ce se aștern ca un giulgiu străveziu peste o fabuloasă lume apusă: cea a satului românesc patriarhal…