Blajul Bisericii Unite: o zi cât un secol

2 iunie 2019. Se anunța un eveniment cum rar se mai văzuse în istoria recentă. Pelerini din toate colțurile țării își pregăteau cu grijă drumurile spre Blaj – inima Bisericii Române Unite cu Roma, loc al nașterii, formării, afirmării naționale și al martiriului. Blajul poartă în el ecoul întemeierii sale pentru lumea românească de către episcopul Inochentie Micu Klein, în 1737, când a devenit oraș episcopal. Aici s-a născut Școala Ardeleană, mișcarea care a dat românilor conștiința apartenenței lor la latinitate și dreptul la identitate culturală. Tot la Blaj a fost redactat și trimis către Curtea Imperială habsburgică Supplex Libellus Valachorum, petiția fundamentală care cerea recunoașterea națiunii române ca egală cu celelalte etnii privilegiate din Transilvania. Așadar, Blajul nu este doar o capitală spirituală, ci și un nucleu al emancipării politice și culturale românești și rămâne în istorie, pentru cei ce nu știu, centrul nevralgic al Bisericii Greco-Catolice din România.

Pregătisem acest călătorie cu o minuțiozitate care amintea de vechii pelerini ai credinței. Locurile de cazare fuseseră deja ocupate, până și în satele și orașele din împrejurimi. Așa am descoperit așezări mici, cu farmec medieval, bijuterii tăcute ale locului, ce păstrau urmele unei politici imperiale care modelase – când strategic, când arbitrar – evoluția acestor comunități.

Îmi amintesc acea dimineață: vreme schimbătoare, cu câțiva stropi rătăciți de ploaie. Toate vehiculele — autocare, mașini personale — păreau să urmeze o singură direcție: Blaj. Pelerinii, pregătiți din timp cu eșarfe, stegulețe ori șepci inscripționate, afișau o emoție reținută, dar profundă. Așa făceam și noi. Și eu.

La intrarea în oraș, am părăsit autocarul și am pornit pe jos spre Câmpia Libertății. O mare de oameni. Niciodată nu mai văzusem așa ceva. Istoria locului și istoria ce se pregătea să se scrie se ridicau ca o ceață densă din pământ – o emanație colectivă a memoriei și a așteptării – care învăluia întreaga câmpie. În acea zi, o Biserică prigonită ieșea din umbra deceniilor la lumină, prin vizita Sfântului Părinte și prin beatificarea celor șapte episcopi greco-catolici. Trăiam emoția unei întâlniri subtile cu reprezentanții Școlii Ardelene – Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu – și cu ceilalți cărturari, lideri ai mișcării naționale: Timotei Cipariu, Ioan Lemeni, Simion Bărnuțiu. Statuile lor, de altfel, marchează și astăzi un spațiu sacru în prelungirea Catedralei „Sfânta Treime”, un loc unde poți „dialoga” cu ei, aducând un gând pios, un omagiu, o rugăciune celor care au clădit „Mica Romă” – această placă turnantă între credință și identitate națională din secolele trecute.

Ocuparea locurilor pe Câmpia Libertății se desfășura cu o rânduială desăvârșită, pe culoare bine semnalizate, sub privirea atentă a sutelor de voluntari. Totul respira decență, eleganță, firesc. În așteptarea Sfintei Liturghii și a momentului solemn al beatificării, se făceau fotografii, se schimbau cuvinte vii și se tăcea. În aer plutea o emoție firească, blândă.

Locul de spovedanie — și apoi de împărtășanie — era marcat cu umbrele galbene, dispuse la distanțe egale, vizibile, asemenea semnelor unei ordini spirituale clare. Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului era miezul, ținta și rostul fiecărui suflet prezent.

Apoi au sosit oficialii. Vizibili. Unii potriviți, alții nepotriviți pentru funcțiile lor vremelnice. Îmbrăcați inspirat sau ostentativ. Rochii sobre alternau cu toalete extravagante, unde negrul devenea fundal pentru paiete și strasuri. Fiecare a înțeles solemnitatea momentului în felul său. În contrast, credincioșii – în costume populare sau haine alese cu grijă – se adunau în jurul marelui drapel din mijlocul Pieței, ca într-o liturghie tăcută a memoriei. Drapelul părea că răsărise direct din vremea Adunării de la 1848.

Pentru celebrarea cultului liturgic, organizatorii au folosit obiecte cu profundă semnificație simbolică. De pildă, Papa Francisc a oficiat folosind potirul episcopului martir de Oradea, astăzi fericit, Valeriu Traian Frențiu. Evanghelia era tot a aceluiași vrednic păstor, primită de acesta la împlinirea a douăzeci și cinci de ani de episcopat la Oradea, în 1938. De asemenea, cârja episcopală – semn al puterii arhierești – îi aparținea aceluiași episcop Frențiu, mort în închisoarea de la Sighet și aruncat într-o groapă comună din cimitirul săracilor, în 1952.

Tronul pe care stătea Sfântul Părinte – construit de artistul Andu Mărginean – era gândit ca o călătorie în timp și istorie: lemnul închisorilor comuniste de la Sighet și Gherla devenise scaun pontifical, simbol al martiriului, jertfei și renașterii credinței în România postcomunistă. Simplitatea sa exprima smerenie, suferință transfigurată în speranță, credință nezdruncinată. S-a folosit și lemn de stejar autohton, simbol al statorniciei, al forței, al încrederii vii de astăzi; aurul — metal prețios, destinat închinării în fața lui Dumnezeu; catifeaua albă – expresie a purității și a veșmântului speranței pe care credința o împlinește. În lateral, brațul tronului arhieresc avea o trimitere abstractă: un geam-vizor cu șapte gratii, numărul episcopilor martiri greco-catolici beatificați — fereastră purtătoare de speranță, loc de unde aceștia își imaginau cerul, în revelația șoaptelor fericiților lui Cristos: „Bucurați-vă și vă veseliți…”.

Icoana episcopilor martiri, dăruită Sfântului Părinte, este o reprezentare a „tainei Împărăției”, în care cei șapte sunt deja cuprinși, prezențe spirituale vii. Textul „Oricine este născut din Dumnezeu biruiește lumea… credința noastră” (Ioan 1, 5:4) apare înscris chiar în interiorul icoanei, confirmând intenția acestei icoane-manifest de a consacra locul vizibil al celor șapte martiri în Împărăție. Apropierea dintre episcopi sugerează comuniunea, unitatea și împărtășirea suferinței din vremea prigoanei. Coroanele de spini și evangheliile indică faptul că martiriul face parte din Cartea Vieții, iar Cuvântul este coloana de susținere a Bisericii mărturisitoare.

Liturghia a pogorât pacea peste Câmpie. O pace în care darurile Spiritului Sfânt – „credinţa, nădejdea şi dragostea. Dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” (1 Corinteni 13:13) – ne-au cuprins pe toți. Alături de noi, trăia acest moment și episcopul nostru, Preasfințitul Virgil Bercea. Deși bolnav, a ales să fie atunci de față, discret și demn, oferind, prin simpla sa prezență, o imagine vie a Bisericii care a suferit, dar nu a căzut. Vindecarea sa ulterioară a fost primită de comunitate ca un semn al speranței și al întăririi în credință.

Vorbele Sfântului Părinte, Papa Francisc, au fost ascultate cu respirația întretăiată: „Gândindu-mă la libertate, nu pot să nu remarc celebrarea acestei Dumnezeiești Liturghii pe «Câmpia libertății». Acest loc semnificativ evocă unirea poporului vostru, realizată în diversitatea lui confesională: un patrimoniu spiritual care îmbogățește și definește cultura și identitatea națională a românilor…”

Enumerarea celor șapte episcopi martiri a răsunat ca o reparație, o recunoaștere veșnică, o intrare solemnă în sfințenie: „Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu”.

„Vă încurajez să duceți lumina Evangheliei și să continuați, ca acești Fericiți, să luptați împotriva noilor ideologii… Să fiți mărturisitori ai libertății și ai milostivirii… Încurajați fraternitatea și dialogul, nu diviziunile”, a spus Papa Francisc.

În trecutul recent, în 1948, aceeași Câmpie a Libertății fusese scena unei adunări confiscate de comuniști. Evenimentul, care trebuia să marcheze 250 de ani de existență a Bisericii Unite, fusese transformat într-un instrument de propagandă. Școlile Blajului – „fântâni ale darurilor” – fuseseră silite să tacă. Regimul dorea rescrierea trecutului și umilirea elitelor greco-catolice.

Despre acea adunare, cardinalul Hossu nota în memoriile sale:
„S-a adunat, cum este știut, publicul dorit, neînsemnat pentru marea sărbătoare a neamului întreg… La această sărbătoare ni s-a adus insulta să ne părăsim credința, să ne lepădăm de Biserica noastră…”

Dar speranța nu fusese înfrântă.
„Zic încercare, căci ea trăiește în suflete… nu, nu este moartă Biserica Română Unită cu Roma, ea trăiește și… va răsări mai frumoasă, mai puternică, renăscută din durerile marii încercări…”

Atunci, la Blaj, am înțeles că istoria își urmează drumul, iar Domnul – planul Său, chiar și cu o Biserică greu încercată. Anilor de rezistență, de clandestinitate, de închisoare, de martiriu, de opresiune, de suferință și moarte le-au urmat, când totul părea pierdut, anii ieșirii la lumină. În ianuarie 1990, Biserica a fost reînregistrată în Registrul cultelor și i s-a redat statutul juridic de cult recunoscut – chiar dacă nu s-a făcut retrocedarea automată a bunurilor care i-au aparținut: biserici, terenuri, odoare, biblioteci, arhive. Biserica Unită se află și astăzi într-un proces complex de reconstrucție spirituală, instituțională și patrimonială.

2 iunie 2025. La șase ani de la vizita Sfântului Părinte la Blaj, în inima Vaticanului, în Capela Sixtină, Papa Leon al XIV-lea comemora Anul „Cardinal Iuliu Hossu” și rostea:
„Speranța marelui păstor de suflete a fost cea a omului de credință, care știe că porțile răului nu vor învinge lucrarea lui Dumnezeu… Cuvintele sale — «Dumnezeu ne-a trimis în acest întuneric al suferinței pentru a da iertare…» — rămân o invitație profetică…”

Tot atunci, „Balada” lui Ciprian Porumbescu, în interpretarea lui Alexandru Tomescu, a străbătut secolele ca o mărturisire sonoră a fidelității românilor și a Bisericii Greco-Catolice față de Roma eternă.

Evenimentul de la Blaj din 2 iunie 2019 s-a constituit într-un moment istoric de excepție, în care simbolurile naționale, religioase și culturale s-au reactivat într-un cadru liturgic de profunzime. Vizita Sfântului Părinte, beatificarea celor șapte episcopi greco-catolici și prezența miilor de pelerini au redefinit spațiul Câmpiei Libertății ca loc de martiriu și speranță renăscută, într-un context european modern.

Vizita de la Blaj nu a fost o simplă comemorare, ci un angajament: că nu vom uita, că vom reconstrui, că vom păstra vie o Biserică care a știut să moară pentru a rămâne. Acolo unde cândva regimul voia să scrie uitarea, am reînscris mărturia. Iar această mărturie ne obligă — în istorie, în cultură, în credință.

FOTO: Constantin Demeter