Caietele Mamei Lica Diaconu: aspecte despre o „scriere țărănească” (II)

Memoria țăranilor^[1] reprezintă o arhivă extrem de importantă în care sunt păstrate atât aspectele vieții lor, cât și bagajul cultural moștenit de la înaintași. Dacă ne raportăm în general la o cultură orală atunci când ne referim la calea de transmitere a culturii populare românești, îndeletnicirile unor țărani din ultimele două secole schimbă ideea transmiterii culturii, patrimoniului, istoriei doar prin viu grai. Mama Lica Diaconu este unul dintre acei țărani care au pus o piatră importantă la temelia culturii românești prin notarea ]n caietele sale a unor informații, unice în unele situații. Referindu-ne la creațiile lăsate în scris de Mama Lica Diaconu din Starchiojd, interpretăm anumite aspecte în care se evidențiază atât bogăția culturală a locului și a zonei, dar și capacitatea de percepere și selecție a bătrânei pentru imprimare în scris și realizarea unei imagini complete a aspectelor care construiesc fizionomia culturală a satului, oamenilor și valorilor identitare locale.

Descrierea obiceiurilor din sat apare la Mama Lica tot ca o povestire a vieții, ca o altă metodă de a nara, evenimente la care a luat parte de-a lungul timpului. În manuscrisele ei, bătrâna a punctat două obiceiuri importante: unul din ciclul calendaristic – colindatul (mai multe forme de colindat) care cu siguranță i-a marcat copilăria și unul din ciclul familial – nunta, care i-a pecetluit trecerea de la statutul de fată la cel de nevastă.

La începutul primului caiet, specifică perioada de timp la care face referire: „Să vă scriu obiceiurile din trecut, între anii care i-am petrecut eu, Mama Lica Diaconu, anii 1920 şi până la 1945. Aceleași obiceiuri”[2]. Prin ultimele două cuvinte „aceleași obiceiuri” am putea spune că bătrâna Lica a vrut să delimiteze o perioadă în care a considerat că folclorul şi-a păstrat forma genuină sau s-a transmis în mod corect sau natural, negând, dinamica pe care tradiția locală a avut-o după 1945. Bătrâna a descris amănunțit ciclul festiv hibernal, alegând doar perioada sărbătorilor cuprinse între 6 decembrie și 1 ianuarie.

Înțelegem că sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae era deschizătoarea perioadei festive de iarnă: „Cum trecea Sfântu Nicolae, 6 decembrie, toți copii, băieți și fete, se pregăteau de a se duce cu colindu, de Crăciun și anul nou…”. În această parte a caietului sunt notate repertoriul integral și informații importante despre vestimentație și despre darurile primite:

„Peste costumul lor cel țărănesc aveau franjuri de hârtie roșii, galbene și albastre, Iari în cap aveau peste căciula lor coifuri mari de hârtie, și aveau pregătită o stea mare gătită frumos și cântau cântecul „Trei crai de la răsărit”;  „Iari cu colindu căpătau mai mulți colindeți, plus nuci, mere și covrigi. Bani mai puțin.”

La Starchiojd, colindele se cântă în seara de Anul Nou, când se umblă „Cu cântatul’”. Textele au subiect religios, în special despre nașterea lui Iisus sau sunt descrise pasaje în care apar Iisus și Maica Domnului.

Prin notarea textelor de colinde, autoarea a adus o contribuție importantă la păstrarea repertoriului vechi. Considerăm o mare reușită faptul că în ultimele săptămâni din viața ei am putut înregistra și melodiile colindelor. Inițiativa a venit din partea ei, insistând să-mi lase și alte informații în afară de cele notate, un testament cultural vital, până la urmă, pentru înțelegerea integrală a colindelor chiojdene.

Așa cum am amintit, colindele de la Starchiojd nu se referă la juni sau fete de măritat, nici nu sunt dedicate vreunui gospodar, ci au tematică religioasă, descriu pasaje în care Maica Domnului îl ține în brațe pe fiul ei, se amintește de o poartă a Raiului, de un leagăn de mătase, împletit în vițe șase etc. Într-un alt colind, se povestește despre harnica albină care adună ceară pentru sărbători folositoare la pregătirea făcliilor și despre bucuria pe care o aduce lumina încorporând parcă în ea sentimente de dragoste, nădejde etc.: „Făcliile se-aprindeau, / Îngerii din Rai râdeau. / Făcliile se stingeau, / Îngerii din Rai plângeau”. Unul dintre colinde parte din rândul celor cosmogonice în care apare o imagine a cerului sprijinit în stâlpi de argint^[3]. De asemenea, sunt amintite colindele: „Sculați, sculați, boieri mari” și „În seara de Sfânt Vasile”, specifice zonei.

Un alt aspect important referitor la repertoriul specific ciclului festiv hibernal așa cum este descris în scrierile bătrânei este că până nu demult, în localitate au fost active colinde, cântecele de stea fiind niște formule noi, impuse sau adoptate în repertoriu în primul rând prin intermediul școlii sau al activităților culturale desfășurate în cadrul Căminului cultural. De asemenea, considerăm că Biserica a avut un rol important în diversificarea repertoriului de colinde. Afirmăm acestea deoarece bătrâna deținea un cântec bisericesc, Nunta din Cana Galileea, care se poate întâlni și sub formă de colind mai ales în zona Transilvaniei.

Cel de-al doilea obicei descris în caietul I și care reprezintă centrul de interes al tuturor practicilor de la Crăciun și Anul Nou, invocat de majoritatea localnicilor, este Plugul, obicei exclusiv masculin la care luau parte flăcăi eliberați de armată, uneori chiar și tineri căsătoriți. Dacă Neculai Diaconu vorbea despre Plug din punctul de vedere al unui interpret, fost membru al cetei, descrierea bătrânei este făcută din perspectiva unui gospodar, un beneficiar al orațiilor și gazdă a plugarilor văzuți până ca niște personaje aducătoare de belșug și ocrotitori ai gospodăriilor. Descrierea ei introduce cititorul și într-o lume a practicilor magice feminine de aflare a ursitei. Este punctată una dintre funcțiile umblatului cu plugul: „În acele vremuri flăcăii făceau pluguri și așa veneau pe la casele fetelor nemăritate”, purtând măști de animale, păsări, sau deghizați în diferite personaje: „capră urs, barză, berbec, sau moș, babă, țigan, țigancă, popă, mireasă, ginerică”. Menționăm că aceste măști și personaje încă mai sunt prezente în obiceiul păstrat în zilele noastre chiar dacă într-un grad destul de ridicat și-au pierdut semnificația originară.

La casele cu fete de măritat, prezența Plugului era asociată și cu un moment distractiv, ascunzându-se sub această mască vechi și importante aspecte legate de aflarea ursitei. Specialiștii care s-au ocupat de acest subiect au demonstrat semnificațiile acestor practici desfășurate într-un timp nesigur „descoperit”, în care anul moare și reînvie, într-un moment slab în care orice activitate ieșită din comun poate să fie posibilă și, mai ales, pot interveni diverse entități malefice. Potrivit manuscrisului, actele de divinație aveau loc într-o comuniune, totul se întâmpla la casa unei fete „cinstite”, tinerii fiind supravegheați de femei mature cunoscătoare ale acestor practici:

„Mama, stăpâna casei punea patru oale noi pe masă cu gura în jos și punea sub fiecare oală câte ceva, dar fetele nu știa ce a pus mama acolo subt oale. Și le zicea ridicați fiecare câte o oală să vă vedeți fiecare norocu. Sub una era pâine, subt alta era piper, sub alta pieptine, subt alta o floricică sau mărgele. Și râdeau că baba le isplicau ce înseamnă la fiecare ce a găsit.”

Se observă activitățile exclusiv feminine, prezența flăcăilor plugari fiind doar o formă prin care se punctează acest moment. Este posibil să fie o suprapunere a unui obicei cu o practică rituală desfășurată în cadrul aceluiași context de Anul Nou, păstrând sau nu părți de ritual și obicei astfel încât cele două la un moment dat s-au coagulat și au creat un singur cadru de oficiere și interpretare. Pierderea sau înlăturarea funcțiilor magic-rituale primordiale au dus la înțelegerea lor ca simple momente de distracție, după cum afirmă bătrâna.

O altă practică de aflare a ursitei este descrisă ca având loc doar în prezența fetelor și femeilor, așa cum, de altfel, se făcea odinioară:

„După ora unu, fata mătura și ieșea cu gunoiu afară, sta cu picioarele pe gunoi și era atentă în ce parte se va auzi un zgomot ori un cocoș cântând, ori un câine lătrând și știea că în acea parte se va mărita.”

Descrierea ciclului sărbătorilor de iarnă se încheie prin consemnarea unor informații despre Vasilcă, obicei practicat în special de țiganii lăutari din satele învecinate.

Ca un specialist, cunoscător al obiceiurilor și activităților locale sau ca un adevărat țăran înțelept, dacă putem să formulăm astfel, bătrâna compară două dintre activitățile feminine din calendarul industriei casnice: claca și șezătoarea. În această comparație a putut să deslușească specificul local și să-l asemene cu cealaltă activitate cu funcții asemănătoare: prelucrarea fibrelor textile și asigurarea coeziunii sociale. Descrierea ei este formulată astfel:

„Acum ne luam de cânepă, aveam câte 150 de caiere plus zgrebenii. Și făceam clacă chemam câte 10-12 fete și femei și torceam până seara la ora 11-12. După aceea le serveam cu țuică și grăunțe fierte. Fetele invitau și flăcăi, dari flăcăii veneau pregătiți cu un muzicant. Fie armonie, cimpoi, sau un caval sau fluier. Și jucam până la 1,2 și plecau flăcăii acasă iari cele mai de departe le țineam să doarmă cu noi acasă.”

Deși termenul șezătoare s-a împământenit aproape pe întreg arealul țării noastre, folosit fiind atât pentru activitățile care odinioară se desfășurau în cadrul clăcii, cât și pentru cele ale șezătorii propriu-zise, este interesant că, în ciuda influenței instituțiilor de cultură în preajma cărora de multe ori avea un rol important (la organizarea șezătorilor), bătrâna nu a înlăturat termenul „clacă”, folosit în localitate. De asemenea, pentru înțelegerea corectă a evenimentului, ea descrie și compară. Considerăm acest aspect o asumare a identității locale pe care o traduce pentru posteritate.

Din dorința descrierii și comparării celor două evenimente, zugrăvește și o imagine idilică a unei șezători:

„Iari șezătoarea se făcea la o răspuntie am văzut și eu la Cătina [Comuna vecină, jud Buzău, n.n. C.M.], se adunau în marginea satului sau la răspuntie, și își torcea fiecare caieru ei de acasă. Făcea un foc mare și torcea de la lumina focului și de la lună. Iari pe foc era un tuci mare cu porumb ce fierbea. După ce își terminau fiecare caieru ei tot la fel întindea câte o horă, niște brâuri și niște sârbe și erau mulți bărbați cu soțiile să le ție de urât și ele să toarcă. Cât torcea ele bărbații spuneau glume, ghicitori, povești și tot felul de bazme. Era o mare veselie între toți că le era drag și la bărbați să facă șezători.”

Din ciclul obiceiurilor de familie, cel mai amănunţit prezentat este ceremonialul nunţii, rememorarea propriei căsătorii ajutând-o pe autoare să înfăţişeze toate fazele importante, inclusiv pe cele prenupţiale. Încheierea obiceiurilor de iarnă, după ieșirea din perioada de post, când se relua „viața laică”, favoriza oficierea căsătoriilor sau cel puțin reprezenta un moment propice pentru înaintarea unor etape în vederea căsătoriilor. Manuscrisele glăsuiesc despre toate acțiunile premergătoare nunții. Sunt descrise pețitul și logodna ca momente importante cu scopul cunoașterii familiilor și a tinerilor și coagularea lor socială în primul rând. Sunt prezentați ca „logodani” – cei care pețeau fata: părinții băiatului împreună cu acesta. Pețitul avea loc de obicei mai mult seara, după lăsarea întunericului, deoarece prezența lor la o poartă străină și mai ales în formula amintită, ar fi trezit curiozitatea vecinilor și nu se dorea trăirea unei rușini în cazul unui refuz.

Bătrâna descrie două condiții luate în considerare de ambele familii: să se placă atât tinerii, cât și socrii, și mai ales să existe zestrea care trebuia să fie gata și să cuprindă obiecte cât mai diverse care să acopere nevoile gospodărești. Cele două evenimente premergătoare nunții, respectiv pețitul și logodna, înfățișează legile sociale nescrise după care comunitatea funcționa în acele vremuri. Știm că, de cele mai multe ori, în vederea încheierii unei căsătorii, aspectele care primau erau cele de ordin economic, etnic, confesional, totul fiind un aranjament între familii, iar tinerii, mai ales mireasa, neavând niciun rol în tocmire: „Dari pe fată nu o întreba nimic. Fata era rușinoasă și supusă, nu se amesteca în vorbă.”

Logodna reprezenta cel mai important moment premergător nunții, când se puncta evenimentul care urma să se întâmple. Prezența rudelor, a vecinilor, a lăutarilor putea fi un garant al hotărârilor luate de cele două părți. Aceștia erau și martorii promisiunilor asupra bunurilor materiale pe care socrii le făceau tinerilor, deoarece logodna, evenimentul în sine, includea obligatoriu scrierea foii de zestre. Înșiruirea cu precizie a tuturor bunurilor date fetei care urma să se mărite trădează faptul că bătrâna vede în aceste jurnale mici povestiri memorabile despre viața ei, despre obiceiuri, ritualuri, despre momente care au marcat-o pozitiv sau negativ. Bătrâna și-a „imortalizat” în scris propria logodnă și nuntă deoarece bunurile pe care o tânără le primea nu reprezentau o normă fixă care trebuia respectată de toată lumea. Lucrurile date ca zestre difereau în funcție de statutul și funcția fiecărui individ. Susținem aceasta deoarece bătrâna pare sigură pe ceea ce a scris, ca și când exista un număr fix de bunuri pe care fiecare tânără trebuia să le primească pentru noua casă. Lista care apare în manuscrisul ei este următoarea:

„pământ atâtea pogoane: arabil, fâneață, livede și în ce loc. Doi mânzați și o mânzată. Și sculele casei: două scoarțe de lână, două cuvelturi de lână, două așternuturi de lână, două așternuturi de cânepă, una plapumă, două fețe de masă, patru perne de teanc, patru perne de perete, opt perne de colț, doi saci, una perechi desagi, ie pentru soacră, cămașă pentru socru.”

Perioada de la logodnă până la nuntă era și ea destul de precis fixată pentru tineri: „În timp de două-trei săptămâni cât erau logodiți…”

Activitățile întreprinse în perioada următoare logodnei de către viitoarea mireasă împreună cu tinerele necăsătorite prezintă din nou o fotografie a coeziunii sociale de atunci de care dădeau dovadă persoanele din același grup de vârstă. Zestrea era pregătită de toate aceste tinere care confecționau  în special lucrurile folositoare la ceremonialul nunții: „Coseau la cămașa de nun, făceau ciucuri la șervete, la fețe de masă și la batiste căci trebuiau 25 de batiste cu găurele și flori în colț. Batistele le mai împărțea mireasa la horă fetelor, că fata căreia nu-i da mireasa batistă să coasă se supăra că nu era băgată în seamă”. Totodată, aceste întâlniri reprezentau și ocazii în care tinerii le puteau supraveghea pe fete și apreciau munca depusă de ele. Clăcile scoteau în evidență îndemânarea de care tinerele dădeau dovadă într-un timp scurt pentru a pregăti toate cusăturile pentru nuntă și de încheiat pe cele menite noii case.

Potrivit descrierii, nunta începea în ziua de joi, când mirele venea călare pe cai împreună cu alți călăreți, aducându-i miresei plocon. Atât fetele, cât și flăcăii purtau din acea zi semne distinctive prin care se exprima rolul lor în perioada care urma: „mireasa le punea funde mari în piept și la flăcăi le da câte o batistă cusută cu flori de fetele miresii. Acum punea mireasa floarea de nuntă pe cap și plecau cu toții la primărie și depuneau jurământul pentru căsătorie”.

Printre activitățile principale din duminica nunții de la casa miresei sunt amintite jocul în jurul prăjinii și orația spusă de un flăcău când venea cu alaiul de la „ginerică”. Prăjina amintită era înaltă de 12–15 m., un element important în ceremonialul nunții. Prin prezența ei se înțelegea că fata a fost cinstită și reprezenta în primul rând o mândrie a tatălui ei, cel care se îngrijea de obținerea și ornamentarea acestui obiect. Amenajarea prăjinii crea o atmosferă de bucurie, divertisment, în jurul ei având loc diverse „comicării” făcute de tineret, deoarece unsă fiind cu untură sau parafină, tinerilor care se încumetau să se urce pe ea pentru a coborî din vârf găina friptă, vinul, rachiul roșu (o garanție a castității miresei) le era foarte greu. De asemenea, în vârful prăjinii, în unele variante, era așezat și bradul de cununie, substitutul mirelui la casa miresei, care trebuia coborât și el pentru ca tinerii să poată merge la biserică să se  cunune. Toate acestea au fost înțelese la un moment dat doar ca forme de distracție, funcțiile magico-rituale și înțelesul simbolic al tuturor elementelor amintite fiind înlăturate, uitate, refuzate. Amintind de toate aceste probe, ne întrebăm acum, după ce acest moment din cadrul ceremonialului nupțial a apus de aproximativ 20 ani, oare să fi fost niște probe pe care trebuia să le treacă mirele? Să fi fost rolul lui de a coborî rachiul roșu, găina (și ea având un sens simbolic cunoscut în comunitate) și bradul de cununie? Ne întrebăm acestea deoarece în ultima vreme în care a mai existat acest moment în cadrul nunții, probele erau îndeplinite de soțul de mire (cavalerul) sau de alt tânăr necăsătorit apropiat acestuia, ca un reprezentant al mirelui, un garant al lui, așa cum de multe ori nașul era garant la unele probe și lua asupra lui responsabilitatea îndeplinirii unor etape ceremoniale dedicate mirelui.^[1]

Prin oraţia de nuntă reprodusă în manuscris, Mama Lica a creat un culoar spre lumea de demult prin care noi, cititorii, pătrundem în povestea cu călăreții vânători care voiesc să replanteze floarea care nu creşte şi nu înfloreşte în curtea socrilor mici. Nu știm dacă această variantă este una locală sau adoptată din vreo carte de poezii populare, dar sunt mărturii potrivit cărora cel puțin în urmă cu 80-90 de ani, orații de acest gen erau nelipsite din spectacolul nunții. Pe atunci, potrivit unor localnici chestionaţi, „era băieți care umbla călare pă cai și spunea urății” (Ion Cârmici); „umbla pă cai, ginerica și cu soțu’, zicea urății, era frumos tare” (Alexandru Savu). Orația conține cunoscuta poveste despre un tânăr împărat care împreună cu Două sute de grăniceri / O sută feciori de boieri, pornesc la vânătoare și află o urmă necunoscută, care, după părerea vânătorilor iscusiți, pare să fie de fiară, căprioară, zână etc. Totul este înfățișat ca un război între două tabere, fiecare asumându-și proprietatea asupra floricicăi care trebuie resădită și altfel îngrijită pentru a putea înflori și rodi.

Ca orice „zicere” în fața unui auditoriu, orația este punctată adesea de fraze comice care să stârnească hazul participanților.

Am afirmat anterior că, în general, descrierea nunții poate să fie o rememorare a propriei nunți, a unor clipe pe care autoarea le-a trăit și a putut să le indice cu precizie. Este normal ca fiecare spectacol al nunții, în cadrul aceleiași comunități, să respecte un anumit scenariu general, dar, de asemenea, fiecare moment diferă de altele datorită auditoriului, interpreților, tuturor participanților, conjuncturilor și capacităților umoristice pe care oamenii le dețin. Pe baza scenariului general, bătrâna a redat cu exactitate o versiune proprie:

„În timpu când se servește friptura, vine vânătoru cu o găină pe tavă și o dă nunului. Găina este coaptă la cuptor dari cu gâtu netăiat de tot și este împodobită cu cetenă de brad și la coadă are un ou. Iari în ea sunt înfipte 10-12 surcelușe de mesteacăn să nu se poate rupe dintr-o dată. Le culege nunu și le dă lui ginerică toate pachețel și-i spune să le rupă dintr-o dată, și se face mare haz că ginerica se căsnește să le rupă dintr-o dată, dari nu poate și le rupe câte unul. Vânătoru este cu un cojoc lung încins cu un brâu roșu cu pușcă de-a spinarea și cu un câine de lanț. Și zice bună dimineața nune mare uite am adus și eu această găinușă, am înpușcat-o tocmai când se oua. Nunu o ia și-i dă un bacșiș, dar mesenii zice: Nu o lua nune mare că minte că a înpușcat-o, a găsit-o moartă, iari vânătoru îi arată că are și copou de vânătoare, și se face mare haz și veselie.”

Observăm, în acest pasaj, roluri bine împărțite și replici, de asemenea, fixe, luate parcă dintr-un manual sau carte tipărită, ceea ce ne duce cu gândul către un pasaj dintr-o poveste a vieții redată de un „etnograf țăran” cu o memorie foarte bună. Tot în amănunt sunt relatate celelalte etape esențiale din cadrul nunții: iertăciunile, plata „laptelui”  (pe care l-a supt mireasa), încărcatul zestrei în căruțe, cununia, masa mare de la casa mirelui.

Parcurgând manuscrisele bătrânei, observăm abordarea mai ales a unor subiecte ce trimit la caracterul spectacular al obiceiurilor: în primul rând, ea situează spectacolul nunții, de aceea considerăm această acțiune ca fiind un rezultat al colaborărilor cu instituțiile de cultură din sat care o stimulau cu aprecieri și laude pentru a scrie anumite scenarii pe care uneori profesorii le-au pus în scenă în cadrul diferitelor evenimente din cadrul școlii și nu numai. Autoarea trece în plan secundar celelalte obiceiuri, practici rituale sau ceremoniale, credințe, dar extrage din cadrul lor anumite aspecte atractive. De pildă, din rândul obiceiurilor „de prag”, pe lângă aspectele descrise anterior despre nuntă, expune câteva date despre jocurile de la priveghi, văzute de ea ca momente de distracție: „Tot așa glume se mai făceau la mort. Ai casei se duceau să se culce, iari cei străini fete și flăcăi jucau craiu. Jucau toate păsările zboară, am avut o iapă chioară, și râdeau de nu știa când trece noaptea. Asta era petrecerea la fete și la flăcăi la clacă și la mort”.

La Starchiojd, Cincizecimea este păstrată și sărbătorită cu teamă ca nu cumva din cauza unei greșeli să te ia Rusaliile. În acest sens, există o sumedenie de interdicții de lucru și practici de protejare în acea perioadă. Nerespectarea regulilor poate duce la plata cu viața, nu neapărat a unui om, ci mai mult a animalelor din gospodărie. Există mărturii potrivit cărora Rusaliile „au săltat” porcii, păsările pentru care s-a muncit în acele zile. Din rândul acestor întâmplări lasă scrise câteva rânduri și Mama Lica, precizând că aceea poate fi doar o minune, deci ceva venit din afara lumii acesteia: „În anul 1988 Marioara lu Vasile a țesut la macaturi în ziua de Marți în Rusalii, Și ia luat casa foc în timpu când țesea așa pe la prânzișor; și, și ploua. Și a tras clopotu la biserică și a sărit lumea și a stinso. Minune”. Şi astăzi, majoritatea chiojdenilor se tem „să nu-i salte Rusaliile” şi nu lucrează în zilele de sărbătoare.

Descrierea atât de fidelă a acestor obiceiuri sau, mai ales, doar a acestora, pecetluiește ideea că aveau roluri/funcții foarte importante în viața de zi cu zi pentru fiecare membru al comunității. Totodată, reprezentau și niște dirijori din punct de vedere spiritual care ajutau indivizii să se integreze într-un sistem de valori întâlnit în satul de odinioară. De asemenea, reprezentau niște martori ai înfăptuirii și marcării unor momente vitale pentru lumea satului, elemente care dădeau sens vieții lor și-i așezau pe un piedestal al normalității din punct de vedere al valorilor la care se raportau.

[1] V. Nicolae Constantinescu, Etnologia și folclorul relațiilor de rudenie, Editura Univers, București, 2000, p. 130-131.

[1] Unele informații din această lucrare sunt extrase din Cristian Mușa Aspecte ale culturii țărănești din Starchiojd. Mărturii orale și scrise, Editura Etnologică, București, 2020, p. 175–218.

[2] Pasajele extrase din scrierile bătrânei vor fi scrise exact ca în original, fără să aplicăm vreo „îndreptare” ortografică sau gramaticală.

[3] Grigore Tocilescu, Materialuri folkloristice, culese și publicate sub auspiciile Ministerului Cultelor și Învățământului Public prin îngrijirea lui…, volumul I: Poesia poporană, partea I-II, București, Tiparul Corpului Didactic, 1900, p.528.