| | |

Caietele Mamei Lica Diaconu: aspecte despre o scriere țărănească

 I. Date biografice și informații generale despre integrarea scripturalității într-o cultură orală[1]

 

Lica Diaconu (Mama Lica)

Lica Diaconu, cunoscută în sat sub numele de Mama Lica, s-a născut pe 13 februarie 1913 în localitatea Starchiojd, fiind cel mai mic copil dintre cei cinci ai familiei Riţa şi Ion Lupu. Femeia a cunoscut greutăţile vieţii încă de mică, ea şi cu fratele ei mai mare, Nae, rămânând nădejdea şi sprijinul mamei după moartea tatălui (în luptele Primului Război Mondial) şi a celorlalţi trei fraţi.

La vârsta de şapte ani, prin insistenţele învăţătorului Nae Popescu, a fost înscrisă la şcoala din sat, „măcar să-nveţe Tatăl nostru” şi a absolvit patru clase primare.

S-a căsătorit la vârsta de 16 ani cu Ion Diaconu, un tânăr mai mare decât ea cu 10 ani, despre care în notiţele ei scria: „…fiind înţelept şi cu minte, am dus-o tot ca la mămica mea, în bine şi fericire”[2].

Muncitoare şi cu spirit întreprinzător, a trecut cu bine peste toate încercările vieţii (să ne gândim numai la perioada grea din timpul şi de după cel de-Al Doilea Război Mondial, când din cauza foametei mulţi dintre locuitorii zonei au decedat).

De-a lungul timpului, Mama Lica s-a remarcat ca un foarte bun purtător şi transmițător de cultură populară locală ‒ era socotită de săteni o „emblemă” a locurilor ‒ de aceea, în anii ’70 a fost selectată să răspundă, din postura unui informator-tip, la chestionarele folosite pentru întocmirea Atlasului Etnografic Român (proiect realizat de cercetătorii Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române). Răspunsurile la chestionare, publicate în volumul V al corpusului de documente etnografice Sărbători şi obiceiuri (dedicat regiunilor Muntenia şi Dobrogea), reprezintă o bază importantă de date, valoroase în primul rând pentru că reproduc o imagine a localităţii de acum o jumătate de secol; multe dintre informații le găsim şi în caietele pe care Mama Lica le-a lăsat.

Lica Diaconu din Starchiojd, cu darul vorbelor frumoase (potrivit unui titlu dintr-un ziar în care s-a scris despre înțelepciunea de care bătrâna dădea dovadă), este prima persoană care s-a impus la nivel local ca mijlocitor între cultura populară vorbită și cea scrisă. În timpul vieții a fost socotită un pilon important care parcă susținea întreaga cultură populară locală. În timpul scurt în care am cunoscut-o pe bătrână, am observat „nădejdea” pe care și-au pus-o în Bunica Lica, nu numai tinerii, ci și persoanele mai în vârstă, cea despre care se vorbea că „știe tot”. Cel puțin acest aspect a fost evidențiat pe parcursul unei culegeri din decembrie 2008, când documentam repertoriul de colinde din localitate. În momentul culegerii a venit în vizită o vecină pe care am introdus-o în „cercul” cercetării. Socotindu-se nepotrivită pentru postura pe care o ocupa, bătrâna a răspuns: „Nu știu nimica, da’ nimica. Bunica știe tot. Întrebați-o pe ea că ea știe tot ce doriți”.

Mama Lica era persoana care se ocupa de primirea tuturor străinilor veniți în vizită la biserici ori la școală. Către ea erau îndreptați nu numai străinii interesați de tradițiile sau istoria locală, ci și persoanele din interiorul satului (mai ales tinerii care doreau să cunoască istoria și tradițiile locale). A reprezentat o sursă importantă de inspirație pentru copii, profesori, reprezentanți ai instituțiilor de cultură locale, județene, regionale.

Despre Mama Lica am auzit vorbindu-se mai întâi în perioada studiilor din cadrul claselor primare și generale din sat şi mi-o închipuiam ca pe un om înţelept, care cunoștea întregul „mers” al satului şi al lumii. I-am ascultat apoi vocea imprimată pe casete audio, fiind înregistrată de mama şi sora mea în timp ce interpreta nişte cântece şi doine impresionant de calde şi pătrunzătoare. Am reușit să o cunosc îndeaproape, ca pe un colaborator important la conservarea și transmiterea patrimoniului imaterial local,  în anul 2008, atunci când dorința de a cunoaște cât mai mult din istoria localităţii mi-a purtat pașii spre locuința ei. Acela a fost și momentul în care mi-a prezentat și „averea” ei – acele caiete în care bătrâna a imortalizat în scris repertoriul local, faptele, evenimentele, locurile, oamenii satului, dar și creațiile ei.

Parcurgând manuscrisele Mamei Lica Diaconu, observăm că aceasta reprezintă o punte importantă care face ca faptele de cultură populară să aibă continuitate. Face o legătură culturală între două secole (secolele XX–XXI, prin scris, reușind să transmită o parte din folclorul ritual și neritual al comunității în sânul căreia s-a născut şi a trăit.

Pseudonimul „Mama Lica” l-a primit de la profesorul  Constantin Roman‚ care a văzut-o ca pe o „mamă” în jurul căreia întotdeauna se adunau copiii, nu atât pentru blândețea ei (personalitatea i se dovedea impunătoare şi uneori impulsivă), cât datorită farmecului cu care povestea despre obiceiurile şi tradițiile caracteristice locului.

Domnul Constantin Roman, profesor pensionar de limba română, fost director al școlii din Starchiojd și ulterior primar, este cel care a colaborat cel mai mult cu bătrâna Lica la organizarea diferitelor evenimente care se desfășurau în cadrul școlii sau la Căminul cultural, având și dumnealui un respect deosebit pentru valorile patrimoniale locale. Un astfel de moment, evocat cu simpatie de domnul Roman, este acela legat de vizita Patriarhului Teoctist, în anul 1999, atunci când s-a pus în scenă legenda de întemeiere a satului.

Mama Lica a lăsat moștenire cunoștințele sale atât prin viu grai, cât şi în scris: dacă folclorul muzical l-a transmis pe cale orală (există înregistrări cu unele cântece pe care le știa), istorisirile și amintirile ei au fost transmise şi pe cale scripturală.

Încă de la prima întâlnire pe ace am avut-o cu bătrâna, în anul 2008, aceasta și-a prezentat „comoara”: în câteva caiete cu hârtia îngălbenită de timp erau adunate fapte de cultură populară din vremea tinereții, experiențe şi întâmplări proprii (redactate sub forma unor versuri), dar și învățăminte. Mai întâi mi-a împrumutat două caiete pentru a le copia, iar pe parcurs am reușit să le transcriu pe toate.

Motivul principal care a determinat-o să scrie aceste caiete, să treacă de la „textul” vorbit la cel scris, a fost drama generată de fuga de acasă a uneia dintre fetele ei cu un băiat pe care ea, mama, nu îl considera potrivit.

„[…]într-o bună dimineață să mă pomenesc că mi-a plecat fata cu un băiat din Mărășești. Mi-a lăsat chiili librării pe masă şi o scrisoare. Eu, boceşti-te, plângi, vaiti-te şi, degeaba, s-a dus, s-a dus. Nu am mai putut cânta, mă boceam în gura mare în pădure. Și-am făcut prima poezie cu viața fetii mele, Mița, cu 160 de strofe.”

Din acel moment, scrisul a apărut ca  îndeletnicire care o ajuta să treacă peste suferințe, să se elibereze de necazuri sau, din contră, să păstreze bucuriile prin care trecea. Astfel, prin scriere, Mama Lica a devenit unul dintre indivizii cunoscuți care au contribuit la îmbogățirea şi răspândirea repertoriului local existent într-o anumită perioadă. Urmărind povestirea ei despre momentul în care a început să scrie, cauzele care au determinat-o să facă acest lucru și consolarea pe care o avea prin scris, înțelegem c­ă nu este un caz singular. Ȋn aceeași situație s-a aflat şi informatoarea Otiliei Hedeşan, Mărioara Sârbu, care în lungile ei interviuri spunea: „Șî m-am pus în sobă [cameră n.n. C. M.] șî haida să-mi alung gândurile negre, m-am apucat să scriu”[3].

Munca depusă de Mama Lica este extrem de importantă pentru comunitate, deoarece printre creaţiile ei, au fost păstrate nenumărate elemente din creația colectivă aflate în stare latentă. Textul care nu mai este vorbit, dar care s-a păstrat în scris, poate să reintre oricând în repertoriul comunității şi să-şi redobândească trăsăturile folclorice (caracterele: colectiv, sincretic, variabil).

Conținutul caietelor este împărțit în patru teme: povestirea vieții atât în versuri, cât și în proză; descrierea etnografică în cadru familial şi calendaristic, aspecte legate de repertoriul folcloric local în afară de ceea ce apare în descrierea etnografică și propriile creații generate de trăiri personale, întâmplări diverse din sat sau din satele învecinate, pe care le versifica în stilul jurnalelor orale.

Prin parcurgerea manuscriselor, observăm că închegarea lor în caiete a fost realizată ulterior scrierii prime, deoarece în caiete, faptele nu sunt notate nici în ordinea desfășurării lor și nici în ordinea zilei și anului în care au fost scrise, potrivit semnăturilor și a completărilor pe care le-a lăsat la finalul multor creații.

Ȋntr-unul dintre manuscrise scrie: „…îmi aștern pe hârtie toate necazurile, bucuriile şi ce văd sau aud sau țin minte”. Plăcerea de a scrie a ajuns la fel de mare ca aceea de a vorbi: „Și mă scol şi noaptea şi scriu câte ceva. Și mi-e drag să scriu poezii şi proze”. Putem socoti textele ei un testament cultural scris pentru cunoaştere şi transmitere peste generații: „Și în cartea asta, / Ce v-o las ca dar, / Păstrați-o, dacă vreți, / Căci leam [sic!] scris cu dragoste şi bucurii”.

Mama Lica se situa în postura unui autor de cărți sau de alte materiale tipărite care aveau menirea de a circula. Pe lângă funcția de eliberare a energiei negative, de echilibrare sufletească, bătrâna Lica a scris de la bun început și pentru public, a dorit ca ceea ce scrie să fie cunoscut şi de generațiile care vin după ea. Specifică acest lucru încă de la începutul primului caiet: „Să vă scriu obiceiurile din trecut…”. Se adresează unui public, şi-a analizat munca şi a socotit-o importantă pentru comunitate.

Ȋntr-un alt caiet înmânat profesorului Roman scrie „pentru muzeu”, deci bătrâna evaluează informațiile și le asociază cu o instituție care poate păstra aceste însemnările sau care poate să aibă ca reper notiţele ei.

Mama Lica se dovedește a fi atât un excepțional purtător, transmițător și creator de cultură populară, cât și un adevărat culegător care a conștientizat că există o ruptură în performarea tradițiilor locale, recurgând la notarea lor. Am numit-o „poet popular”, însă poate fi socotită şi un „etnograf țăran” asemeni Mărioarei Sârbu pe care Otilia Hedeşan o definește ca pe o „etnografă naivă”, asemănând-o cu realizatoarele de picturi naive din Uzdin[4]. Ca un etnolog/etnograf adevărat, de multe ori la finalul creației ei ne lasă un „aparat critic” conținând  informații care nu apar în text:

„Întâmplarea asta s-a întâmplat în satu meu Starchiojd. Andreeana a fost din neamul Popanetașilor o mătușă o bunică a lui Lache al lui Tudor. Ședea acolo unde a stat Neanuța cu Puiu lu Fofircă vecin cu Ciurchiu.” (caiet II); sau „Lenuța a zăcut 15 ani și nu a mai putut merge pe picioare. Iari mâinile se uscase și degetele scăzuse, nu mai aveau oase, erau ca niște cârpe, și de atâta zăcere făcuse bube pe spate. De nevoi o ajuta ori și cine venea la ea. Era foarte conștientă și cu vorbe frumoase. La sfârșit s-a chinuit 8 luni chin mare, cel mai rău, și țipa cum guiță un porc când îl tai. A murit în etate de 67 de ani, și a îngrijit-o Ionel, soțul ei.” (caiet II).

Din alte descrieri, una plasată la finalul poeziei despre uciderea unei învățătoare și cealaltă completând poezia despre o altă tragedie, aflăm că bătrâna avea cunoștințe și despre ceea ce se întâmpla în satele învecinate, aceste aspecte dovedind legăturile pe care comunitățile rurale le aveau între ele, dar mai ales evidențiind funcționalitatea oralității și capacitatea oamenilor de a interpreta anumite evenimente:

 „Întâmplare adevărată s-a întâmplat în anu 1991 luna iunie pe Bâsca, Chiojdu Mic, județul Buzău” (caiet II); sau „Domnișoara învățătoare a fost din valea Plopului iar Roșca tot de acolo. Cei doi moși morți care i-au găsit au fost din Râncezi. Cei doi hoți au fost din Posești. Toți din județul Prahova. Întâmplare adevărată în anii mei 1930-1935.” (caiet II).

Atât informațiile despre sat „întâmplările din anii mei”, cât și cele care au legătură cu repertoriul creațiilor populare, făuresc o imagine a coagulării sociale și a funcționării comunității rurale de atunci. De aceea, interlocutoarea le conștientizează și le lasă scrise specificând că trebuie să ajungă într-un muzeu, acestea reprezentând până la urmă o radiografie socială vitală pentru cunoașterea îndeaproape a istoriei locului.

Scrierile bătrânei au fost generate, din perspectiva noastră, pe de o parte de Fuga Miții pe care o descrie în 164 de strofe, deci o hotărâre pe care o ia de bună voie pentru a se echilibra emoțional, iar pe de altă parte, presupunem că pot fi și niște rezultate ale întâlnirii cu cercetătorii care au cules informații pentru realizarea  Atlasului Etnografic Român în anii ’70, cărora le-a oferit date etnografice.

Fiind unul dintre țăranii cu știință de carte ai locului și înzestrată cu „talantul” scrierii, bătrâna a putut să se autochestioneze și a încercat să lase în caietele ei tot ceea ce a crezut că face trebuință generațiilor care vor avea acces la scrierile ei. Considerăm că există probabilitatea ca un informator înțelept și conștient de ceea ce deține, așa cum a fost Lica Diaconu, să se pună la un moment dat atât în postura unui interlocutor, cât și în cea a unui cercetător, mai ales că multe dintre notițele ei par a fi scrise după ce a dat răspunsuri pentru atlas.

Interiorul odăii în care a creat Mama Lica

Caietele bătrânei Lica Diaconu poate că nu au fost menite unui public larg, dar cu siguranță au fost scrise pentru comunitatea din care a făcut parte. Ceea ce ea a scris în așa-zisul „aparat critic” despre care am amintit anterior, se adresează unor persoane care îi cunosc pe indivizii pomeniți de ea, în viziunea ei, cei care citesc trebuie să-i cunoască pe cei despre care a scris.

Folcloristul Gheorghe Vrabie notează că unii scriitori/poeți țărani își asumă proprietatea asupra „bunurilor culturale” pe care le scriu sau le transmit pe cale orală cu dorința să li se recunoască această proprietate. Mama Lica este una dintre acele persoane care își asumă proprietatea creației ei. Ea obișnuiește adesea să-și semneze textele, le pecetluiește cumva, își exprimă starea de spirit, adaugă ora și data când a scris, își cere scuze pentru greșeli și pentru orice modificare menționează că ea a intervenit: „26 decembrie 1998, mama Lica Diaconu” (caiet II); „1.08.2005, tot eu, bunica Lica” (caiet II); „am multe greșeli scrisă noaptea la ora 2” (caiet II.); „eu am tăiat cu pixsu aceste cuvinte urâte ne plăcute” (caiet IV). Nu ocolește să scoată în evidență rolul social pe care îl avea în rândul semenilor ei: „Cântam și pe toată lumea distram…”.

Bătrâna și-a asumat creația în unele cazuri chiar și când aceasta făcea parte din tradiția colectivă. În acest caz, textul respectiv nu poate fi pus în rând cu cele „compuse” de ea, însă face parte din textele colportate, conservate și transmise de ea. Susțineam aceasta deoarece la finalul baladei Ghiță Cătănuță și Ghidra cea frumoasă, bătrâna nu a ezitat să-și lase amprenta: „scrisă de mine mama Lica Diaconu, luna martie 1983, etate 70 ani, comuna Starchiojd, jud. Prahova, strada Beniea” (caiet IV). Din aceste informații se poate înțelege ori că este creația ei proprie, ori că a preluat textul din repertoriul sau memoria colectivă și l-a notat. În acest caz, proprietatea poate fi asumată doar pentru faptul că l-a păstrat și l-a transmis, chiar dacă a fost rupt de contextul lui sincretic în care era performat odinioară.

Rămânând în sfera dreptului sau a proprietății asupra unui bun cultural, ne amintim de afirmațiile unor specialiști despre întărirea acestui drept. Dan Horia Mazilu, interesat de istoria blestemului, notează că blestemul era o practică bine cunoscută în rândul editorilor de carte fiind o formă de pază a cărților care odinioară; pentru a li se evidenția valoarea şi prestigiul, erau îmbrăcate cu metale scumpe şi pietre prețioase. Blestemul apărea scris pe un document sau era „aruncat” doar pe capul cuiva; o persoană asupra căreia aveai un anumit drept, la fel ca în cărţile Vechiului Testament[5]. La începutul secolului al XX-lea încă se mai practica imprimarea unui astfel de „păzitor”. De pildă, majoritatea manuscriselor erau pecetluite de astfel de formule: „Iar cine s-ar ispiti să o fure, să fie al dracului”[6], aceasta fiind o înjurătură derivată dintr-o formă de blestem degradat. Aceste metode de asigurare a pazei documentelor scrise care, de cele mai multe ori au apărut în cărţile religioase, nu au fost greu de însușit de țăranii care s-au îndeletnicit cu scrierea de-a lungul timpului.

Am identificat caiete țărănești marcate cu blesteme sau vorbe de ocară, atât la Starchiojd, Prahova, cât şi la Bata, Arad. Mama Lica lasă un astfel de mesaj pe partea interioară a coperții caietului IV, întocmai ca pe o carte sfântă: „Cui nu io plăcea să nu citească. Da cine o rupe vreo foae să-şi rupă Gâtu” Ea şi-a apreciat munca şi a asociat-o cu o carte importantă care trebuie să fie păstrată ca un dar cultural, cum formulează într-un alt caiet: „Și în cartea asta / Ce v-o las ca dar / Păstraţi-o dacă vreţi / Căci le-am scris cu dragoste şi bucurii / Și de multe ori cu lacrămi / Și cu multe doruri, ce le-aveam în piept / Căci am trecut prin multe bucurii, veselii şi voie bună” (caiet II).

Ȋn acest pasaj nu mai apare o impunere de păstrare din partea autorului, ci o liberă alegere „dacă vreţi”, însă autoarea își exprimă emoțiile care au determinat-o să scrie, încarcă documentul cu sentimente proprii care sunt împărtășite cuiva, dar totuși conțin și elemente de interes comun, sunt martori ai descrierilor ei anterioare despre locurile natale. Spunând „dar”, se referă la informații despre localitate pe care le lasă urmașilor, iar ea este un martor care probează cele scrise: „Tot ce am scris până aicea, le cunosc pe toate, pe toate aceste locuri am călcat şi am lucrat pe ele mai mult la brazde şi în toate locurile astea am cântat.” (caiet II).

Din toate scrierile, caietul III reprezintă, parcă, documentul cel mai important al bătrânei, atât din punct de vedere al conținutului, cât și pentru faptul că este singurul care poartă o fotografie a autorului. Asemeni manuscrisului soldatului Vasile Tomuț[7], căruia fiul lui, Costan, i-a atașat o fotografie care îl înfățișa pe autor în portul lui tradițional și îi scoate în evidență expresia facială, bătrâna Lica atașează pe partea interioară a copertei chipul impunător al țărăncii „bărbate” de la munte.

Caietul cuprinde într-un procent destul de ridicat povestea vieții ei și a familiei ei împărțită în rânduri de poezie, scrise nu numai pentru sine, ci adresate unui public sau destinate  păstrării pentru posteritate, după cum reiese din însemnările de pe coperta principală prin care, la fel ca unui obiect dintr-un testament, menește soarta caietului: „donat la muzeu de Lica Ion Diaconu”.

Asemeni exprimării poeților culegători de folclor, bătrâna sintetizează în câteva cuvinte conținutul scrierii. Formulând în stilul cunoscutelor sintagme: „culese și corese” sau „de la lume luate și-napoi la lume date” bătrâna notează: „Despre cele petrecute / Și din cele auzite”, arătând astfel că a fost un martor direct prin trăirea anumitor momente descrise în caiete, sau martor indirect prin descrierea a ceea ce a auzit de la înaintașii ei și de la persoane din satele învecine.

Povestirea vieții debutează cu poezia intitulată „Și acum din cele pățite și din sac mai înveichite”. Prezentând viața socială a comunității din vremea ei, în special condiția țăranului și a chiaburului, bătrâna scrie despre întâmplarea fiului ei cu fiul de chiabur. „Căci chiaburul e dușman / Pe copilul de țăran”.

Întâmplarea descrisă evidențiază anumite elemente ale calendarului pastoral de odinioară și anume pășunatul până la sărbătoarea Sfântului Gheorghe pe toate fânețele din poiană și pășunatul pe islaz doar după această sărbătoare care marca începutul anului pastoral. Încălcarea acestui regulament social intern ducea (și încă mai duce) la conflicte între proprietarul terenului și cel al animalelor. Situația se rezolva „la obor” – animalele erau duse la oborul comunal de unde proprietarul, după constatarea și evaluarea pagubei, le putea răscumpăra prin oferirea unei sume de bani sau a unei cantități de produse din cele distruse de animale. Bătrâna descrie această situație, dar cu mai mare apăsare pe motivul subjugării și al nedreptăților venite din partea boierilor sau a chiaburilor. Scoate în evidență trăsăturile negative care, în ultimă instanță, le-au fost atribuite tuturor oamenilor înstăriți din acele vremuri. Ne referim la asocierea rangului de boier, sau în formularea ei, chiabur, cu termeni precum: „om rău”, „dușman al țăranului”. În povestirea despre acest incident, bătrâna introduce un pasaj extras parcă dintr-o baladă, înfățișând un haiduc local, Tivu, care reglementează situația, nu prin prădarea boierului, ci prin răscumpărarea animalelor, o imagine rar întâlnită în baladele în care apar situații asemănătoare: „Vacile le scoaseră / Mie mi le daseră. /… / Tivu de nu se ivea / Vacile acolo ședea.” (caiet III). Pasajul în care este descris haiducul care plătește paguba produsă de animalele bătrânei, am putea spune că modifică imaginea care este deja creată în ceea ce privește relația haiduc-boier în folclorul românesc. Considerăm că poate fi o variație, o actualizare constructivă, sensul rămânând același – sprijinirea oamenilor nevoiași de către haiduci.

Autoarea și-a cuprins evenimentele petrecute de-a lungul vieții în versuri de poezie sau povestiri intitulate: „Mama”, „Telegrama”, „Răsplata”, „Regret”, „Frunză verde și-o lalea / Sunt la fel ca pasărea”, „Grija”, „Soarta, Barza”, „Singură”, „Plânsul mamei”, „Fuga Miții”,„Scrisoare” și o poezie pentru fiul Năiță.

Coeziunea membrilor familiei, dragostea de mamă, rolul fiecărui copil în sânul familiei și atribuțiile morale pe care aceștia le-au avut față de frați, mamă, tată, sunt detaliate de autoare în descrierea unei conversații pe care a avut-o cu vecinul ei, profesorul Constantin Roman. La provocarea profesorului de a-i răspunde pe care dintre copii îl iubește mai mult, bătrâna încearcă să distribuie corect dragostea pentru copiii ei în funcție de faptele pe care le-au făcut. Aceștia sunt descriși astfel:

„Îl iubesc pe Bică pentru bărbățenia lui și ajutorul cel mai apropiat la bătrânețe. Căci mă gândesc că de el mă voi bușii în anii cei de pe urmă ai vârstei mele. Dari egal cu toți. Dari cum să iubesc numai pe el și să las pe Gheorghiță care mia cumpărat pînă să plece în armată, două plovere rochițe pantofi ciorapi și de toate ce trebuie în casă. Și cum să nu o iubesc pe Marina. Căci Marina când a ieșit pe salariu mia cumpărat tot ce trebue întro casă. De la cel mai mic obiect pînă la cel mai mare. Adică rochii badicuri scumpe pantofi lenjerie lampă de gătit radio ceas plus alte mărunțișuri venea ca albina încărcată. Și cum să nu iubesc eu pe Gica. Care mia cumpărat haină rochii pantofi și când erau cei mici în școală le cumpăra îmbrăcăminte, încălțăminte și venea ca o albină încărcată acasă. Și cum să nu iubesc eu pe Mița fata mămicii a mare. Cînd eu am cântat tinerețea mea cu ea. Am muncit înpreună cît mia fost gîndul. Ia nu a pitit un ban de mine. Punea salariu pe masă și ne acopeream toate nevoile casei. Căci Marina Bică și Gheorghiță erau micuți atuncea. Amândouă cîntam amîndouă plîngeam cînd necăjite eram. Iari acum tot Mița este de acolo de departe îmi trimite ajutor. Și cum să nu iubesc eu pe Mieluță cînd el a fost băiat bărbat și gospodar la casa noastră. Iari cînd a ieșit pe salariu tot la fel venea încărcat. Cînd a picat tătuțu la boală el venea cel mai des de-l bărbierea și îi aducea de toate și ne ajuta la treburi, și ne spunea că nu ne va lăsa nici odată să ne prăpădim. Și cum să nul iubesc cînd el este cel mai necăjit din tre toți copii mei. A fost și este. Îl iubesc și mie milă de el. Și cum să nu iubesc eu pe Nae băiatul meu cel mai mare. Care a dus tot greul fraților mai mici. El a ajutat și cu punga și cu sfatu și cu umăru. Orice nevoie am avut noi am zis: sai Nae… așa că îi iubesc egal și nici unul nu este mai pe jos ca celălalt de toți mie dar și de toți sunt ajutată.” (caiet III).

În context sociocultural, plecarea în armată reprezenta pentru băieți o ocazie importantă, poate unică în viață, de a se îndepărta mai mult de vatra satului și așezările din jurul locurilor natale. O ocazie nouă de explorare a spațiului, de cunoaștere a altor oameni, de a acumula cunoștințe despre anumite situații, obiceiuri etc., dar și o formă de inițiere în ale vieții. Coagularea grupurilor, integrarea în rândul oștenilor mai vechi și mai noi, regulile impuse și tot ce se întâmpla în acel cadru total nou reprezentau subiecte de discuție, dar și curiozități din partea celor rămași acasă. Scrisorile, de cele mai multe ori, reprezentau un arc peste sate prin intermediul căruia membrii familiei și cel plecat la oaste puteau să-și împărtășească sentimente, opinii, păreri, sfaturi etc.

Armata a generat crearea multor doine și cântece prin care mândruțele din sat își exprimau jalea și dorul purtat feciorului îndrăgit. Într-un cântec propriu-zis din Prahova, promovat pe canalele mass-media, putem extrage o astfel de imagine descrisă de drăguța rămasă acasă: „Foaie verde fir mohor, / Păsărică de sub nor, / Ia-mă și pe mine-n zbor / Să mă duc unde mi-e dor, / La neicuța puișor, / Deasupra cazărmilor. / Să văd scrie ori citește, / Ori la mine se gândește / Și inima-i părpălește. / Nu scrie nici nu citește, / Doar la mine se gândește, / Că armata nu sfârșește.” Nu dorim să rămânem în această zonă deoarece în folclorul nostru sunt o multitudine de exemple pe această temă, ci doar să expunem situația descrisă de Mama Lica din povestirile fiilor ei despre starea ostașului, mediul, relațiile dintre camarazi, crearea grupului de prieteni din cadrul unității militare etc. Toate acestea reies în plan secundar din poezia numită Telegrama, în care este evocat un moment trist din viața ei și a familiei. Poezia bătrânei exemplifică un astfel de moment, oglindind situația gemenilor ei „plecați militari”. Totul se desfășoară la persoana I, ca și când ar fi  exprimarea personajului principal al întâmplării: „Frunză verde matostat / În iunie m’n corporat / Ce bucurie am avut / Când catană mam văzut / Nu simțeam căs pe pămînt / Parcă tot pluteam în vînt”.

Bătrâna încearcă să înțeleagă sentimentele și trăirile fiilor ei și să reconstituie un moment din viața întregii familii. Telegrama pe care o primesc băieții, îi înștiința pe aceștia de moartea tatălui lor. În pasajele următoare, sunt prezentați toți pașii de la înștiințarea lor până la sosirea în sat: foaia de drum, sosirea în sat, clopotele care vesteau moartea părintelui lor, jalea din casa părintească unde tatăl „Sta pe masă între flori, / Plâns de frați și de surori”.

Descrierea bătrânei certifică faptul că la Starchiojd, atât femeile, cât și bărbații jelesc sau bocesc mortul. Adoptând ipostaza unei persoane care exprimă suferința fiilor ei, autoarea reinterpretează bocetul lor de la căpătâiul tatălui așezându-l în versuri:

„Atunci eu nam mai văzut, / Și să-l strig am început, / Tăticu nostru ăl bărbat, / De ce nu ni-ai așteptat? / Să ne liberăm și noi, / Să-ți ajutăm la nevoi. / Căci toată vieața ai muncit, / Pe noi mari de ni ai crescut. / Și cînd să te’n veselești, / Pe noi toți ne părăsești. / Cu ce să te răsplătim, / Tăticuțul meu cel bun.”

Prin versuri, Mama Lica a relatat toate momentele care i-au marcat viața, evidențiind toate detaliile referitoare la acestea. Poezia reprezintă o sinteză a unei narațiuni, dar care oferă destul de multe informații datorită priceperii poetei de a cuprinde esențialul. De exemplu, în poezia Regret, ea sintetizează viața fiicei pe care i-a dat-o spre adopție fratelui ei, punctând toți pașii pe care i-au urmat, atât până la integrarea fetei în sânul noii familii, cât  și până la crearea propriei ei familii, după mai mulți ani. Poeziile conțin informații despre toți copiii ei, aceasta dozând materialul astfel încât fiecare să se regăsească într-o creație. În poezie, și-a exprimat momentele triste și pe cele de bucurie din viața ei și a copiilor. Etapele principale ale acestei vieți sunt: familia în casa plină, până să plece copiii de acasă (la serviciu, căsătorie), apoi perioada de după plecarea lor și aceea de după moartea soțului.

Cea mai detaliată și complexă poezie este Fuga Miții, prima poezie a bătrânei care a fost scrisă după ce fiica ei a fugit cu un băiat pe care îl iubea, dar care nu fusese încă acceptat ca ginere. Această poezie a reprezentat momentul în care a fost declanșată o conștiință a importanței consemnării în scris a vieții ei, a întâmplărilor din sat și a informațiilor de natură istorică și etnografică. Așa cum am amintit, această poezie, în cazul bătrânei, reprezintă pragul dintre oral și scriptural. Chiar ea menționează acest aspect, scriind că nu a mai putut cânta, ci a scris tot ce a putut, acest act fiind, în primul rând, o metodă de echilibrare sufletească.

Fuga Miții scoate în evidență varii aspecte de ordin social, familial și etnografic. Cunoaștem, cel puțin din opere literare, situații despre plecarea la școală într-o altă localitate, pregătirea de dinainte, percepția asupra spațiului încă neexplorat, imaginea orașului și a străinului în viziunea tradițională. Referitor la spațiul cunoscut, să nu uităm că mariajul,  căsătoria în sat a copiilor este o dorință pe care mai toți părinții o aveau. În acest caz, satul este mai protector în orice situație, iar tânărul căsătorit ar putea beneficia de „mila”, ajutorul și sfatul rudelor.

În folclorul românesc, există creații de tipul doinei (în general) în care se povestește despre fata înstrăinată, căsătorită într-un alt sat unde nu are „milă” și ajutor de la nimeni. Ca exemplu de astfel de creație, redăm câteva versuri dintr-o doină interpretată de o cântăreață de muzică populară din zona Hunedoarei: „Mamă, numa-o fată ai / La străini să nu o dai. / Că străinii-s oameni răi / Și nu pot trăi cu ei. / Am avut drăguț pă plac / Tu măicuță nu m-ai dat / Și-o venit unu’ din lume / Și m-ai dat din două glume / La vreo două luni de zile / Vine mama pe la mine / Și mă-ntreabă de la poartă / Cum îi, fată, măritată? / Dacă-i bine măritată / De frică și de rușine / Spun mamii că-i tare bine. / Dacă spui că-i așa bine, / Unde-i carnea de pe tine? / Carnea, tinerățele / Le-or mâncat dușmancele / Dușmancele satului / Mândrele bărbatului.” [8]

Această doină apare ca un reproș adus mamei, pe când în poezia Mamei Lica toate acestea parcă îi sunt aduse la cunoștință fetei, mama fiind conștientă de consecințele înstrăinării. Teama de înstrăinare a fiicei ei de vatra satului și de familie este vizibilă, însă mama acceptă plecarea fetei la școală cu speranța și cu dorința că aceasta va respecta sfatul ei de a se comporta nepotrivit ca nu cumva cineva să se îndrăgostească de ea. Sfaturile ei apar astfel: „Iari mămica o,n văță, / Mițico fetița mea. / Tu acolo nu cînta, / Școală cît ăi învăța. / Nimeni să nu te cunoască, / Acolo să te oprească. / Tu să stai cum șade o mută, / Să zică că ești o tută”[9]. Realitatea, însă, a fost invers temerilor, pentru că tocmai talentul, omenia, hărnicia de care a dat dovadă fata au făcut ca teama mamei să fie îndreptățită – bineînțeles, aceste secvențe fiind și o modalitate de a sublinia calitățile fetei.

Poezia cuprinde un pasaj de interpretare a viselor, practică obișnuită cel puțin în comunitățile rurale de odinioară:

„Dari azi noapte s,n tîmplat, / Maica un vis a visat. / Piatră acră că mîncă, / Și gura io amără. / Dimineața cînd se scoală / Pe o vecină o,n trebară / Țață Filo am visat / Piatră acră că am mîncat / Și mie rău inima rea / Parcă e pământ pe ia / Asta nu-i vis trecător / Ci e vis supărător / Iari vecina îi spunea? / Lico nu te întrista. / Căci dulceață de visai; / Atuncia te supărai; / Dari acreală că ai visat, / Asta e de bucurat.”

Toate aceste elemente duc la conturarea motivului central al poeziei: fuga fiicei cu scopul căsătoriei fără voia familiei. Însă, înainte de acest pasaj apar descriși toți pașii pe care tinerii i-ar fi făcut în vederea luării acestei decizii. Aparent toate se desfășoară normal: tinerii se cunosc, fata este cerută în căsătorie, dorește să știe și părerea familiei și să fie cerută de acasă, tânărul vine acasă în pețit. De aici acțiunea se complică, deoarece se recurge la aplicarea regulilor nescrise ale societății potrivit cărora la luarea acestei decizii amândoi părinții trebuie să fie de acord și, după caz, fratele cel mare. Teama familiei, dar în mod deosebit a mamei pentru fata care s-ar înstrăina este mult mai accentuată și de aceea ea încearcă să împiedice plecarea fetei:

„Iari măicuța îi spunea / Asta nu se va putea / Că-i atîta depărtare / Cum să-i duc eu dorul oare? / Căci eu prea mult o iubesc / Fără ea mă prăpădesc / Și mai e o,n piedicare / Nu-i aci stăpânu ăl mare / Tatăl Miții-i la Nehoi / Fără el nu facem noi / Și mai are un frățior / Dari e la Cluj revizor / Așa că noi amînăm / Pî,n pe dânșii-i adunăm / Căci nu vreau să fiu mustrată / De Nae și al ei tată.”

Secvența căsătoriei departe apare descrisă în multe creații populare. De obicei, opoziția familiei duce la fuga tinerilor la o rudă, la locuința sezonieră din afara vetrei satului, iar în unele variante chiar la sinucidere, ceea ce a dat naștere unor cântece și balade cu motivul tinerilor îndrăgostiți. În poezia aceasta, fuga tinerilor este generată doar de nehotărârea venită din partea familiei fetei care, sub diverse pretexte, încearcă să oprească această căsătorie, motivul principal fiind teama înstrăinării fetei de sat și de casa părintească. În familia băiatului, la Nicorești, Moldova, această căsătorie este așteptată și dorită de părinți:

„Iari măicuța ce zicea? / Să-mi aduci munteanca în coa / Ca so văd și eu pe ia / Și să o fac nora mea / Iari taicăsu ce zicea? / Nici de cum nu se,ndoia / Ionele dacă-ți place / Să-ți aduci munteanca încoace.”

Ca în multe creații de acest fel, în care familiile și tinerii cad la o învoială la un moment dat, finalul capătă, parcă, forma unui basm în care dezechilibrul are o rezolvare fericită și situația revine la normal.

Dacă analizăm manuscrise țărănești, observăm că multe dintre acestea sunt scrisori în versuri. Ne referim aici, în special, la cunoscutele scrisori ale soldatului Tomuț. În Starchiojd nu am întâlnit astfel de cazuri deoarece nu este o zonă în care să se fi practicat acest tip de scriere, iar scrierea în general nu a reprezentat o activitate obișnuită în rândul țăranilor. Din manuscrisul Mamei Lica extragem, însă, un astfel de document și îl putem deosebi de poeziile dedicate copiilor ei datorită completărilor de la începutul textului. Este singura creație care poartă pecetea unei scrisori: „O scrisoare trimisă cînd a plecat Gheorghiță la școală la Pitești școala profesională”, în care se identifică din nou rolul mamei și se povestește un pasaj din viața poetei populare.

Povestirea vieții nu apare numai în versuri, ci și în stilul unei narațiuni, autoarea lăsând-o scrisă pe patru pagini de caiet A4 cusute la finalul caietului IV. Aceste pagini reprezintă o povestire „concentrată”, stabilind anumite teme pe care le-a dezvoltat în poezii, dar cuprinzând și alte informații care nu apar în poeziile respective. Subiectul central se referă la evenimentele create de cele două războaie mondiale, punând în oglindă situația mamei ei, rămasă văduvă în urma primului război, și situația poetei, rămasă singură în perioada următorului război.

Poeziile prezintă o descriere sacadată, fiind împărțite în funcție de evenimentele importante din viața mamei Lica, dar incluzând toate aspectele cu ajutorul cărora se poate înțelege întreaga viață a ei și a familiei ei.

În descrierea de tip narațiune, firul povestirii este, de asemenea, fragmentat, dar cuprinzător. Povestirea în versuri poate fi o completare a celei în proză și invers, existând o interdependență între cele două.

În pasajul narat se conturează o imagine a copilăriei descrise acum nu de copila Lica, ci de maturul care își amintește acele momente:

„Mămica a rămas cu cinci copii. Dintre care trei au murit mărișori o fetiță și doi băeți și unui ia rămas gheozdanu în cui era în clasa treia. Și a rămas mămica văduvă de război cu doi copii eu și neica Nae Lupu. După ce a murit tăticu meu, a făcut epitropie. De toate bunurile și averea rămasă pe urma lui tăticu. Epitrop a pus pe fratele lui tăticu anume Nicolae Lupu. Mîngâierea mămicii eram noi cei doi copii Nae și Lica. Mămica ne iubea ca pe lumina ochilor. Dari noi o ascultam și nu eșam din cuvîntu mamii noastre. […] În casa noastră era armonie și o ascultare și mare respect.”

Pe de altă parte, având ca bază situația mamei ei, văduvă de război, autoarea a putut să-și descrie maturitatea și s-o înțeleagă acum din altă postură, repetând într-un fel povestea trăită de mama ei, dar înțeleasă nu ca în copilărie, ci ca atunci când a trecut prin aceeași situație. Portretul ei în ipostaza de mamă este prezentat astfel:

„După zece ani de căsătorie sa început războiu 1940-1944. Și mi sa schimbat fericirea în lacrămi și în muncă mare: Aveam patru copii, trei boi, vacă, și un cîrd de oi. Cu toate ma lăsat soțul meu și a plecat la război. Eu aram, eu semănam, eu culegeam. Eu coseam eu căram. Eu stam numai noaptea în casă căci ziua eram cu biciu în mînă și-mi înjugam boii și munceam și la altu, să pot trăi și să-mi cresc copilașii patru copii supt nouă ani. Cel mărișor de 9 ani cel mai mic de un an. Și mă duceam la pădure la lemne și la fîn. Pe zăpadă, vînt, și vreme aspră. Și mă duceam de rechiziție. Și așa am duso patru ani pînă când sa făcut pace. Cînd a venit soțul meu din război ma găsit cu tot ce a lăsat, copii, boi, vacă și oi.”

Din această descriere aflăm despre rolul femeii în gospodărie şi despre munca pe care aceasta trebuia să o depună atunci când nu avea sprijinul unui bărbat. Știm că în satul de odinioară, fiecare membru al familiei avea sarcini clare. Dacă vorbim despre funcția sau rolul femeii în societatea tradiţională românească, vorbim despre întregul rost sau bunăstare a unei gospodării ţărăneşti şi chiar de bunul mers al întregii comunităţi. Teritoriul stăpânit în special de femei era casa cu toate ale ei, dar acestea erau și sunt responsabile în egală măsură de aspectele relaționării cu sacrul la nivel familial, al neamului sau al întregii comunități.

În manuscrisele Mamei Lica  se conturează rolul văduvei (atât ea cât și mama ei) în timpul războiului. Din rândurile așternute în caiete, observăm asumarea celuilalt rol, de cap de familie, pe care fiecare văduvă, la rândul ei, și l-a însușit.

Momentul în care au fost nevoite să preia şi atribuțiile soților le-a împovărat şi mai mult viața, ținând cont că în timpul văduviei nu erau private nici de muncile pe care le îndeplineau înainte. Atunci a fost momentul când sfera lor de activitate s-a lărgit inevitabil. Au luat contact cu necunoscutul, au primit în propriile mâini frâiele căsniciei, ale traiului lor şi al copiilor. Munca la câmp sau la pădure trebuia îndeplinită în egală măsură în cazul văduviei (acest subiect este unul dintre cele mai comune în discuțiile cu văduvele).

Informațiile biografice ale poetei populare Lica Diaconu din Starchiojd, creionează extrem de bine imaginea unui om dintr-o comunitate rurală, născut în urmă cu mai bine de un secol, și atribuțiile pe care acesta le avea în cadrul familiei și în grupul uman din care făcea parte. Pe de altă parte, se construiește și imaginea unei personalități care posedă abilități și preocupări speciale, cu o conștiință aparte asupra valorilor identitare și patrimoniale pe care le-a moștenit, aceasta determinând transmiterea unor amprente importante prin care se conservă și se transmit, totodată, niște date valoroase, chiar unice despre o perioadă istorică a comunității.

 

[1] Unele informații din această lucrare sunt extrase din Cristian Mușa Aspecte ale culturii țărănești din Starchiojd. Mărturii orale și scrise, Editura Etnologică, București, 2020, p. 175–218.

[2] Pasajele extrase din scrierile bătrânei vor fi scrise exact ca în original, fără să aplicăm vreo „îndreptare” ortografică sau gramaticală.

[3] Otilia Hedeșan, Luai Uzdinu de-amăruntul. Amintirile unei povestitoare prodigioase: Mărioara Sârbu, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2015, p. 44.

[4] Ibidem, p. 13.

[5]Dan Horia Mazilu, O istorie a blestemului, Polirom, Iași, 2001, p. 33.

[6] Ibidem, p. 249.

[7] Constantin Brăiloiu, Poeziile soldatului Tomuţ din războiul 1914-1918, Societatea compozitorilor români. Publicaţiile Arhivei de Folklore XIII, Bucureşti, 1944.

[8] https://www.youtube.com/watch?v=ZTIXZGdWsjE

[9] În toate pasajele preluate din caiete am redat grafia la fel ca acolo. Inclusiv virgula în loc de apostrof sau în loc de liniuță așa cum sunt următoarele situații: „o,n trebară”, „s,n tîmplat” , „puse,n” etc.