Speranţa, romanul parabolă al scriitorului Mihail Diaconescu. Despre sublim şi abject în politică şi istorie. Unirea Principatelor Române și rolul principelui Grigore Alexandru Ghica al V-lea

După eșecul revoluției pașoptiste în Ţările Române se impunea ideea majoră că opera de reconstruire a instituţiilor noastre trebuia să înceapă cu unirea Principatelor.

Romanul Speranța, o altă capodoperă epică a scriitorului Mihail Diaconescu, evocă procesul istoric care a pregătit Unirea Țărilor Românești, Muntenia și Moldova. Mânată de fervoare patriotică, de înalte idealuri civice şi morale, de încredere într-un viitor mai bun, de solidaritate, întreaga generație de intelectuali a momentului respectiv a luptat în plan politic, cultural și diplomatic, cu ostilitatea marilor imperii, în special cu cel otoman și cu cel habsburgic, pentru înfăptuirea Unirii. Ardoarea patriotică, naţionalistă şi combativă cu care aceşti intelectuali s-au afirmat în epocă este pentru noi un strălucit exemplu de înaltă ţinută civică şi morală. Mai ales morală. Românilor le place să se raporteze la marile spirite tutelare ale istoriei noastre din secolul al XIX-lea, ca de altfel şi din alte epoci.

Această luptă s-a desfășurat într-un context istoric european, de-a dreptul monstruos.

La Viena, baronul Karl von Bruck și economistul Lorenz von Stein îl convinseseră pe împăratul Francisc Iosef I, de necesitatea înglobării treptate și definitive a Principatelor Române în granițele Imperiului Habsburgic. Trupele austriece, trebuiau să se înstăpânească aici pentru totdeauna. Austria, după războiul Crimeii, spera să-și îndeplinească prin această anexare un vis mai vechi. Cu toate că se aflau sub suveranitate otomană și dublă ocupație militară, Principatele erau totuşi state autonome. Autonomia le asigura un anumit grad de independenţă. Mai ales pe plan intern. Turcia se străduia din toate puterile să păstreze această stare de lucruri. În Imperiul habsburgic avuseseră loc mișcări insurecționale, care fuseseră greu domolite doar cu ajutorul trupelor țariste. Acestea omorâseră mii de unguri, cehi, austrieci, polonezi, croați, slovaci și români.

Războiul Crimeii a făcut ca evenimentele să se precipite. Ocuparea Principatelor de către oastea țaristă în octombrie 1853, retragerea acestei armate în primăvara lui 1854, spre a face loc armatelor austriacă și turcă, conferința de la Viena, din martie 1855, care a pus problema regimului politic al Moldovei și Munteniei, fără a hotărî asupra formulei lor de guvernare, erau elemente de natură să întrețină o stare de tensiune extremă și continuă.

Și situația din interior era dezastruoasă. Populația era sărăcită la limită de trupele țariste și otomane. Acum mai trebuia să suporte și să susțină material trupele austriece de ocupație. Aceste trupe se compuneau dintr-un număr de 40.000 de oameni și 4.000 de cai. Trupele trebuiau să fie aprovizionate cu făină, carne, fân și lemne de foc. Relația dintre trupele imperiale și populație era profund tensionată, dominată de neîncredere şi ostilitate. Au loc numeroase ciocniri violente şi sângeroase, încheiate cu morţi şi răniţi de ambele părţi. În cadrul armatei imperiale au loc numeroase dezertări.

Conferința de la Constantinopol din 11 februarie 1856, se arată ostilă Unirii. În schimb, la 25 februarie se întruneşte Congresul de la Paris, care se pronunță în favoarea străvechiului drept la autonomie al Principatelor, urmând ca poporul să fie consultat prin adunări ad-hoc asupra viitoarelor organizări. Domnul Moldovei Grigore Alexandru Ghica al X-lea (al V-lea, cf. Wikipedia), pleacă din țară la 3 iulie 1856, iar în locul său este numit caimacamul Teodor Balș, din partida antiunionistă. Acestuia îi urmează la 17 februarie 1857, ultraconservatorul Nicolae Conachi Vogoride, o canalie ordinară şi un escroc moral şi politic, care izbutește să impună în adunarea ad-hoc a Moldovei, o majoritate antiunionistă, ceea ce punea în pericol întreaga luptă și strădaniile de ani de zile ale patrioţilor.

Protestele viguroase ale celor din urmă duc la anularea alegerilor falsificate și la reluarea acestora. De data aceasta, victoria partidei naționale a fost categorică.

În plan extern situația era, mai departe, extrem de tensionată și delicată. Întreaga Europă era pe picior de război. Ea trebuia să aleagă între război și Unirea Principatelor.

Stăruințele neobosite, pline de tact diplomatic ale unioniștilor, realizate în marile capitale ale Europei, au avut o mare însemnătate în evoluţia evenimentelor politice de pe continent.

Pentru a evita un nou conflict armat era necesară intervenția Angliei care, sprijinind integritatea Imperiului Otoman, încuraja practic acțiunile politice și opoziția Porții. De aceea, în august 1857 a fost  necesară întâlnirea lui Napoleon al III-lea și a Reginei Victoria a Angliei, la Osborne, în insula Wight din Canalul Mânecii.

Ca urmare a convorbirilor purtate aici, cele două mari puteri ajung la un nou acord în virtutea căruia Anglia consimte la anularea alegerilor falsificate, iar Franța renunță la sprijinul Unirii depline a Principatelor Române, declarându-se de acord doar cu o unire legislativă.

În romanul Speranța Mihail Diaconescu evocă epic, cu o impresionantă acuratețe documentară şi cu o extraordinară forţă narativă şi simbolică, frământările și tensiunile iscate în momentul respectiv între marile puteri ale Europei. „Tocmai în aceste împrejurări, arată în roman un mare demnitar britanic, noi nu am sprijinit energic politica otomană, care tinde să împiedice cu toate mijloacele de care e în stare unirea românilor într-un singur stat… Dacă Franța, care în politica ei antiaustriacă și antiotomană se sprijină pe feluritele națiuni europene care aspiră la libertate, va provoca un război, ea va ține cont tocmai de neputința noastră de a ne angaja în conflict și cu China, și în India, și în Europa… Mulți ar fi fericiți să vadă că edificiul alianței anglo-franceze se dărâmă ca un castel de nisip. De aceea Franța ne cere insistent să-i facem acum o concesie intervenind la Constantinopole și cerând ca Înalta Poartă să fie de acord cu anularea alegerilor falsificate de escrocul Vogoride în Moldova. (…) Pe scurt, chestiunea Unirii Principatelor Dunărene continuă să înfierbânte pe toată lumea… Românii înțeleg bine că pacea lumii depinde și de ei și nu vor în ruptul capului să renunțe la ideea Unirii…” (M. Diaconescu, Speranța, 1984, p. 574-575).

Înfruntând imense dificultăţi, conducătorii mișcării unioniste, prin acțiuni deosebit de abile, politice și diplomatice, au reușit să înfăptuiască la 24 ianuarie 1859 Unirea, prin alegerea ca domn al celor doua Principate, a lui Alexandru Ioan Cuza.

 

 

 

 

 

Principele Grigore Alexandru Ghica al V-lea – personalitate emblematică
pentru epoca romantică și personaj simbol în roman

 

 

Personajul principal al romanului capodoperă Speranța este principele domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica al X-lea (al V-lea n.n; cf. wikipedia), ajuns pe tron după 1848, într-o perioadă extrem de frământată din punct de vedere politic, social, militar, diplomatic și istoric. Personajul este emblematic pentru epoca sa, deoarece reunește în propria personalitate idealurile revoluționarilor pașoptiști și idealul Unirii. Şi el este un personaj simbol. Şi acest simbol este polivalent. El este de o curățenie de caracter exemplară: cinstit, cult, sensibil, altruist, incoruptibil, înţelept, loial și demn, susținut sufletește de o iubire de țară fără seamăn. Ca principe domnitor, el devine purtătorul idealurilor noi ale generației sale. El a dorit şi a reuşit să fie un garant de neclintit al libertăţii de acţiune a marilor naţionalişti şi patrioţi care, sprijiniţi de popor, au înfăptuit unirea Principatelor Române.

Grigore Alexandru Ghica al X-lea (al V-lea n.n.) apare în roman ca un personaj faustic, chinuit de drama sa lăuntrică, de o intensitate strivitoare, care îl împinge, până la urmă, la sinucidere.

Trăirile lui sunt asociate cu exaltări şi porniri iraţionale. Eul său romantic este mereu sfâşiat de tendinţe contrare.

Este, de asemenea, un personaj romantic cu toate caracteristicile specifice acestuia: lupta cu dilemele care îl asaltează mereu, cu tensiunile şi prăbuşirile sufletești care îl sfâșie, cu aparițiile luciferice, schizomorfe. El este un visător contemplativ. Uneori, el se complace morbid în analiza exclusivă a propriului eu, îndeosebi a stărilor depresive care îl asaltează.

Persoana sa este acaparată de mizeria sufocantă a condiției umane, luptând deznădăjduită pentru a-și depăși limitele. „Neîndoielnic, alteța sa se simțea dator să înfăptuiască zi de zi și uneori ceas de ceas mai multe lucruri decât stăteau în slabele lui mijloace de principe sărac al unei țări sărace. Spiritul atât de profund onest, dar atât de puțin iscusit în manevrarea noțiunilor și ideilor generale care dau forță judecăților drepte sau meditațiilor filosofice, caracterul incoruptibil și noblețea inimii sale generoase asociate unui fond pasional exaltat se loveau zi de zi de atâta rea-credință, de incurie administrativă, de uneltire și vrăjmășie, încât era o minune că putea să le facă față fără încetare.” ( M. Diaconescu, Speranța, 1984, p. 52).

Principele e bântuit de coșmaruri, de repetate stări depresive, de primejdia nebuniei, care totuși nu se declanșează, rămânând întotdeauna lucid în timpul numeroaselor probleme de stat, care îl asaltează ca domnitor și pe care le rezolvă cu succes. El este un nevrotic obsesiv, asaltat tot timpul de uneltirile criminale ale marilor puteri imperialiste şi anexioniste ale epocii, de presentimente sumbre şi de „monştri la pândă” cu care se confruntă în actele guvernării sau în trăirile sale nocturne. Uneori este abulic. Sufletul său se zbate între creștinismul strămoșesc, simbolizat în roman de Neofit Scriban și de monahul Dionisie Romano, pe de o parte, și de ispita magiei faustice, ipostaziate de două personaje stranii: țăranul vrăjitor Leontar Țapu și misteriosul escroc internaţional Ophion Naunet Dunkelwesen, mare maestru al artei magice și magnetice, curtat de boieroaicele frivole din Iaşi.

Conștiința suferindă a prințului Ghica al Moldovei, un personaj crepuscular, de final de epocă istorică, se zbate prinsă între tendințele expansioniste ale marilor imperii europene, cel austriac, otoman și rusesc, și manevrele politice criminale la care se dedau reprezentanții lor autohtoni, Teodor Balș, Nicolae Conachi-Vogoride și Nicolae Istrate, ajutaţi de clicile lor politice. Cruzimea diabolică a celor mai abjecţi dintre adversarii săi politici nu are limite. Ambiţiile otrăvite de ură ale acestor escroci morali şi veleitari ai puterii se manifestă în acte de trădare, intrigi şi supunere necondiţionată faţă de puterile imperiale ale epocii.

Între marile puteri europene, impozantul Napoleon al III-lea susține idealurile unioniste românești, fiind în epoca sa cel mai liberal dintre marii monarhi europeni.

Împăratul se confruntă însă cu personalitatea echivocă a contelui Walewski, ministrul său de externe.

Principele Moldovei este întărit sufleteşte de ideea Unirii. Este el însuși simbolul acestui ideal al Unirii. Faptul că nu o poate finaliza îl îmbolnăvește, îl macină sufletește.

Tocmai de aceea, sacrificiul său este uriaș, atunci când se hotărăște să renunțe la tronul Moldovei, știind că până în acel moment mulţi vedeau în el domnitorul celor două Țări Românești unite.

În legătură cu moartea principelui Ghica se cuvine a fi subliniat faptul că unele dintre subiectele romanelor lui Mihail Diaconescu se îndreaptă lent dar sigur, precipitat uneori, spre teroarea insuportabilă a unor finaluri tragice, catastrofale. Aceste finaluri sunt semnificative pentru marile tensiuni sociale şi politice, ale epocilor evocate epic.

În cazul principelui Grigore Alexandru Ghica al X-lea (al V-lea n.n.), încrederea sa naivă într-o minimă dimensiune morală a politicii duse de marile imperii ale epocii s-a dovedit a fi o himeră. O himeră periculoasă. Marile puteri rup politica de morală şi de respectul faţă de alte ţări şi popoare, de oameni, pur şi simplu. În istorie şi în lume, marile puteri au fost totdeauna un factor al Răului.

„Ceea ce intuiește autorul, observă Theodor Codreanu, împreună cu personajul său este că nu te poți mântui de suferințele sufletului decât învățând să mori eminescian (…), renunțând, adică, la obsesiile unicului eu (…). Cred că aceasta este semnificația renunțării la tron a lui Grigore Alexandru Ghica al X-lea, în perfectă consonanță nu numai cu logica internă a romanului, dar și a istoriei însăși. Și asta după ce s-a visat stăpân peste Principatele Unite. ( T. Codreanu, Mihail Diaconescu, Fenomenologia epică a istoriei românești, 2005, pag. 133).

Chiar dacă renunță la tron, principele își continuă demersurile politice şi diplomatice în Europa, luptând în continuare și susținând Unirea. Însă cele ce-l vor înfrânge definitiv vor fi calomniile monstruoase ale adversarilor săi politici. Campania de denigrare care culminează cu broșura infamă a lui Nicolae Istrati îl prăbușește iremediabil. A fost prins definitiv într-un mecanism teribil al celei mai abjecte propagande internaţionale antiromâneşti. Nu mai are putere să lupte. Răutățile adversarilor nu le simte numai asupra sa; ele lovesc în țara și poporul său, în însăși ideea de Unire. De fapt, egoismul și crimele morale şi politice ale marilor puteri, ideea înfricoşătoare că românii ar putea fi condamnaţi la subistorie, pierderea oricărei speranțe de realizare a visului său îl distrug. El alege moartea, însă nu ca un simplu sinucigaș, ci ca pe o jertfă.

El sacrifică tot – tron, ambiţii, putere politică, linişte, avere, speranţe personale, relaţii familiale, pentru un ţel altruist cu caracter moral şi suprapersonal. Îşi jertfeşte chiar şi viaţa.

Ţinuta morală înaltă a caracterului său ne copleşeşte. Măreţia tragică a acestui personaj sfâşiat, dar profund onest, nu poate fi uitată.

Mai ales datorită acestui personaj, romanul Speranţa are locul său aparte în istoria artei epice româneşti şi europene. Putem vorbi, de asemenea, de şansa îmbogăţirii noastre filosofice pe care romanul Speranţa ne-o oferă. Pentru că acaparanta problemă a misterului existenţial nu lipseşte din trăirile tragice ale acestui personaj simbolic.

Moartea principelui impresionează cancelariile monarhice europene. Ea nu aduce beneficii dușmanilor săi. Procesul Unirii este grăbit, deoarece Unirea Principatelor Române însemna, la momentul respectiv, prețul păcii europene.

Principele  Ghica înmănunchează în evoluţia sa dramatică şi tragică mai multe simboluri, pe care, de altfel, le-am amintit anterior. Astfel, el este un simbol al Unirii, al jertfei realizate pentru înfăptuirea acesteia, precum și un simbol al personajului romantic, amestec de iluzie, exaltare, sensibilitate maladivă, sete de Absolut, putere de creație, dezamăgire sufletească, realism lucid și proiecție în fantastic şi metafizic. Este unul dintre cele mai complexe personaje din întreaga evoluție a prozei artistice românești şi europene.

În realizarea acestui personaj, arta epică diaconesciană a atins una dintre culmile sale cele mai înalte. Este o artă epică sublimă.

 

Bibliografie:

Mihail Diaconescu, Speranța, Editura Eminescu, București, 1984.

Theodor Codreanu, Mihail Diaconescu, Fenomenologia epică a istoriei românești, Editura AGER-Economistul, București, 2005.