Fericitul Valeriu Traian Frențiu
Anul 2025 a fost declarat oficial „Anul Cardinal Iuliu Hossu” în România, în semn de omagiu și recunoștință pentru contribuțiile sale esențiale la istoria și cultura națională. Tot în acest an se împlinesc 150 de ani de la nașterea unui alt lider al Bisericii Unite, episcopul Valeriu Traian Frențiu. În 2019, la Blaj, Papa Francisc i-a beatificat, recunoscându-l drept martiri al credinței. Despre episcopul Valeriu Traian Frențiu, azi Fericit, vom vorbi în cele ce urmează, respectiv viața și activitatea sa, sfârșitul de martir, reflectate în albumul omagial „Fericitul Valeriu Traian Frențiu -150”.
Episcopia Greco-Catolică de Oradea Mare a fost înființată pe 17 iunie 1777 prin bula „Indefessum” emisă de Papa Pius al VI-lea, marcând un moment definitoriu în istoria românilor transilvăneni și în evoluția Bisericii Române Unite cu Roma. Această instituție a fost esențială pentru consolidarea identității naționale, servind ca centru spiritual și cultural de referință, oferind acces la educație și o afirmare social-politică într-o perioadă marcată de provocările imperiilor austro-ungar și habsburgic.
Reușitele de netăgăduit în plan religios, cultural, educațional și politic ale Episcopiei de Oradea se datorează slujirii ierarhilor săi luminați, cu care Dumnezeu a binecuvântat-o. Printre aceștia, se numără și Valeriu Traian Frențiu.
A fost dăruit de Domnul cu realizări importante, dar și cu un episcopat îndelungat la Oradea (1922-1952). În anul 1948, prin decretul 358/1 decembrie Biserica Greco-Catolică a fost interzisă, dar episcopii și preoții ei au continuat misiunea Bisericii Unite. Episcopul Frențiu a murit în anul 1952 în închisoarea de la Sighet, fiind aruncat într-o groapă comună. A devenit simbol al credinței și al martiriului sub persecuția regimului comunist. După Revoluție, actualul episcop de Oradea a adus simbolic o palmă de pământ din Cimitirul Săracilor de la Sighet în cripta Catedralei Greco-Catolice de Oradea, marcând astfel locul de veci al înaltului ierarh, alături de ceilalți arhierei greco-catolici ai Oradiei Mari.
La 150 de ani de la nașterea episcopului Valeriu Traian Frențiu, episcopia cinstește memoria vrednicului înaintaș, printre altele, prin albumul, „Fericitul Valeriu Traian Frențiu -150”, al doilea în seria ilustrată „Episcopi Greco-Catolici de Oradea Mare”. Albumul a apărut sub îndrumarea și cu binecuvântarea eparhului locului, P.S. Virgil Bercea.
Acest volum bilingv, redactat în română și engleză (traducerea în engleză realizată de Camelia Luncan), beneficiază de colaborarea pr. Alexandru Buzalic și a istoricului Silviu Sana, având prefața episcopului Virgil Bercea, iar coordonarea fiind asigurată de Rodica Indig. Publicat cu sprijinul Primăriei și al Consiliului Local din Oradea, la Editura Primus, în condiții grafice de înaltă calitate, albumul își propune să redea, printr-o armonioasă îmbinare imagine-text (concepută de Adrian Buzaș), personalitatea, biografia, activitatea pastorală și martiriul său. Fotografii provenite din surse precum Episcopia Greco-Catolică de Oradea, Arhiva Casei Memoriale „Iuliu Maniu” de la Bădăcin, Colecția Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu Marmației, Colecția Muzeului Arhiepiscopiei Majore din Blaj, Colecția Muzeului Județean Satu Mare, Dosarul de beatificare, Positio super Martyrio, Summaria Documentorum particolari, lucrările lui Mihele Bogdan, Constantin Demeter, Rodica Indig, Orașul cu 1000 de chipuri (CD), precum și materiale din Parohia Beiuș, Parohia Holod, Eugeniu Potoran, Bunul Păstor și Florin Șipoș – reușesc să redea complet imaginea episcopului. Coperta, care îl înfățișează pe episcop (astăzi Fericit) alături de blazonul episcopal, facilitează familiarizarea imediată a cititorului cu personalitatea și rolul său în Biserică și comunitatea orădeană.
Cu o sensibilitate pastorală aparte, episcopul Dr. Virgil Bercea subliniază în cuvântul introductiv că viața și activitatea episcopului Frențiu au fost o continuă jertfă în slujba Domnului și a neamului său, un model vrednic de urmat, care a marcat profund istoria și conștiința spirituală a credincioșilor săi. În spiritul îndemnului apostolic „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare-aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” (Evrei 13,7), Preasfinția Sa cheamă generațiile actuale să păstreze și să cultive moștenirea spirituală și morală a Fericitului Valeriu Traian Frențiu, care rămâne o lumină călăuzitoare în istoria Bisericii și în conștiința poporului credincios.
În capitolul „Viața Fericitului Valeriu Traian Frențiu. În slujba Bisericii pe calea Crucii până la beatitudinea Cerului”, părintele profesor doctor Alexandru Buzalic ne invită să reflectăm asupra unei vieți care s-a identificat deplin cu valorile Evangheliei și cu destinul Bisericii Greco-Catolice în vremuri de mari încercări istorice.
Episcopul Valeriu Traian Frențiu a fost un ierarh a cărui viață s-a desfășurat sub semnul crucii, în credință profundă, spirit de sacrificiu și devotament pastoral.
A venit pe lume la 25 aprilie 1875, la Reșița, fiul părintelui Ioachim și al Rozaliei,[1] a crescut într-o atmosferă familială profund religioasă, primind o educație aleasă, desăvârșită apoi la Blaj, Budapesta și Viena. Drumul său formativ, parcurs cu dăruire și seriozitate, i-a permis dobândirea unei înalte pregătiri teologice, culminând cu obținerea doctoratului în teologie în anul 1902 la Augustinaeum din Viena. Aceste studii ample l-au pregătit pentru misiunea complexă care i-a fost încredințată ulterior, atât în Eparhia Lugojului, cât și la Oradea Mare.
Valeriu Traian Frențiu a fost numit episcop al Eparhiei de Lugoj în anul 1912 și apoi al Oradiei Mari în anul 1922, într-o perioadă extrem de dificilă pentru destinul comunității greco-catolice. Episcopul a inițiat și susținut proiecte importante în sfera educației și culturii religioase, precum înființarea Seminarului Teologic, transformat mai apoi în Academie, a Școlii Normale pentru fete și a diverselor publicații menite să întărească identitatea spirituală și culturală a românilor din regiune (Vestitorul, Observatorul).
Părintele Alexandru Buzalic remarcă, în mod special, calitatea profund spirituală a slujirii episcopului Frențiu, subliniind că:
„În spiritul construirii unei adevărate Ecclesia de Eucharistia, a stăruit pentru celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii de către toți preoții din eparhie, schimbându-se practica tradițională și – cu aprobarea Congregației pentru Bisericile Orientale – a îmbrățișat adaptarea lecționarului pentru perioada Triodului”.[2]
Această grijă față de autenticitatea și profunzimea vieții liturgice reflectă clar conștiința pastorală înaltă și responsabilitatea episcopului Frențiu față de credincioșii săi. Totodată, se apreciază insistența episcopului asupra omileticii și catehezei, ca mijloace esențiale de formare spirituală, spunând că episcopul Frențiu „s-a îngrijit de calitatea omileticii în duminici și sărbători, de pregătirea clerului prin introducerea exercițiilor spirituale, a optimizat cateheza și orele de religie în școli prin programe și planuri de lecții bine elaborate”.[3]
Perioada de după Dictatul de la Viena (1940) a fost, pentru episcopul Frențiu, începutul unui drum greu, de Golgotă pastorală. Părintele Buzalic subliniază curajul și demnitatea episcopului Frențiu, chiar și în fața unei divizări teritoriale impuse politic, insistând asupra faptului că misiunea unui păstor adevărat este de a avea grijă de sufletele credincioșilor, și nu de frontiere:
„Nouă nu ne intră în atribuții a schimba Guvernele și frontierele, ci sufletele”.[4]
Aceste cuvinte reflectă clar înțelegerea profundă a episcopului Frențiu față de responsabilitatea sa spirituală și misiunea autentic evanghelică, mai presus de interesele politice și conjuncturale ale vremii.
Episcopul Frențiu a fost arestat la 28 octombrie 1948, iar în detenție și-a păstrat aceeași claritate a credinței și demnitate spirituală. Părintele Alexandru Buzalic subliniază acest aspect cu mărturiile celor care i-au fost alături în suferință, precum episcopul Iuliu Hossu și părintele Alexandru Rațiu, care afirmă că episcopul Frențiu nu a fost niciodată „trist, dezolat sau disperat”, ci a acceptat suferința „cu calmul omului de rugăciune” . Această mărturie evidențiază profunditatea spirituală și mărturia vie pe care episcopul Frențiu a oferit-o, în condiții de mare suferință și prigoană.
Beatificarea episcopului Valeriu Traian Frențiu în anul 2019, săvârșită de Papa Francisc la Blaj, a confirmat solemnitatea și puterea mărturiei sale. Se amintește faptul că episcopul Frențiu și ceilalți episcopi martiri au „netezit calea unității” prin jertfa lor supremă și că sacrificiul lor „a fost proclamat în mod plenar” în acest eveniment istoric pentru Biserica Română Unită și pentru întreaga comunitate creștină .
Astfel, viața episcopului Valeriu Traian Frențiu devine o lecție vie de mărturisire creștină, sacrificiu și fidelitate pastorală. Figura sa rămâne o sursă inepuizabilă de inspirație pentru cei care, astăzi, duc mai departe misiunea Bisericii pe calea credinței și a unității.
În capitolul „Biserica Greco-Catolică în perioada regimului comunist din România”, istoricul dr. Silviu Sana oferă o prezentare detaliată a contextului dramatic în care episcopul Frențiu și-a desfășurat activitatea pastorală, într-o perioadă în care Biserica Greco-Catolică, organizată sub forma unei mitropolii cu sediul la Blaj și având patru episcopii sufragane (Oradea, Cluj-Gherla, Lugoj și Baia Mare), s-a confruntat cu măsuri legislative represive și persecuții sistematice.
Silviu Sana detaliază modul în care regimul comunist a urmărit, inițial prin izolarea, iar ulterior prin scoaterea în afara legii, Biserica Greco-Catolică. Începând din martie 1945, propaganda anti-catolică orchestrată de partidul comunist a evoluat rapid spre măsuri concrete: neconfirmarea episcopului Alexandru Rusu ca mitropolit, cenzura cărților bisericești, suspendarea activităților laice și inventarierea forțată a bunurilor bisericești. Ulterior, prin denunțarea Concordatului cu Vaticanul în iulie 1948 și adoptarea noilor legi ale cultelor, statul comunist a creat condițiile legale pentru desființarea brutală a Bisericii Greco-Catolice, culminând cu decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948.
În mijlocul acestei furtuni istorice, episcopul Frențiu a adoptat o atitudine de rezistență calmă și neclintită. Istoricul Sana evidențiază întâlnirea episcopilor greco-catolici de la Oradea, din 17 iunie 1948, la care, alături de ceilalți ierarhi, el a adoptat o poziție fermă împotriva ingerinței politice și a persecuțiilor. În cadrul întâlnirii, episcopii au redactat memorii adresate autorităților, exprimându-și clar disponibilitatea de a suporta orice consecință, subliniind:
„Se atrăgea atenţia guvernului să înceteze cu teroarea împotriva Bisericii Catolice, întrucât episcopii sunt hotărâţi să suporte toate consecinţele.”[5]
Aceste cuvinte reflectă curajul spiritual al episcopului Frențiu și al confraților săi în fața opresiunii. În octombrie 1948, el a fost arestat și supus unor condiții dure de detenție. Dr. Sana descrie în detaliu parcursul dramatic al detenției sale la Dragoslavele, apoi la Căldărușani și, în cele din urmă, la închisoarea Sighet. Chiar și în închisoare, unde condițiile erau extrem de grele, el a continuat să celebreze în secret Sfânta Liturghie alături de ceilalți episcopi, repetând:
„Pentru aceea suntem aici, ca să suferim!”[6]
Silviu Sana subliniază că, în ciuda condițiilor de detenție extrem de dure – foamete, frig și munci grele – episcopul Frențiu nu a renunțat niciodată la demnitatea și credința sa profundă. Autorul notează că el „nu a renunțat niciodată la spiritul de sacrificiu, dăruind din porția sa de mâncare și suportând cu demnitate batjocura gardienilor”.[7] Mărturia sfârșitului său martiric, la 11 iulie 1952, este o imagine vie a sacrificiului suprem pentru credință și fidelitate față de Biserică, întărind faptul că episcopul Frențiu este un exemplu autentic de curaj și sfințenie pentru generațiile actuale și viitoare. Istoricul redă, de asemenea, emoționanta descriere a ultimelor sale momente, când, în noaptea de 11 spre 12 iulie 1952, a fost înhumat în secret într-o groapă anonimă pe malul râului Tisa – o măsură menită să șteargă orice urmă a martiriului său. Momentul trecerii în eternitate a fost discret și profund simbolic, ilustrând dorința regimului de a șterge complet memoria unui mare martir al credinței.
Sacrificiul episcopului Frențiu nu a fost zadarnic, ci a reprezentat temelia unei mărturii eroice care a permis Bisericii Greco-Catolice să renască și să continue să mărturisească credința după căderea comunismului. Jertfa sa devine astfel simbolul speranței și al biruinței credinței asupra persecuției, amintindu-ne că „sângele martirilor edifică Biserica”.
„În capitolul „Episcopul Valeriu Traian Frențiu și arhitectura neoromânească” (Rodica Indig, specialist în artă), se evidențiază testamentul simbolic și spiritual al episcopului prin analiza construcțiilor în stil neoromânesc din întregul cuprins al eparhiei și a blazonului său episcopal. Se remarcă modestia și conștiința sa profund spirituală, redată în cuvintele:
„Știu nevrednicia mea și cunosc neputința mea… Și m-am rugat cu Psalmistul: Înțelepțește-mă, Doamne, ca să caut voia Ta și să o păzesc cu toată inima mea… Și, sperând darul lui Dumnezeu și sprijinul Fecioarei Maria, am îndrăznit.”[8]
Moștenirea arhitecturală a episcopului Frențiu este remarcabilă. S-a implicat în construirea și sfințirea numeroaselor biserici și edificii ecleziale astfel că: „ încercăm reconstituirea unei mărturii de credință aducând în centrul preocupărilor noastre un aspect mai puțin evidențiat al activității episcopului Valeriu Traian Frențiu, acela de ctitor esențial al Eparhiei de Oradea. Mărturiile de care amintim sunt edificiile în stil neoromânesc (cu precădere biserici) ridicate de episcop pe întreg cuprinsul eparhiei. În proiectul arhitectural coerent, rămas singular în spațiul de dincoace de Carpați, acela de a alinia această parte de lume la arhitectura României Mari, l-a implicat pe arhitectul Anton Szallerbeck care, instruit la școlile Apusului, a știut să pună în practică gândul înaltului prelat. Mai mult, prin multitudinea de elemente decorative specific teologice și ecleziale a dezvoltat, completat și adaptat această tradiție arhitecturală românească la nevoile din eparhie.”
Aceste edificii reprezintă o mărturie durabilă a identității naționale și spirituale, păstrând peste generații memoria unui ierarh cu viziunea clară a unei Biserici vii, profund ancorată în valorile neamului său.
Simbolic, testamentul episcopului Frențiu se regăsește în blazonul său episcopal, care include elemente precum Mielul lui Dumnezeu, mitra și cârja episcopală. Se remarcă, de exemplu, că:
„Mielul este, simbolic, Isus ca jertfă a Noului și Veșnicului Legământ, dar și Mesia. Este ‘Cel ce ridică păcatul lumii’ (Ioan 1,29), dar și ‘ca un miel care este dus la tăiere și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund’ (Isaia 53,7).”
Mai mult, „astăzi, din perspectiva istorică și ecleziologică a timpului nostru, putem releva atât aspectul profetic și premonitor asupra destinului Bisericii Unite din a doua jumătate a secolului XX, cât și sfârșitul de martir al episcopului – un om desăvârșit, armonizat în înalturi, sacrificat de cei de același neam și credință.”
Episcopul Valeriu Traian Frențiu rămâne în istorie ca o figură emblematică a credinței neclintite, un păstor luminat, martir al Bisericii Greco-Catolice, ctitor vizionar și model viu de rezistență demnă și de fidelitate profundă față de Dumnezeu și neamul românesc, care și-a asumat crucea până la sacrificiul suprem.
Cele 120 de pagini ale albumului „Fericitul Valeriu Traian Frențiu –150” cuprind fotografii inedite organizate în funcție de context: imagini din diverse perioade istorice ale episcopului, evenimente (întâlnirea cu majestățile – Regele Ferdinand și Regina Maria la Gherla în 1919, inaugurarea căii ferate Stâna de Vale – Valea-Iadului din 1935, Anul Sfânt 1933 la Beiuș, sfințiri de biserici, întâlniri ale episcopilor greco-catolici din anii de dinaintea instaurării regimului comunist în încercarea de a salva Biserica Unită), ctitorii, precum și fotografii și documente din perioada detenției. Imaginile din epocă completează portretul episcopului și al activității sale, iar portretele, ctitoriile și altarul dedicat lui din Catedrala Greco-Catolică de Oradea îi redau prezența actuală, asigurând trecerea și continuitatea sa. Cea pământească, pentru că de acolo, din Ceruri, Fericitul Valeriu Traian Frențiu ne privește și se roagă pentru noi.
NOTE:
[1] Silvestru Augustin Prunduș, Clemente Plaianu, Cei 12 Episcopi Martiri ai Bisiscopi Române Unite cu Roma, Edit. Viața Creștină, Cluj-Napoca,1998, p. 11.
[2] Ioan Ploscaru, Lanţuri şi Teroare, Edit. Signata, Timişoara, 1994, p. 160.
[3] ibidem
[4] Sergiu Soica, Episcopul Valeriu Traian Frențiu în dosarele Securității, Mega Publishing House, Cluj-Napoca, 2023, p. 27.
[5] Cristian Vasile, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist 1945-1989. Documente și mărturii, Polirom, Iași, 2003, p. 71-72.
[6] Cardinalul Iuliu Hossu, Credinţa noastră este viaţa noastră. Memoriile Cardinalului Iuliu Hossu, Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 2003, p. 159
[7] Ibidem, p. 246
[8] Silviu Sana; Tiberiu Ciorba, Episcopul Valeriu Traian Frențiu. Scrisori pastorale, circulare și discursuri oficiale (1913-1948), Oradea, Editura Universității din Oradea, 2015, p. 95.