Satul a fost, vreme de secole, cea mai reprezentativă formă de expresie a civilizației românești, un univers complex prin multitudinea formelor de artă materială și culturală, o lume a credințelor complexe și a unei remarcabile diversități de tradiții, obiceiuri și elemente identitare. Civilizația românească nu a fost una a urbanului, a citadelelor sau castelelor, acestea fiind doar puncte sporadice și particulare într-un areal marcat de covârșitoarea amprentă a ruralului și a arhitecturii ecleziastice, cea din urmă constituind până astăzi principala sursă de patrimoniu major medieval românesc. Tocmai de aceea, universul satului și persoana țăranului român au constituit și constituie încă teme importante de interes și cercetare, aceasta în pofida unei întregi polemici referitoare la modul în care trebuie privite și abordate aceaste teme. Istoria ultimelor două secole a consemnat dezvoltarea unor curente filozofice, literare, arhitecturale etc care au surprins dualitatea atitudinală privitoare la satul/țăranul român. Dacă unii au văzut în universul rural forma de expresie sublimă a civilizației românești, o lume perfectă, plină de frumusețe, încărcată de simboluri și valori perene, alții au subliniat contrariul, elementul rural definitoriu pentru spațiul românesc vreme de milenii fiind, în acest caz, o expresie a înapoierii, a rămânerii într-o etapă istorică pe care restul „lumii civilizate” a depășit-o de ceva timp. Pentru cei din urmă, spațiul și civilizația urbană constituie nu doar ținta pe care popoarele trebuie să o caute ci, mai ales, forma „naturală” de manifestare a civilizației umane. Tocmai de aceea, într-o dezbatere referitoare la modul în care trebuie privită și receptată realitatea unei Românii cu evidente și puternice rădăcini rurale, căderea dintr-o extremă în cealaltă a fost și rămâne una periculoasă.

Dezbaterea cu privire la lumea satului românesc vine în contextul în care este evidentă și pregnantă transformarea universului rural, viteza cu care au loc schimbările fiind una deosebit de mare. Dacă în urmă cu câteva decenii satul românesc era în mare parte neschimbat, fiind evidentă perpetuarea și menținerea unor elemente vechi de secole, punctate doar de câteva tușe moderne (electricitate, poștă, un magazin sau o instituție „modernă”), în ultimii ani transformările sunt unele majore. Confortul, utilitățile „de la oraș”, conectivitatea intercomunitară au fost îmbrățișate și adoptate într-un ritm susținut, aceasta făcând ca, foarte repede și adeseori brutal, transformarea satului să fie una radicală. Trecutul a fost abandonat fără remușcări și fără a gândi o strategie de păstrare a specificului tradițional într-o formă coerentă și modernă. Astfel, ceea ce putea constitui o notă de unicitate, o sursă de venituri prin intermediul agroturismului, s-a pierdut în foarte multe cazuri. Au rămas doar câteva zone ale țării în care s-a păstrat, fără ca prin aceasta locuitorii să fie privați de elementele necesare traiului în secolul XXI, aspectul inițial al satului, aceste areale devenind nu doar foarte căutate dar și importante pentru păstrarea patrimoniului identitar românesc.

„Țăranul” român s-a schimbat și el, vechiul termen fiind tot mai greu asociabil locuitorilor din mediul rural. Nici ei nu se mai identifică cu tipologia „țăranului român”, societatea preferând, în discursul public, să-i numească pe cei care lucrează pământul fermieri, producători agricoli etc. În plus, deceniile care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial au marcat sfârșitul universului rural românesc în accepțiunea clasică. Fie că vorbim de cei mutați la oraș în marile centre industriale, de cei care au urmat cicluri superioare de învățământ, de cei care, deși locuiau în continuare la sat, făceau naveta pentru serviciu la oraș, de cei care, după 1990, au plecat pentru perioade mai lungi sau mai scurte în străinătate, toți aceștia au primit un influx de idei, de cunoștințe, de abilități și de atitudini care i-au diferențiat de părinții sau bunicii lor. Vechiul țăran român, cu credințele, cunoștințele și atitudinile lui a rămas tot mai mult în urmă, în plus, într-o neoficială dar evidentă și dureroasă schimbare de discurs social, însuși termenului de „țăran” i-a fost conferit un sens peiorativ, acela de om needucat, obscur și lipsit de atributele omului modern de astăzi. Prin aceasta se dă dovadă nu doar de o atitudine răuvoitoare și discriminatorie, părând a exista două feluri de cetățeni, inferiori și superiori, dar, cu atât mai mult, este evidențiată lipsa de cultură a „acuzatorilor”, aceștia neînțelegând că adevăratul țăran nu era cu nimic inferior mental, fizic sau uman locuitorului de la oraș. El gândea doar într-o altă cheie, el aparținea unui univers diferit în ceea ce înseamă valorizarea timpului, a relației cu natura, a înțelegerii într-un alt mod a sufletului omenesc. Și țăranul avea bucurii, tradiții bogate, forme de expresie muzicală și artistice fabuloase, credințe etc – mai mult decât atât, avea abilități pe care un „orășean” nu le avea. El nu era inferior, el era doar diferit, ceea ce este și normal, căci și locuitorii altor state, continente, culturi, sunt diferiți, fără ca prin aceasta să fie așezați pe trepte inferioare sau superioare ale „evoluției”.

Astăzi, satul românesc se găsește la o răspântie de drumuri: să păstreze specificul și identitatea sa, atât cât mai există, cu riscul de a acumula „frustrări” și de a se confrunta cu o depopulare masivă, sau de a se „urbaniza”, ștergând definitiv orice urmă a trecutului său? Aceeași dilemă este și în sufletul locuitorilor săi, păstrarea tradițiilor, foarte puține în comparație cu jumătate de secol sau un secol în urmă, fiind tot mai mult apanajul unor „nostalgici”, în sens pozitiv. Această criză identitară a fost și este conștientizată și de Biserică, instituție fundamental și intim legată de spațiul satului românesc. Silueta bisericii s-a aflat mereu în centrul satului românesc, acesta înconjurându-o asemenea unei „cetăți”, dovadă a importanței ei pentru întreaga comunitate. Preotul a fost nu doar cea mai importantă figură a comunității, ci a fost formator de opinie, dascăl, duhovnic, părinte. El era cel care, din clipa în care deschideai ochii și până când îi închideai definitiv, era alături de tine în cele mai importante momente și clipe ale vieții. Cultura populară a fost profund marcată de elementele credinței creștine, așa cum și aceasta a împrumutat, în dimensiunea sa cultică sau arhitectonică elemente ale civilizației materiale sau spirituale sătești. Astăzi, când satul românesc trece printr-o criză identitară, Biserica Ortodoxă Română nu rămâne indiferentă, încercând să caute răspunsuri și să găsească soluții la întrebările și problemele lumii rurale românești. Tocmai de accea, pentru a sublinia importanța pe care satul românesc a avut-o și încă o are în istoria poporului român și a Bisericii Ortodoxe Române, Sfântul Sinod a declarat anul 2019 „Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari)”. În acest cadru s-au desfășurat la nivelul întregii Patriarhii Române numeroase proiecte sociale și culturale, conferințe, simpozioane, festivaluri și concursuri care au avut ca temă scoaterea în evidență a universului rural românesc. Nu au fost uitați nici cei care, în mijlocul satelor, au cultivat valorile autentice românești și creștinești, fi ei ei preoți, învățători, primari sau țărani, din cele mai vechi timpuri și până astăzi.

În acest șir de evenimente s-a încadrat și seara culturală intitulată „Călătorie în satul românesc de odinioară”, manifestare desfășurată în data de 28 noiembrie 2019 la Muzeul Mitropoliei Clujului. Organizat în cadrul „Seriilor culturale” ale Muzeului, cu mijlocirea și sprijinul Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului și a Muzeului Grăniceresc Năsăudean, evenimentul s-a bucurat de prezența unui public numeros și de participarea unor invitați care, prin cuvântul lor, au adus în discuție tema satului românesc de odinioară, cu o aplecare specială asupra satului românesc din zona Năsăudului și a bazinului superior al Someșului Mare. Astfel, printre vorbitori s-au numărat ÎPS. Andrei Andreicuț, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolit al Clujului, Maramureșului și Sălajului; D-l. Dr. Dan Lucian Vaida, directorul Muzeului Grăniceresc Năsăudean; Pr. Dr. Bogdan Ivanov, consilier cultural al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului și D-l. Dr. Paul-Ersilian Roșca de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.

Punctul central în jurul căruia s-a construit întregul program al serii l-a constituit proiecția filmului monografic „Satul Șanț”, realizat în anul 1935, de echipele regale conduse de către Dimitrie Gusti, în localitatea Șanț, astăzi în județul Bistrița-Năsăud. Acest film-document, de o extraordinară valoare istorică, constituie una dintre cele mai importante realizări ale vastelor campanii de cercetări monografice desfășurate de către Institutul Social Român în perioada interbelică. Dimitrie Gusti, cel care a pus bazele în anul 1921, alături de alți reputați specialiști, Institutului Social Român, își propunea să ajute prin intermediul acțiunilor acestei noi instituții, la identificarea, cercetarea și rezolvarea principalelor probleme cu care se confrunta România. Nevoia era una stringentă dacă ne gândim la faptul că, în anul 1912, un procent de 60% dintre români erau analfabeți, iar ponderea celor care locuiau în mediul rural era una de 75%. Realitățile care erau asociate acestor procente nu constituiau un motiv de bucurie: lipsa educației, violența domestică, condițiile de igienă precare, mortalitatea infantilă ridicată, agricultura de subzistență etc. fiind unele mult diferite de imaginea romantică a satului românesc. De altfel realitatea rurală era un amestec de aspecte pozitive și negative, ponderea unora sau altora fiind diferită în funcție de regiune, specific local sau economic. La toate acestea s-a adăugat contextul Primului Război Mondial, al dramelor conflagrației, realitățile ulterioare Marii Uniri, rezultatul reformei agrare și întregul context socio-politic, toți acești factori conducând la o stare de fapt îngrijorătoare. Era evidentă prezența unei falii între lumea rurală sau periferic-urbană și cea a înaltei societăți, aici incluzând și pătura burgheziei mijlocii. Astfel, chestiunea țărănească constituia un uriaș câmp de investigație sociologică, demografică, istorică, economică și culturală, cu atât mai mult cu cât existau diferențe sensibile între provinciile României Mari.

Dimitrie Gusti, care urmase cursurile universitare în Apusul Europei și luase contact cu principalele curente de gândire, printre exponenții acestora găsindu-se Émile Durkheim sau Auguste Comte, era adeptul necesității schimbării paradigmei social-politice prin implicarea directă a științei, cu multiplele sale ramuri și forme, în ameliorarea și îmbunătățirea stării societății. Astfel, constituirea Școlii de Sociologie de la București a urmărit găsirea unor răspunsuri la principalele teme sociale și identificarea celor mai bune căi de acțiune. Doar așa, modelul gustinian care avea în centru relația sociologie-politică-etică putea da roade. Sociologia lui Gusti era una aplicată și nu o știință de cabinet, sterilă și deconectată de la realitățiile din teren. Tocmai de aceea schimbarea țăranului român, a satului românesc, se putea realiza doar prin mijloace științifice, după o atentă și amănunțită documentare pe teren. Dacă în primii ani, Institutul Social Român s-a organizat și a pus bazele metodologice de lucru, în acea perioadă activitatea fiind una mai mult științific-universitară (conferințe, prelegeri, studii și articole publicate etc) cu destul de puține lucrări de teren, anii `30 au produs o schimbare majoră.

Urcarea pe tronul României a regelui Carol al II-lea a constituit pentru Dimitrie Gusti și Institutul Social Român șansa unei extinderi și intensificări a acțiunilor practice. Motivul principal a fost acela că noul Suveran s-a arătat deosebit de interesat de posibilele aplicații practice ale teoriilor lui Gusti. Chiar dacă realitatea istoriei umanității demonstrase că împăratul/regele/domnitorul/liderul nu poate fi tezaurizatorul întregului patrimoniu cultural, științific, politic sau religios, cu timpul, mai ales în contextul Europei sfârșitului de secol XIX și începutul secolului XX, faptele au vorbit de la sine: monarhia nu putea rămâne indiferentă la necesitățile și opiniile întregii societăți, în special a „claselor sociale inferioare”. Suveranii nu se mai puteau izola într-un turn de fildeș, accesibil doar înaltei nobilimi și comandanților militari, cel mai bun exemplu al eșecului de comunicare constituindu-l Rusia, acolo unde, neînțelegând realitățile țărănimii și muncitorimii (covârșitor majoritare), țarii au deschis calea ajungerii la putere a bolșevicilor și comuniștilor. Cancelarul Otto von Bismark, în cazul Germaniei, a înțeles necesitatea apropierii monarhiei de popor, el venind cu ideea implementării conceptului de monarhie socială, împăratul devenind astfel principalul protector al celor „săraci”. Prin aceasta, dincolo de aspectul umanitar, care nu era unul exclusiv și intrinsec, monarhia se asigura de sprijinul majorității, putând astfel ușor pune sub presiune clasa politică. Suveranul devenea „tatăl tuturor”, protectorul și mentorul întregii societăți.

O astfel de imagine căuta și Carol al II-lea. Venit pe un fond de așteptare uriaș, beneficiind de un real sprijin popular (caracterul „mesianic” al domniei lui nu poate fi ignorat), considerat de mulți ca singurul capabil să pună punct haosului politic, economic și social de la începutul anilor `30, noul Rege dorea să-și construiască o imagine voievodală, de reformator și ziditor de stat. Era român prin naștere, prin confesiune, prin obiceiuri, prin urmare se dorea a fi și cel care va îmbrățișa întreaga națiune. De aici și până la a deveni „regele țăranilor” era doar un pas, un pas care ținea de statistică: în 1930, România avea 15201 sate și doar 172 de orașe. Așadar miza „cuceririi” țăranilor era una uriașă, cu atât mai mult cu cât, pe toată perioada domniei sale, Carol al II-lea i-a avut ca adversari în acest demers pe țărăniști și, mai târziu, pe legionari. Este limpede de înțeles interesul pe care l-a arătat Regele cercetărilor lui Dimitrie Gusti, acesta venind practic cu metoda științifică de implementare a reformei lumii satului românesc. Dacă acest proces ar fi reușit, Carol al II-lea devenea cel care a reformat din temelie satul românesc și l-a adus în modernitate. Pentru Gusti, colaborarea era una de dorit, Monarhul fiind cel care putea asigura întreaga finanțare necesară acestui demers. De altfel, Dimitrie Gusti a fost rapid cooptat și așezat în funcții extrem de importante. Pe lângă conducerea Institutului Social Român, acesta a mai fost numit Ministru al Instrucției și Cultelor, director al Fundațiilor Culturale Regale etc. În acest fel, Institutul pe care-l conducea a devenit parte integrantă a politicii publice, propunând și implementând proiecte de mare anvergură. Astfel, în anii 1935-1940, o serie de proiecte au devenit realitate: înființarea Caselor de Cultură ale Poporului, a Bibliotecilor Sătești, implementarea Serviciului Social obligatoriu (1938).

Cel din urmă, Serviciul Social (propus de Dimitrie Gusti încă din 1935), presupunea obligativitatea desfășurării unui stagiu de practică pentru toți studenții români. Astfel, orice viitor preot, medic, inginer, învățător sau profesor, arhitect etc trebuia să petreacă cel puțin câteva luni la sat, aici implicându-se direct în ridicarea mediului rural prin desfășurarea unor activități de specialitate. Tot la sat se desfășurau și taberele Cercetașilor și, mai târziu, ale Străjerilor și a Pregătirii Premilitare. Prin aceasta, pe lângă scopul practic urmărit, era asigurată și ținerea la distanță a tinerilor de taberele legionare, extrem de atractive pentru aceștia.

Întregul proiect de ridicare a satului românsc viza patru direcții: Cultura sănătății, Cultura muncii, Cultura sufletului și Cultura minții. Prin acestea se dorea aplicarea unui model de dezvoltare unitară a satului: sistematizarea așezării, construirea de poduri, drumuri, captarea izvoarelor, modernizarea meșteșugurilor, campanii de vaccinare, eficientizarea și chiar mecanizarea muncii agricole, culturalizarea maselor etc. Proiectul, având un scop precis, acela de a scoate satul românesc din „mocirla” în care se găsea, era însă unul ambițios, și pentru aceasta era necesară cunoașterea amănunțită a fiecărui sat. Astfel s-au născut echipele regale.

Acestea, propunându-și să investigheze în profunzime satul românesc, aveau în componență sociologi, medici, ingineri, arhitecți, etnologi, muzicologi, istorici, antropologi, economiști, cu toții urmând să înregistreze parametri și elementele specifice. Se propunea o analiză și o înregistrare sistematică a tuturor elementelor de cultură materială și spirituală din fiecare comunitate. Planul era acela ca, după finalizarea cercetării tuturor satelor, să se treacă și la mediul urban. Proiectul, gigantic și oarecum utopic, după cum s-a dovedit, a lăsat în urmă însă o serie de lucrări reprezentative.

Echipele regale, alcătuite din zeci de persoane coordonate de Dimitrie Gusti și asociații săi, printre aceștia amintindu-i aici pe: Henry H. Stahl, Anton Golopenția, Ernest Bernea, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian etc., au început vasta campanie de investigări monografice. Aplicând metoda lui Gusti, care dorea ca observația să fie: sinceră, obiectivă, exactă, pătrunzătoare, completă, verificată, controlată și informată, echipa regală avea să înregistreze toate elementele care țineau de: tradiții, folclor, spiritualitate, istorie locală, meșteșuguri, port, geografie locală, economie etc. Cercetările se desfășurau pe perioada câtorva luni sau chiar ani, pentru a putea acoperi toate palierele și pentru ca, oamenii obișnuiți cu prezența echipei în mijlocul lor, să se comporte natural, oferind astfel toate informațiile necesare. Întregul volum de date urma să fie analizat și valorificat în ample monografii, fie ele tipărite sau chiar înregistrate pe peliculă.

Demersul erau unul titanic și, în pofida sprijinului autorităților, în cele din urmă s-a reușit monografierea a doar câtorva localități, printre acestea putând fi amintite: Goicea-Mare (1925) – astăzi jud. Dolj; Rușețu (1926) – astăzi jud. Buzău; Nerej (1927) – astăzi jud. Vrancea; Fundu Moldovei (1928) – astăzi jud. Suceava; Drăguș (1929,1932-1933) – astăzi jud. Brașov; Runc (1930) – astăzi jud. Alba; Cornova (1931) – astăzi în raionul Ungheni (Basarabia), Șanț (1935-1936) – astăzi în jud. Bistrița-Năsăud etc. Localitățile se doreau a fi cât mai uniform distribuite, acoperind principalele zone etno-culturale românești. În urma acestor cercetări au rămas tipărite o serie de volume (ex. Henry H. Stahl – Nerej, un village d’une region archaique, 1939, 3 volume) și un uriaș material care, din pricina celui de-al Doilea Război Mondial și a schimbărilor politice ulterioare, nu a mai fost sistematizat și publicat. Merită o atenție deosebită cele trei filme monografice realizate în cadrul acestor cercetări. Astfel, se păstrează până astăzi filmele din: „Drăguș” (Țara Făgărașului) – realizat în 1929 de către Paul Sterian și Nicolae Argintescu-Amza; „Cornova” (Basarabia) – realizat în 1931 de către Henry H. Stahl, Anton Golopenția și Tudor Posmantir (operator) și „Satul Șanț” (Bistrița-Năsăud) – realizat în anul 1935 de către Henry H. Stahl și Tudor Posmantir. Toate cele trei filme, alb-negru, sunt filme mute, dar care surprind extraordinar de bine realitățile satelor respective, o imagine a unei lumi astăzi apuse.

Filmul „Satul Șanț”, cel care a fost punctul central a evenimentului „Călătorie în satul românesc de odinioară” din 28 noiembrie 2019, este cel mai lung dintre cele trei filme realizate, beneficiind de cea mai bună tehnologie de producție disponibilă la data aceea. Filmul are două părți, prima fiind substanțial mai lungă. Ea surprinde pe peliculă cadrul natural general al satului Șanț, sat de munte, și, în prima parte, ilustrează alcătuirea gospodăriei țărănești din zona năsăudeană. Sunt surprinse principalele activități casnice (spălatul rufelor, torsul, îngrijirea animalelor etc.), agricole (cositul, cultivarea și prelucrarea cânepei, seceratul grâului), creșterea animalelor (oierit, creșterea vitelor), munca la pădure și celelalte mici meșteșuguri specifice zonei. Sunt surprinse și obiceiuri și tradiții populare (cununa grâului, descântecul), toate acestea contribuind la consemnarea unor elemente care, în mare parte, sunt pierdute astăzi în viața cotidiană din Șanț. În continuare, filmul surprinde momente importante din viața omului: înmormântarea, mersul la biserică, socializarea și, cu cea mai mare întindere în film, nunta tradițională. De precizat că pe tot parcursul ceremoniei, care a consemnat o nuntă reală (nu doar „pentru film”), poate fi observat Dimitrie Gusti, el fiind naș cu această ocazie. Bogăția elementelor de ceremonial, a jocurilor și datinilor populare este una remarcabilă, specifică unei zone puternic românești, Țara Năsăudului fiind, prin moștenirea sa grănicerească (Regimentul II Românesc de Graniță – 1762-1851), una bogată, cu instituții de învățământ românești și cu o identitate și „mândrie locală” puternică, mult diferită de alte zone din Transilvania în care românii nu au fost mult timp liberi și nu au avut pământuri.

Cea de-a doua parte a filmului, deosebit de importantă, surprinde tocmai echipa regală „la lucru”. Poate fi văzut astfel modul în care aveau loc ședințele și planificarea tuturor proceselor. De asemenea sunt surprinse toate secțiunile privitoare la ridicarea satului românesc (sistematizarea străzilor, săparea șanțurilor, construirea podețelor, munca strudenților și a cercetașilor, punerea pietrei de temelie a noii Case de Cultură, vaccinarea animalelor). Sunt unice imaginile care surprind modul exact în care lucrau specialiștii echipei: Constantin Brăiloiu înregistra melodii populare, fie ele instrumentale sau cu vocea, descântece, doine etc; era alcătuit bugetul familiei; erau luate date antropologice; erau învățați țăranii să facă săpun, să toarcă mai eficient; medicii veterinari operau și vaccinau animalele; etc. Toate acestea arată modul în care, în spatele camerei de filmat, s-au desfășurat acțiunile echipei regale. Avantajul acestui film document este acela că prin perioada mare de timp petrecută de cei veniți de la București în mijlocul sătenilor, acțiunile filmate sunt naturale, neregizate și necosmetizate. Acesta era de altfel și rolul acestei pelicule, să fixeze realitatea premergătoare schimbărilor care aveau să se petreacă după implementarea proiectului regal de ridicare a satului românesc.

„Filmul Șanț” s-a bucurat de un larg răsunet în epocă. Astfel, premiera a avut loc în data de 5 februarie 1936 la București, în prezența Casei Regale, a Corpului Diplomatic și a unui numeros public de specialitate, bucurându-se de recenzii extraordinare. Fiind un film mut, pe tot parcursul proiecției sale, în sală s-a aflat și corul din Leșu, sat aflat în vecinătatea Șanțului. Corul a interpretat melodii asociate imaginilor care rulau pe ecran. De altfel, mai târziu, atunci când a fost difuzat la New-York (1946-1947), Constantin Brăiloiu a realizat și o coloană sonoră cu melodii specifice zonei și momentului surprins în film. În țară, pelicula a fost proiectată în anii 1937-1938, în Transilvania, în numeroase orașe, atât în județul Bistrița-Năsăud, cât și la Cluj, Satu Mare, Carei, Oradea etc. În anul 1938 a fost realizată și o variantă în limba engleză, acest demers fiind necesar în vederea unei mai bune difuzări peste graniță (în anul 1937, la Expoziția Internațională de la Paris, „Filmul Șanț” a fost proiectat în cadrul pavilionului românesc). În perioada comunistă și după Revoluție, filmul a fost rar prezentat publicului, el păstrându-se în Arhiva Națională de Film doar în versiunea originală, mută. Tocmai de aceea, în ultimii ani, prin grija Muzeului Grăniceresc Năsăudean, acest film se găsește și într-o variantă cu o coloană sonoră instrumentală, aceasta amplificând și completând în mod extraordinar imaginile document.

Seara dedicată satului românesc s-a încheiat cu vernisajul unei frumoase expoziții de fotografie veche, realizată în anii `30, la Năsăud, de către fotograful Ștefan Tatai. Aceste fotografii care înfățișează chipuri de țărani sau intelectuali de pe Valea Someșului, este una deosebit de valoroasă, ea păstrându-se la Muzeul Grăniceresc Năsăudean sub forma a peste 2000 de negative pe sticlă, scanate și editate în format electronic în ultimii ani de către inimosul colectiv de la Năsăud.

Proiectul „Călătorie în satul românesc de odinioară”, desfășurat la Cluj-Napoca în data de 28 noiembrie 2019, s-a dorit a încheia într-o manieră extraordinară, evenimentele dedicate „Anului omagial al satului românesc”. Prin luările de cuvânt, prin expunerea cadrului general al satului năsăudean din perioada interbelică, cu specificul și unicitatea lui istorico-culturală, și mai ales prin readucerea în atenția a „Filmului Șanț” (1935), operă extrem de valoroasă a cercetărilor echipelor regale coordonate de către Dimitrie Gusti, considerăm că s-a reușit, pentru o clipă, retrăirea unor pagini de istorie astăzi pierdută. Chipurile celor surprinși, contemporani bunicilor și străbunicilor noștri, ne transmit peste decenii bucuria vieții într-un sat românesc pe care, din păcate, anii care au urmat, l-au schimbat definitiv și iremediabil.