Când, cum ni le vom putea regăsi și noi?

                                                                                                                                                      Micaela Ghițescu

 

Nu aveam școală. Când era liber, tata ne urca în mașină pe toți trei (mama, eu, fratele meu) și ne ducea să vedem parada de 10 Mai. În Piața Palatului, în dreptul actualei BCU, aveam locul nostru. În fruntea defilării treceau, călări, Regele Carol al II-lea și Marele Voievod Mihai.

Nu fuseserăm „prelucrați”, nici acasă, nici la școală: nu aveam portrete, steaguri, nu știam ce înseamnă „o lozincă”. Dar știam că e o sărbătoare mare. Și ne bucuram. La fel cum iubeam Țara noastră, iubeam și Ziua națională. Nu ne impusese nimeni iubirea asta, ne născuserăm cu ea, era de la sine înțeleasă. Cântam prin casă: „Zece Mai ne-o fi de-a pururi…”

Timp de ani, de decenii, a trebuit să uităm de Ziua noastră Națională. Am înghițit să ni se schimbe numele Țării, să ni se schimonosească Imnul național, să ni se falsifice Ziua națională și Istoria… A trebuit să uităm de Ziua națională. Ca și de Imnul Regal, ca și de România Mare. Le îngropaserăm undeva, în străfunduri. Cum ne îngropaseră „ei” tinerețea și viața, nouă, care ne născuserăm cu Imnul Regal, cu Zece Mai, cu iubirea de Țară. Am viețuit fără ele, dar cu disprețul, cu ura pentru ce ni se inculca de-a sila, distorsionat și fals. Dar și astăzi îmi aduc aminte („Un vultúr veni din munte//Și ne spuse: Frați eroi,//Știu un prinț viteaz și mândru//Ce-ar veni cu drag la voi.//Dacă-l vreți, vi-l dau ca rege.//Noi, cu toții, Să ni-l dai!//Și ne-a dat pe Vodă Carol//Într-o zi de Zece Mai.//… Zece Mai ne-o fi de-a pururi//Sfântă zi, căci ea ne-a dat//Domn puternic Țării noastre,//Libertate și Regat…) Și astăzi tresar și mă ridic în picioare („Trăiască Regele…”), și astăzi prețuiesc, în sinea mea, sintagma atât de tocită și demonetizată și chiar hulită: Dragostea de Țară.

Am avut ocazia să mă aflu în Statele Unite, la un congres, în Providence, Rhode Island. Ziua de 4 Iulie căzuse în timpul congresului. În ziua aceea nu s-au ținut comunicări, organizatorii ne pregătiseră o excursie cu autocarul. Atmosfera de sărbătoare nu putea trece neobservată. Toți americanii – de atâtea culori și etnii – sărbătoreau. Toți își puseseră stegulețe la ferestre, balcoane, mașini. Până și șoferul nostru arbora un tricou cu drapelul american. Nimic nu era impus, tocmai neorânduiala, învălmășeala de stegulețe și  bucuria din ochi te convingeau de spontaneitate și sinceritate.

Mi-am retrăit bucuria din copilărie. „Zece Mai ne-o fi de-a pururi…”

Franța trecuse prin Revoluție,  Restaurație, Imperiu, Republică… Și nu și-a schimbat ziua națională, nici imnul… Ca să nu mai vorbim de Germania! Și de atâtea alte țări!

Când, cum ni le vom putea regăsi și noi?