Cânt și răzoare
Având mereu privirile iscoditoare, artistul este călăuzit de dragostea pentru natură și se hrănește cu schimbările esențiale ce se petrec în mediul înconjurător. E căutătorul ce trăiește pentru plăcerea de a oferi celorlalți amirare și încântare.
Artistul încearcă să aducă privitorul în sfera de percepție proprie, expunând parte din sufletul său în dar. De data aceasta se află în fața unui banal răzor care își jertfește propria nădejde de a fi admirat, care e dezrobit de frământatul plugului și sudoarea țăranului de altădată și devine loc de adormire și înrodire.
Pictorul aduce elogiu și privește uimit cum natura are un dat și se recreează mereu sub diferite splendori. Astfel, el poate deveni, fără vrerea lui, un căutător de buruieni de leac și un cântăreț discret, într-un complex luat de-a gata, în fața mirajului ce adună zeci de specii de plante și insecte. El creează un cânt și descânt al libertății absolute, care vizează iraționalul, încercând parcă să cunoască vraja și puterea lor magică.
În fecunditatea exuberanței lor, ruguri(măceși) cu flori gingașe alb-roz străjuiesc răzorul în gloria razelor soarelui ca niște făclii rupte dintr-un nimb.
În desenul lor ca niște fiare sălbatice rătăcite, înspăimântate, norii se alungă în zarea de nestăvilit, schimbându-și mereu chipul și înfățișarea și pot vesti o zi frumoasă sau cu ploi mănoase.
În descrierea acestui tablou după natură, gândul mă duce la poezia lui Blaga, ce poate face din compoziția plastică istorie.
„Împărații s-au prăbușit.
Războaie mari ne-au pustiit.
Numai în Lancrăm subt răzor
rămas-a firav un izvor.
Păduri s-au stins. Și rând pe rând
oameni în umbră s-au retras
veșminte de pământ luând.
Dar șipotul, el a rămas.
De-a lungul anilor în șir
de câte ori în sat mă-ntorc,
mă duc să-l văd. E ca un fir
pe care Parcele îl torc.
Și astfel mitologicul izvor devine cântec de leagăn, fereastră epifanică și psalm.