Valea Colților, ce se deschide la ieșirea din munți cu o salbă de vechi sate moșnenești, ocolind printre răchiți, oferă călătorului un peisaj de o negrăită frumusețe. Sunt locurile de unde ar fi izvorât legenda vestiților argonauți care, însoțiți de Iason, veniseră în ținutul Colchidei pentru recuperarea legendarei blăni a „berbecului de aur” pe care Phrixus, fiul regelui pelasg beoțian, Athamas, o dăruise lui Aiete, regele colchilor.

Peisajul îți crează senzația unei frământări minerale. Muntele s-a milostivit și a dăruit oamenilor, aici sub culmile Buzăului, cristale vegetale de o rară frumusețe. Niciunde în lume nu găsești o gamă de culori atât de variată ca și aici. Peste 160 de nuanțe constituie paleta de culori sub care se prezintă ambra de Colți. Galben, brun-roșcat, uneori verzui, albăstrui sau negru, chihlimbarul, succinul sau ambra, numit de multe ori „Piatra Soarelui”, „Floare” sau „Lacrimile Zeilor”, prin frumusețe, colorit, luciu, transparență și raritate, a fost plasat încă din vremuri  îndepărtate în rândul pietrelor magice. Comunitățile umane paleolitice, vechi de aprox. acum 12 mii de ani, îl purtau sub formă de amuletă. Se trasa cu greu  o graniță între proprietățile magice ale acestuia și rolul lui în ocrotirea sănătății – rol de pus în legătură cu practicile medicale populare, credința bazată pe puterea tămăduitoare a acestuia începând să existe concomitent cu magia.

Chihlimbarul, simbolul forței de atracție a cerului și a legăturilor sufletești dintre oameni, era folosit la „tămăduirea a orice”, proprietățile sale curative fiind cunoscute și recomandate încă din antichitate de către Pliniu cel Bătrân, Sf. Hildegarda, Agricola, Culpeper, Freyer. Maceratul de chihlimbar, o soluție rezultată în urma scufundării chihlimbarului în apă, bere sau vin, la fel chihlimbarul măcinat și ingerat făceau adevărate minuni. Puteau fi vindecate bolile urinare, bolile stomacului, bolile amigdalelor, bolile ochilor (amauroza, cataracta) sau preîntâmpinată febra. Măcinat și amestecat cu miere, chihlimbarul galben, împiedica slăbirea vederii, sub formă de praf vindeca ulcerul gastric. Aplicată pe compresii, soluția de chihlimbar era folosită în tratamentul tegumentar. Își găseau leac leziunile, mușcăturile animalelor, înțepăturile insectelor, urticaria, conjunctivita. Afecțiunile tiroidiene erau înlăturate prin simpla purtare a unui obiect de podoabă în jurul gâtului. Colțenii obișnuiau să prepare o tinctură din chihlimbar și frunte de țuică, cu efect antiinflamator. Așezat lângă icoană în casa mare, ferea de rele întreaga gospodărie. Purtat la gât într-un săculeț devenea apărător împotriva bolilor, astfel încă de la botez nu uitau să așeze în cristelnița în care era pogorât trupșorul pruncului câteva pietricele din chihlimbar, dintre care era aleasă cea mai frumoasă și așezată copilului la gât, astfel să îl însoțească și la maturitate, și în trecerea în tărâmul de dincolo.

Chihlimbarul este o rășină fosilă provenită din arborii coniferi ai erelor geologice îndepărtate. Este un produs al coniferelor în stare patogenă, provocată de insecte, paraziți, animale, de vânturi, ploi și trăsnete. Procesul de fosilizare nu a alterat caracterul rășinii. Chihlimbarul rămâne la fel de ușor ca rășina mamă, se topește la 300 grade C, arde cu flacără și degajă miros de rășină. Se dizolvă în solvenți organici și prin frecare se încarcă electric, după cum denotă și numele său.  În greacă, chihlimbar se traduce electron,  vine de la persanul kiah-ruba = a atrage paie și a fost adus  pe teritoriu țării noastre de către turci.

La origine, rășina moale, adeseori subțiată de razele soarelui, a reușit să captureze diverse elemente, de la resturi pământose, resturi vegetale sau faunistice (cele mai populare sunt muștele, țânțarii, furnicile), până la picături de apă sau bule de aer (când aerul nu se elimină din crăpături au loc procese de interferență, chihlimbarul presupunând solzișori sclipitori cu irizații în curcubeu).

După conținut sau proveniență, chihlimbarul capătă diverse denumiri; balticii folosesc termenul de succinit pentru o rășină fosilă ce presupune un procent mai mare de acid succinic, chinezii vorbesc despre burmitul exploatat din Burma Superioară, sicilienii despre simetitul, chihlimbar exploatat de pe valea râului Simeto (Catania), valchovitul, rășină fosilă din Moravia (Cehia), ajkaitul din Ungaria, iar pe cel românesc, Oscar Helm l-a denumit rumanit. Sub aceeași identitate este cunoscut și chihlimbarul exploatat din Munții Sakhalin, Rusia. Vechimea geologică (60-40 mil. ani) face ca rumanitul să se diferențieze de celelalte rășini fosile din lume. Mai vârstnic decât alte tipuri de chihlimbar, provenit dintr-o specie de pin, pinus succiniferia, dispărută acum 30 mil. ani, a încorporat întreaga vibrație a milioanelor de ani de la origine și până astăzi.

Chihlimbarul la noi se găsește în zăcăminte primare, acolo unde a fost secretată rășina, în formațiunile paleogene (paleogen – 65-23 mil. ani; acum 65 mil. ani au dispărut dinozaurii, urmând perioadele de apariție a „vieții de astăzi”), dar cel mai des în zăcăminte secundare, în faciesul argilo-marnos, conviețuind cu gresiile (nisipul tasat și cimentat de mare), caracteristice în Carpați pentru oligocenul inferior (30 mil. ani.), cu șisturile menilitice și disodilele în care sălășluiesc peștii fosili. Forma și aspectul dovedesc că transportarea chihlimbarului până la mare nu s-a făcut prea de departe, admițând existența unor păduri autohtone ce acopereau țărmurile Mării Thetis. Frecvența cărbunelui bituminos arată că chihlimbarul s-a depus în lagune sau mici băi unde valurile mării îngrămădeau sfărâmături de vegetale. Depozitarea acestuia a fost favorabilă din eocen (55-33 mil. ani) și până la finele oligocenului (37-24mil. ani).

În zona Colți se găsesc mai mult varietăți transparente, având caracter comun cu petrolul, sarea, fierul, astfel contactul cu aceste minerale au contribuit nu doar la schimbarea constituției rășinii, ci, împreună cu condițiile atmosferice în care s-a secretat, probabil, prin oxidare au determinat și bogata paletă coloristică sub care se găsește chihlimbarul nostru, de la cea mai populară nuanță, galbenul transparent ca mierea sau ca ceara, la nuanțe de maro (maro auriu, maro coniac, maro sidef), nuanțe de roșu (predominant roșu rubiniu), până la brun foarte închis și  negru (negru-verzui sau albăstrui), varietatea care ne reprezintă într-un mod unic și devenea simbol pentru România încă din secolul XIX. Prezentat în stare brută la Paris, cu ocazia Expoziției Universale de la 1867, chihlimbarul brun și negru de Colți, alături de faimosul tezaur Cloșca cu puii de aur, era încununat cu cel mai frumos trofeu, medalia de aur. Chihlimbarul de Colți avea să-și găsească faima și în cadrul Expoziției Internaționale de la Viena de la 1882, reușind să impresioneaze profund întreaga lume a geologiei, atrăgând inclusiv aprecierile pretențiosului geolog german Zinchen.

Menționat întâi în Descriptione de la Moldavia et de la Valachia 1777, de călătorul străin Raicevich, care relateză că a văzut „în mâinile unor particulari bucăți de ambră galbenă, găsite la suprafață”, apoi în lucrarea La Roumanie, Paris 1844, a lui I.A.Vaillant, profesor la București și Iași între 1829-1840, în Voyage dans la Russie meridionale 1854, a contelui rus Demidodov, ce se lasă impresionat de ambra de Buzău în urma unei călătorii făcută pe la 1837 în țara nostră, când străbate Valea Sibiciului și Valea Boului sau în Geografia Județului Buzău, editată la 1887 de Bazil Iorgulescu, studiat mai departe în lucrările lor de Grigore Ștefănescu (Curs elementar de Geologie 1890, 1902), C. I. Istrati (Rumanita sau Succinul din România) și Petru Poni (Etudes sur la les mineraux de la Roumanie), chihlimbarul devine marcant pentru știința românească. La 1902 la Universitatea București este susținută teza intitulată Zăcămintele succinului din România, o lucrare de înaltă ținută științifică, apreciată elogios de reprezentanți de seamă ai geologiei românești și din întreaga lume, aceea care îi aducea veritabilul titlu de docent naturalistului nostru Gh. Munteanu Murgoci, un eveniment unic în lumea științei românești până la vremea aceea.

În 1935, o echipă de geologi s-a deplasat la Colți, a cercetat metru cu metru întreaga zonă, a verificat în laborator fiecare mostră de minereu și a emis același adevăr pe care localnicii il știau din tată în fiu și pe care savanții C. I. Istrate si Gheorghe Munteanu Murgoci îl dezbătuseră în tezele lor de doctorat: „ambra cea mai valoroasă din Europa se găsește la Colți”.

1. I. Istrati în Rumanita sau succinul din România afirma că, dintre numeroasele zăcăminte de natură minerală „un singur mineral prezintă un interes particular prin caracterele sale… succinul indigen ce poartă în țară numele de chihlimbar de Buzău, pentru a-l deosebi de cel de Prusia”.

Gh. Munteanu Murgoci susținea că, deși producția colosală de chihlimbar de Baltica nu poate fi comparată cu cel de Buzău, „chihlimbarul de Buzău își are reputație stabilită prin frumusețe și merită luat în considerare… chihlimbarul de Buzău este foarte bine prețuit, acest mineral are interes economic pentru noi. Dacă extracțiunea chihlimbarului de Buzău s-ar face mai cu interes… s-ar putea spera ceva de la acest mineral atât de căutat pentru frumusețea lui desigur și pentru raritatea lui”.

Dar chihlimbarul a fost prețuit dintotdeauna – anticii considerau că valoarea lui era inegalabilă. Nimic din această lume n-ar fi putut prețui mai mult decât chihlimbarul, nici aurul, nici diamantele, căci se credea că în apele sale sălășluiește însuși Dumnezeu.

Virtuțile chihlimbarului de Colți i-au fost cunoscute și voievodului Mihnea Turcitul și soției sale, Neaga de la Cislău. Împreună cu Domnița, vizitând Bisericuța săpată în piatră de la Aluniș pe la  1578, ar fi dăruit-o cu o ușiță încrustată cu alese pietricele din chihlimbar.

Îmbiați de aspectul plăcut al chihlimbarului nostru, rușii cantonați în regiunea Colți la 1828, s-au apucat de exploatări în galerie. Vestea unui chihlimbar de-o frumusețe rară, dusă prin intermediul soldaților pe teritoriul Rusiei, îi aducea un an mai târziu, la 1829, pe muscali, să exploateze și ei chihlimbar de Colți.

În secolul XIX, chihlimbarul de Buzău era cunoscut la Viena, Constantinopol, Rusia, Germania, Franța etc.

La 1865 se întrevedea deja posibilitatea unei exploatări sistematice, astfel subprefecții Plaiului despre Buzău, Nae Iarca și Constantin Păltineanu, încearcă să exploateze zăcăminte de chihlimbar din zona Colți, folosind locuitorii în contul zilelor de prestație prevăzută de lege, perioadă în care a fost descoperită o pepită de chihlimbar mare cât o cobză.

În România există și alte depozite de chihlimbar, dar nu la fel de însemnate ca și acestea din Curbura Carpaților. Chihlimbarul de Olănești-Vâlcea este foarte sfărâmicios, asemenea unui chihlimbar ars și se găsește numai sub formă de bucățele mici de până la 10 cm lungime și 3 lățime. În dealurile Cozia și Pietricica, Județul Neamț, bucățelele de chihlimbar descoperite într-o argilă calcaroasă nu au avut dimensiuni mai mari de 2-6 mm în diametru, iar la Bacău, pe linia Moinești-Tg. Ocna, s-a descoperit un filon de ozocherită cu mai multe bucăți de chihlimbar. Pe când la Colți predomină chihlimbarul sub formă de bulgări. Fala Colecției Muzeale este o pepită de 1 857 gr; în sala de tezaur a Muzeului Județean Buzău este conservată o bucată de 3 450 gr, dar au existat bulgări și mai mari.

La noi chihlimbarul  se găsește în strate dezvelite, astfel a putut fi căutat în suprafață, exploatarea căpătând mai ales caracter popular. De preferat, primăvara se extrăgea, când se produce dezgheț, când cad malurile și vegetația este la început și când șuvoaiele pot purta cu sine și zăcământul desprins din munte și dus în albia pârâului, unde, nu odată, oamenii  au avut surpriza de-a găsi chihlimbar. Astăzi au rămas doar pasionații, care mânați de ideea descoperiri unei pietricele de chihlimbar, mai merg în munte și scotocesc după prețiosul vegetal fosil.

Dispoziția geologică, dacă pe de o parte a avantajat extracția de suprafață, aducând pe vremuri ceva brumă de bani celor care nu aveau alte avantaje materiale, adesea chihlimbarului zicându-i-se și „piatra săracului”, dezavantajează în același timp ideea unei exploatări sistematice. Investiția ar fi mult prea mare, ca să poată fi gândit un profit avantajos. Și, cu toate acestea, un singur om a îndrăznit să investească, să arendeze, să concesioneze terenuri ambrifere în regiunea Buzăului. Este vorba despre un contract de exploatare pe o  perioadă de 50 de ani, semnat la 1920 de un inginer geolog buzoian, Dumitru Grigorescu. În 39 de puncte a fost exploatat chihlimbar, în puțuri și galerii, în total 7 perimetre de exploatare, dintre care 4 numai în zona comunei Colți. Deși exploatările, la un momentdat, au însemnat cantități de peste 100 kg anual (1924 – 130 kg, 1920 – 120 kg), nu s-a îmbogățit, a fost doar pasiunea ce-i aducea doar atât cât îi era necesar investiției în studii geologice(pasiune stinsă odată cu moartea accidentală survenită la 1935) sau să-și salveze titlul de concesionar, amenințat prea des de asociații de la care sperase susținere financiară.

Dacă în secolul XIX prelucrarea chihlimbarului de Buzău se făcea în atelierele zugravului de biserici și sculptorului Grigore Siliceanu (1861) sau era modelat în atelierele bijutierilor evrei, care se  dovedeau foarte iscusiți în arta prelucrării acestei rășini fosile, remarcându-se Braug și Parnstein (1879), Oscar Deutsch și Persteweg (1888), toți patru din București, dar și Albert Savados din Ploiești (1881), Dumitru Grigorescu a fost autorul apariției primelor ateliere locale de prelucrare a chihlimbarului în anul 1923. Aici au prins viață adevărate obiecte de artă care i-au oferit de nenumărate ori satisfacția încununării cu diplome sau diverse trofee. Astfel, în septembrie 1921 participă la un târg de mostre din București, unde primește marele premiu pentru valorificarea unui produs național. Rămâne de pomină un eveniment produs cu ocazia susținerii lucrărilor celui de al IV-lea Congres Internațional de Agricultură, 1929, eveniment produs la Pepiniera Istrița, Buzău, când, odată cu o expoziție privind portul popular buzoian, fiind invitat, inginerul Grigorescu se prezintă cu o întreagă gamă de piese, presupunând tot atâtea la număr câte nuanțe presupune chihlimbarul nostru, în jur de 160 bucăți, printre care o pepită ce presupunea drept incluziune un con de pin. Evenimentul a fost larg comentat de presa vremii, elogiindu-se atât ideea organizatorilor, cât și frumusețea exponatelor, însă o întâmplare anecdotică vine să umbrească eforturile organizatorilor. Piesa ce conserva conul de pin a fost sustrasă și, deși instituit un premiu de 10 000 lei, o sumă uriașă pentru vremurile în discuție, obiectul nu ami fost găsit.

După moartea lui Grigorescu, lucrările de exploatare au fost continuate de Ministerul Minelor până în anul 1948, când este declarată închiderea definitivă a lucrului, sub aspectul producerii unor alunecări de teren. În anii 70 se exploatează chihlimbar în suprafață cu deținuți, dar pe scurtă durată, iar între 1981-1986, apar o serie de galerii, însă extracția s-a realizat sub aspectul unor lucrări pentru prospecțiuni geologice, avându-l coordonator pe inginerul Liviu Drăgănescu de la Salina Prahova. Asupra materialului extras nu a existat control, „pierzându-se” în mare parte.

Acestea sunt considerentele de la care s-a plecat atunci când a fost gândită o Colecție Muzeală. Astfel, în 1972 era pus la punct un proiect ce a dus mai departe la declanșarea lucrărilor de construire a unei clădiri cu specific local, aceea care urma să devină casa prețiosului „mineral” și gazda miilor de turiști ce astăzi îi depășesc pragul. În 1979 a fost finalizată costruirea și începe colectarea obiectelor de podoabă și-a pepitelor din chihlimbar, daruri făcute de localnici și meșterii locali, ca apoi la 14 iunie 1980 să fie deschisă expoziția privind chihlimbarul, căreia i se alătura și o frumoasă expoziție etnografică, relevantă pentru comunitățile umane locale și ale localităților împrejurătoare. Colecția este unică în țară și se distinge prin specific de toate celelalte din lume.