Despre „cavalerii poeziei astronomice“
Andrei Dorian Gheorghe și Dan-George Uza au dat la iveală o carte de 98 de pagini cu titlul Cavalerii poeziei astronomice românești de la începutul secolului 20 și cîte ceva despre urmașii lor[1] ajunsă prin intermediul prietenului Lucian Mihai Marin la profanul ce semnează aceste rînduri.
Cum nimic nu-i întîmplător, totul fiind proniator (potrivit predicilor neuitatului pr. Constantin Galeriu), mărturisesc de la început că astronomia e pentru mine un domeniu de care am început să am habar odată cu frecventarea Cenaclului euxin de către soții Eugeniu și Ileana Toma începînd cu 2017; folosesc prilejul s-o evoc în acest preambul pe cea care urma să devină o scriitoare renumită prin strădanii proprii demne de o epopee (știut fiind că economia, cultura și, de fapt, cam 80% din viața socială a fost după 1990 confiscată de o „clasă superpusă“ – cum formula premonitoriu genialul gazetar Mihai Eminescu – de care, se vede treaba, nu-i chip ca românitatea să scape prin mijloacele „democratice“ inventate și ghidate tot ei, „superpușii“, cocoțați la puterea pe care o cred numai lor destinată pe vecie). Ei bine, Elena născută Bârcă, fiica preotului Alexie Bârcă refugiat cu familia din Basarabia ocupată de ruși în 1944, absolventă de Matematică, angajată la Observatorul Astronomic din București, i-a mijlocit acolo viitorului ei soț un post de umil bibliotecar. Eugeniu Toma[2] era, de fapt, un fizician de primă importanță, dar avea „origine nesănătoasă“, ca fiu al deținutului politic Matei Toma, implicat în odiosul caz Horia Ion Pompiliu Macellariu (28 prier 1894 – †11 cuptor 1989)[3]. De la pasionata cercetătoare a cerului nocturn cu telescopul Elena Bârcă, devenită prin căsătorie Elena Toma, ce și-a luat ca scriitoare prenumele Ileana, am dobîndit cunoștințe minime în domeniu[4]; însă – vorba hîtrului Ion Creangă – tot avansat „pînă la genunchiul broaștei“ am rămas…
Autorii cărții menționate – care este, de fapt, cum aflu de pe pagina de titlu, o antologie Gabriel Donna, Alexandru Anestin și alții plus cîteva legături astropoetice contemporane – îmi îmbogățesc modestele cunoștințe astronomice pe un tărîm nebănuit, dar avînd surprinzătoare tangențe cu profesia mea: poezia. Cei familiarizați cu cercetarea cerului au dezvoltat tema astronomică într-o (sub)specie lirică denumită astropoezie și unele dintre creațiile lor pot concura cu oricare altele din literatura propriu-zisă („mare“). Lămuritor, Andrei Dorian Gheorghe în capitolul Despre treapta poeziei astronomice sau De la Aratus la Sarm, precizează că, prin demersurile lor creatoare, se dorește apropierea astronomiei („regina științelor“) de poezie („regina artelor“) (cf. p. 3).
Ca filolog, constat cu mirare opțiunea ortografică a autorilor: (…) trebuie menționat faptul că[,] pentru republicarea creațiilor „cavalerilor poeziei astronomice românești“ [,][5] s-a optat pentru păstrarea ortografiei originale de la 1900 (p. 23). Argumentez: limba evoluează ca orice organism viu și-avem obligația de a contribui la perfecționarea ei, după puteri, nu de a o conserva încremenită, chiar dacă sîntem sentimental legați de un moment anume. De altfel, încremenirea, nemișcarea sînt contrare astronomiei, care e dedicată tocmai studierii mișcarii neîntrerupte a astrelor!…
Victor Anestin deschide antologia cu un crez astroumanist selectat din articolul Camille Flammarion, publicat inițial în revista „Orion“, în martie 1908 din care înțeleg marea-i admirație pentru cercetătorul francez:
Cifrele și lungile ecuații nu sînt momeala
cu care se pot prinde admiratorii cerului;
descrierea poetică a astrelor,
a universului întreg însă,
așa cum a făcut Flammarion,
a făcut mai mare bine răspîndirii astronomiei
decît oricare altul
mult mai savant în mînuirea ecuațiilor.[6]
Îmi surîde descrierea poetică a astrelor dar mă lasă indiferent cifrele și lungile ecuații. Nu agreez deloc sintagma mult mai savant din ultimul vers liber: folosit ca adjectiv, substantivul jinduia după un adjuvant precum „mare“, „important“, „priceput“ etc., care n-ar fi afectat ritmul ori măsura, elemente indiferente în cazul acestui tip de versuri.
Sonetistul Gabriel Donna e cel mai prolific dintre cei antologați, figurînd cu douăzeci și două de texte în care dovedește imaginație și pricepere în mînuirea unor figuri de stil, izbutind imagini poetice remarcabile precum: Sînt încă alb de frigul din spațiul interstelar (Zei noi), Alcyona (…) e o poemă recitată (Trecuturi contimporane în prezent), Veciile terestre sînt veșnic niște clipe (Infinit-eternitate), Nebunul din iubire romanța-și încetase (Analiza spectrală), Sori noi, sori albi și albul haos din care-alți sori se-nfiripează (Nebuloasa din Andromeda), Precum aș fi-ntîlnit în spații tinerețea-mi (Fantazie clarului de Lună), Mortala voluptate a visului-neant (Neatingibilei Venus) etc. Am găsit rime rare: ard-Alphard (Sud de primăvară), Mizar-chihlimbar (Binare și culori), Astarteei-zeei, Salambo-ncotro (Grotesc la lună), acel-apel (Moartele cerului), Junon-Phaeton (Calea Laptelui), drag – Ras-al-Hag (Analiza spectrală) ș.a. care mi-au adus aminte de strădaniile alcătuitorului unui uimitor dicționar de rime – înaintașul de geniu Mihai Eminescu. Să admirăm integral unul dintre sonetele lui Gabriel Donna:
Variabile
Pe nesimțite Mira Ceti, în timp de luni de contemplare,
S-a-nchis ca ochiul ce de-atîtea spectacole e obosit;
Ne-nminunează infinitul obscur în locul unui soare
Ce-ndelungate nopți privirea necontenit a urmărit.
Ca diamantul ce-ar întoarce spre alți ochi apele lui clare,
Algol pălise-n astă seară, pe cer abia l-am deslușit
Și iată-l iar – cînd Miezul-Nopții vestesc cadranele stelare –
În ale lui Perseu festoane un diamant redevenit.
O[7], enigmatici sori, voi sînteți cuprinși de umbrele acele
Mișcate pe-ale voastre flăcări de-aripele atît de grele
Ce fîlfîie tot mai aproape de voi neantul amorțit?
Ori sînteți voi strălucitoare putere vastă între stele
În dreptul cărei e mînată, în a orbitelor iuți vele
Chiar viața sub opaca formă a unui sombru satelit?
Explicita urmărire răbdătoare, insistentă, continuă a cerului nocturn este exemplară nu doar în plan profesional, ci, așa cum se poate observa ușor, și în plan literar. Astfel, comparațiile personificatoare, epitetele, inversiunile, interogațiile retorice scot în evidență ideea poetică: enigmele astronomice nu pot fi descifrate decît de cei perseverenți și în stare să vadă și să admire minunile Creatorului universului.
Un alt autor inclus în antologie este Alexandru Anestin, cu poemul Spre infinit, pe care – exagerat, după opinia mea[8] – Andrei Dorian Gheorghe, ce-i drept, într-un top personal, l-ar clasa imediat după Luceafărul lui Eminescu (cf. p. 25). Călătoria onirică a protagonistului printre aștri (un vis titanic… de nemurire) sub călăuzire îngerească (un înger… coboară cu aripi diafane/Tăiate din beteală etericei Diane – aici se impunea articularea hotărîtă a penultimului substantiv! E posibil să fie însă o greșeală tehnoredacțională) debutează din nefericire hazliu, întrucît călăuza cerească Îl învelește-n toga serafică de gaze / Țesute din reflexe de aur și topaze. Pricina e termenul gaze pe care majoritatea vorbitorilor/cititorilor români, ageamii într-ale astronomiei, îl percep astăzi pămîntesc, ba chiar fiziologic, ca urmare a prostiei recente emise ca argument de adepții influențării nefaste a evoluției Terei din pricina… vacilor! Altminteri, poemul evoluează cuminte, cu belșug de epitete (tăria… senină, planetele imense, distanțele enorme, lacrămi arzătoare, eșarfă argintie, incendiul ceresc, bizar se luminează etc.), unele în inversiuni (vecinică lumină, terestrei închisori, falnic infinitul, supuși curtenitori – aici este și o personificare –, magica-i splendoare, neprețuită fantastică minune – iată și o dublă inversiune de epitete –, fantasticului drum, splendidul azur, groaznicele spații, diafane și palide comete – două epitete în inversiune – etc.), cu enumerații (poezie, dorinți, speranțe, flori; Măriri, talente, glorii; dîndu-i pe deasupra eterna fericire, / Palate, lăzi de aur, un tron, chiar nemurire) ș.a.m.d. Toate acestea elaborează imagini dinamice și, la un moment dat, produc din înălțimea colosală o viziune pesimist-critică a pămîntului: sărmană jucărie (…)/ unde omul trăiește, moare naște/ dar n-ajunge pe sine în veci a se cunoaște/ În care poezie, dorinți, speranțe, flori/Se veștejesc perdute subt brumă și subt nori, /Și unde oarba ură și-nvidia ucide – aici e, din păcate, un dezacord grav! –/Știința și virtutea ce cerul le deschide – cacofonia putea fi evitată! O rară împletire a unui epitet al verbului și unul al substantivului se află în versul Abisurile tragic haotice vibrează și o insolită metaforă precedată de epitete în Sori stinși, ruine triste, grozave și opace / Cavouri care taie a golurilor pace.
În poezia Eterna pace! datorată aceluiași cavaler al astropoeziei găsesc o invenție lexicală în versul În flăcări orizontul nu-l scaldă etereu iar în Și cosmosul surîde!… un semn de întrebare ridică versul al doilea al primei strofe: Și Cosmosul surîde; rozalba Auroră / Aprinde o cerească și tainică Gomoră, fiindcă rezonanța cetății biblice este nefastă, după cum se știe, anulînd ideatic efectul pozitiv al epitetelor aflate în inversiune. Tot în această creație aflu o altă invenție lexicală în versul Și-n faptul după prînzei și-n faptul dimineții, iar patru versuri mai departe pluralul agramat universe folosit, probabil, pentru a rima cu să verse: Și cosmosul visează și peste universe / Incandescentă brună continuă să verse / Pe care-o radiază în noaptea sclipitoare / Eterna-i diademă de perle călătoare. Ștergînd virgula după visează, am dubii dacă nu cumva adjectivul brună printr-o eroare tehnoredacțională a înlocuit substantivul „brumă“… Trecînd peste virgula pusă greșit în versul De oamenii cu-o mînă, în moarte ș-altă-crimă și peste cea lipsă din Corăbiile voastre bieți oameni, ce spre stele, poezia adie pe alocuri prospețime (cf. Pădurea, cîmpul, valea de plante parfumate […] Lumina, cerul, vraja de valuri și de flori… ), dar devine curînd un îndreptățit rechizitoriu de o actualitate tulburătoare la adresa războaielor, probînd prin personificări, metafore și epitete jalnicul adevăr că, din tragediile istoriei, din cauza conducătorilor nevrednici, unelte ale diavolilor, omenirea pare a nu fi învățat nimic: Măcelul ce pe porturi dantura își ascute / Stindardele superbe cu arogante cute. / Cohortele barbare de mîndre cavalerii, / Acvile ale morții ce carnea în puzderii / O vîntură diabolic pe văi și peste pante, / Austerlitz al vostru[9] și Lutzen și Lepante / Și tunurile voastre, ai Parcelor miniștri[10], / Mergînd printre tumulturi sălbateci și siniștri[11], / Ce-aruncă înspre stele cu negrele lor buze, / Tempeste colosale de foc și de obuze […] Ei, doamnelor și domnilor păpușari ai lumii, luați aminte la scrisele astropoetului: puneți au ba capăt războiului fratricid din Ucraina?… Ci ajungă-vă atîta risipă materială, atîta suferință, atîta sînge și moarte!… De nu, echipați-vă înșivă, luați-vă un lung concediu fără plată și treceți în linia întîi a frontului!…
Cartea cuprinde în continuare un colaj de viziuni selectate din creațiile membrilor și prietenilor mișcării de astropoezie/cosmopoezie a Societății Astronomice Române de Meteori, 1993-2021 realizat de Andrei Dorian Gheorghe, director al Festivalului de Cosmopoezie al SARM, cu sprijinul lui Valentin Grigore, președintele fondator al SARM (pp. 69-89). Rețin:
Să considerăm Infinitul
ca pe un întreg.
Viața este integrala esențială
din Lumină
de la Zero
la elementul Timp.
Unu
minus Viața
ne va da Contraculoarea,
adică Spațiul Nemîngîiat
(adică un fel de tristețe –
resturile Infinitului).
(Integrală, de Andrei Dorian Gheorghe).
N-o scrie cosmopoetul, dar o scriu eu: „tristețe/rest de Infinit“ = univers fără Dumnezeu = iad = „întunericul cel mai dinafară“ (Doamne, Iisuse Hristoase, Te rog, apără-ne!).
Unii susțin că sînt rupți din Soare… și îi cred.
Contează la ruptură, cred, amplitudinea, faza
și să nu fii singur.
Orice mare explozie solară amintește nașterea
dar și posibil moartea civilizației.
(Gabriel Corban).
Cu sau fără „ruptură“, cu sau fără „amplitudine/fază“, fără voia lui Dumnezeu, Creatorul Cerului și-al Pămîntului, nimic nu se poate!
La revedere, Cometă Hale-Bopp,
te vei întoarce peste mii de ani.
du-te liniștită,
noi ne vom programa
reîncarnarea.
(†)Vasile Micu
Ei, cum e… dincolo, frate Vasile? Ți-ai luat deja bilet de ordine de la biroul „reîncarnări“?…
Un gînd bun despre astropoezie
Acum și-n viața care va să vie.
Virgil V. Scurtu
Așa da! Iisus Hristos ne îndeamnă să avem conștiința învierii, nu a reîncarnării!
Felicitîndu-i pe inițiatorii și organizatorii festivalului dedicat cosmopoeziei și salutîndu-i cordial, în finalul acestor însemnări critice, pe toți cei implicați în nobila mișcare, țin să mulțumesc inimosului Andrei Dorian Gheorghe pentru dăruirea sa! Îi urez din toată inima succes în continuare! Cît despre semnatarul acestor rînduri, mă rog Proniei Cerești ce ghidează astrele Universului și viața pămînteană să mă inspire pentru a putea face în curînd însemnări și pe marginea celorlalte cărți semnate de Andrei Dorian Gheorghe trimise lui Lucian Mihai Marin: Teatru astronomic, un triumf românesc în umanismul astronomic mondial (2021), Nu tot ce zboară e cometă. Astroproverbe în versuri (2021), O epopee a cerului românesc. Mișcarea astronomică, literații stelelor și unirile vechi și noi ale românilor (2022), De la legile lui Murphy pentru meteori la campionatul mondial de astro-țipuritură-strigătură. O antologie de astroumor, astropoezie și bijuterii astroculturale din lumina Perseidelor (2023) și Cronici astronomice jubiliare 2023-2024. Printre astropoezii campioane (comentate de Andee Sherwood). Hipertratat astroumanist (2025).
București, 6 răpciune 2025
[1] Cluj-Napoca, Editura ASTROMIX, 2021.
[2] Ca publicist, cu prenumele ușor modificat, Eugen Toma a putut răzbate în presă abia după 1989. O culegere de articole i-a apărut în 2004 sub titlul Probleme nerezolvate la Editura România Liberă din București, o a II-a ediție revizuită și adăugată apărînd în 2015, la Brașov, la Editura „Suflet Transilvan“.
[3] V. https://limbaromana.org/revista/horia-macellariu-un-erou-ce-nu-poate-fi-uitat/
[4] În calitate de cercetătoare a cerului nocturn, Elena Toma este și autoarea broșurii de popularizare Atracția universală, apărută la Editura Științifică din București în 1964, în colecția „Natura fără taine“. În colaborare cu Magda Stavinschi a publicat în 1986 La drum cu Pămîntul (București, Editura Științifică și Enciclopedică, în colecția „Știința pentru toți“).
[5] Perechea de virgule pe care am pus-o între paranteze drepte este obligatorie, dar a fost neglijată de tehnoredactor și de corectoarea Marlene Stein.
[6] Personal, mi-am luat răspunderea să public cu îndreptările de rigoare citatele și textele ilustrative ale acestui articol pentru a facilita atragerea interesului contemporanilor asupra autorilor antologați extrem de puțin cunoscuți (cf. textul de pe coperta a patra). Astfel, am utilizat constant cratima în locul apostrofului, sînt în loc de „sunt“ î în locul lui â median generalizat dar nejustificat filologic. Pentru a reda culoarea de epocă, am păstrat însă formele învechite contimporan, fantazie ș.a.
[7] În text virgula lipsește, deși e obligatorie după interjecție! (Cf. p. 40).
[8] Dacă ar fi să intru în jocul lui Andrei Dorian Gheorghe în elaborarea unor astfel de clasamente literare subiective, pentru locul respectiv ar concura cel puțin alte patru creații: Dan, căpitan de plai de Vasile Alecsandri, Noaptea de decembrie de Alexandru Macedonski, Riga Crypto și lapona Enigel de Ion Barbu și Moartea căprioarei de Nicolae Labiș. Nu numai stilistic, ci și prin tratarea temei călătoriei întru (auto)cunoaștere creațiile menționate sînt superioare aceleia propuse de coautorul cărții despre care scriu. În plus, poemul lui Vasile Alecsandri ilustrează credința și patriotismul ca definitorii românismului autentic.
[9] Am eliminat de aici virgula, căci cezura nu e nevoie de a fi marcată, ci e implicită.
[10] Substantivului nu i-am păstrat articolul hotărît, așa cum greșit e în text!
[11] Nici acestui adjectiv nu i se justifică al doilea „i“, cum e tipărit în carte!