Despre identitatea limbii române

IOAN DUMITRU DENCIU

Mărturisesc de la început că aş dori să exprim cât mai clar un punct de vedere personal asupra limbii române. El s-a constituit de-a lungul a peste patru decenii de meditaţii şi cercetări, a atins maturitatea prin anii 2000, odată cu redactarea şi publicarea (în revista Dorul din Danemarca) a 15 eseuri despre originile noastre etnolingvistice, cuprinse apoi în volumul Rătăciri esenţiale II. O apropiere de misterul limbii române (2006), şi apogeul când am scris şi tipărit cartea Dansul Originilor. Mic tratat de naivitate intelectuală (Rătăciri esenţiale III) (2011). Acum mă aflu într-o fază de confruntare a rezultatelor mele, printr-o corespondenţă intensă cu un lingvist specializat, nimeni altul decât dr. Mihai Vinereanu, autorul a două dicţionare fundamentale (Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, 2008 şi Nostratic roots in Romanian Language / Rădăcini nostratice în limba română, 2010).

Pornind de la insatisfacţia – a mea, dar şi a atâtor generaţii de oameni de cultură, cam de la Hașdeu şi Eminescu încoace – faţă de tratarea simplist-pozitivistă a problemei fundamentale a acestui neam important de pe eşichierul Europei(independent de „întâmplarea” că-i aparţinem), am analizat mai întâi – cu acribia şi discernământul pe care mi le-au îngăduit temperamentul şi formaţia (filolog calificat în română, italiană şi franceză, scriitor şi traducător) – motivaţia, articulaţiile şi instrumentarul celor două curente ajunse în perioada ‘80 – ‘90 a secolului XX sub forma aporiei ‘romanitate/getodacism’. Prima teză era încă dominantă, însă cealaltă venise aşa de puternic din urmă, încât puţin a lipsit să ne declarăm sută la sută getodaci!

Mi-am dat seama cu greu că ambele erau unilaterale, şi deci greşite. Poate fiindcă însumi mă aflam captiv – în ciuda creativităţii literare –  raţiunii clădite pe logica aristoteliciană. Numai când am descoperit un mod de gândire transmodern – ca să folosesc un termen ce se impune –, şi anume dialectica trivalentă a lui Ştefan Lupaşcu (Stéphane Lupasco), am păşit pe calea cea bună. În plus, am constatat o remarcabilă „coincidenţă” între felul de a judeca al mentalului românesc – în cea mai mare parte subconştient, dar şi manifestat conceptual-filozofic în aria culturii noastre, de la Heliade-Rădulescu şi Conta la Blaga şi Mircea Florian – şi această „nouă” metafizică universalistă. Ca printr-o minune, orizonturile s-au lărgit şi limpezit, punându-mă măcar în poziţia de a înţelege cu o probabilitate de corectitudine sporită. Mai rămânea să-mi înving teama şi scrupulele de a săvârşi o intruziune scriptică în câmpul a ceea ce merită numit ‘misterul structural român’.

Ei bine, ce sunt eu, în afară de ce am declarat şi particulă a totului de care mă pregătesc să vorbesc? Ar trebui să fiu şi filozof, antropolog, lingvist, istoric acreditat. Din păcate sau din fericire nu sunt. Mă consider o persoană întrunind cîteva abilităţi ale unor asemenea specialişti şi suficient de informată pentru a le înţelege demersurile.Înclinaţiile, educaţia, autoinstruirea şi faptele mele culturale mă descriu – şi desigur mă trădează! – drept un intelectual situat la cumpăna dintre ‘ştiinţă’ şi ‘opinie’, cunoaştere şi creaţie, istorie şi prezent, şi care încearcă să-şi spună cuvântul, spre a-şi descifra identitatea şi limbajul în care scrie şi gândeşte. Nu-mi arog vreo superioritate şi nu vreau să detronez pe nimeni, academician ori diletant de geniu. Mă mulţumesc cu privilegiul de a mă apropia de – şi a mă frige la – focul amintitului mister esenţial, nepropunându-mi să-l dezleg, să-l sting sau să-l topesc (în cazul că s-ar dovedi un gheţar).

*

Logica dinamică a contradictoriului (lupasciană) pune în raport de implicaţie reciprocă un element (eveniment, fenomen, propoziţie, judecată) e cu antielementul (antievenimentul, antifenomenul etc.) său non-e şi două procese complementare, denumite actualizare şi potenţializare.  Potrivit ei, nu există entităţi monolitice, monofiletice, riguros identice cu sine, ci întotdeauna unităţi duale (la o primă abordare) în care una dintre „componente” se actualizează (domină până la un anumit punct), în timp ce corelata se potenţializează (se repliază, adunându-şi rezervele pentru preluarea ştafetei). Apoi între cele 2 contrarii se instalează ‘starea T’ – de ‘nici… nici’ sau ‘şi… şi’ –,  urmată de inversarea situaţiei. Prin prisma filozofiei lui M. Florian revenirea opusului s-ar numi recesivitate.

Logica lui Lupaşcu a fost inspirată de descoperirile din microfizică  (fizica cuantică), deci de rezultate ştiinţifice de vârf în sec. 20 (ce i-au servit şi lui Blaga în fundamentarea filozofiei sale), şi se defineşte drept una cu terţul inclus. Oricum, ea, împreună cu ştiinţa contemporană,  reîntâlneşte tradiţia religioasă care şi-a construit o dogmă triadică, trinitară, şi este larg aplicabilă mai ales în domeniile psiho-spirituale. Singura întrebare ce rămâne deschisă este aceea dacă echilibrul contrariilor are în spate un factor ontologic. Fiindcă e clar că e şi non-e sunt expresia unor agenţi real-existenţiali. Dacă răspunsul e afirmativ, atunci concepţia este potrivită şi pentru istorie şi lingvistică, mai precis pentru etnolingvistică, deoarece această disciplină (ce abia se naşte) vizează o fenomenologie în acelaşi timp materială şi spirituală. După câte ştiu, metoda lupasciană a fost deja probată în psihologie, biologie (deci este utilă şi antropologiei genetice), literatură.  Volumele (mele) menţionate şi reflecţiile de aici ar constitui prima încercare de a o folosi în (să-i zicem aşa, minimal) filologie.

*

Aplicând această dialectică – ah, ce cuvânt-concept, deviat de Hegel şi aproape compromis de interpretarea marxist-leninistă! (dar Lupasco îi restituie demnitatea) – la fenomenul prin excelenţă antagonist al fiinţării şi devenirii poporului român şi a limbii sale, înţelegem de ce nu ne poate caracteriza exclusiv romanitatea, cum nu putem miza pe autohtonismul „pur” getodacic. Cele două moşteniri ale noastre sunt imbricate şi cuantumul lor variază de la o epocă la alta, dar calitativ rămân egal îndreptăţite. Aşa încât aparenţa că romanitatea ne-ar reprezenta cel mai bine va fi având fie o explicaţie obiectivă (suntem într-o perioadă de reactualizare a zestrei „latine”, prin extensie occidentale ante-UE), fie una subiectivă (de inerţie a sentimentului identitar, pe fondul neutralizării ideologiilor naţionale în tendinţa spre globalizare sau de teamă faţă de neoimperialismul rusesc). Iar între aceste variante este de invocat faptul  că opţiunea din secolele XVIII – XIX – justificată de necesitatea împlinirii unui stat român în limitele sale fireşti, zădărnicită până astăzi de  geopolitică – nu şi-a epuizat valenţa:  unitatea noastră nu este încă asigurată.

Se ştie că naţiunile care au atins un optim al dezvoltării lor nu mai au nevoie de a se raporta la strămoşi iluştri şi lasă istoricilor sarcina de a se pronunţa asupra coloraturii trecutului, fără patimă şi părtinire.

Trebuie, aşadar, să îmbrăţişăm o soluţie care nu ne arată nici paranoici, nici schizofrenici. Evitând capcanele celor două teze antagonice, ar trebui să căutăm calea de mijloc, aparent imposibilă („De vei apuca la dreapta, te vei căi; de vei apuca la stânga, iarăşi de vei căi”, spune basmul cules de P. Ispirescu). Să ne apropiem – asimptotic şi probabilist – de adevărul  global al structurii ce ne ţine în viaţă şi ne îngăduie să comunicăm între noi  şi cu lumea, pe deasupra – căci suntem foarte receptivi la graiul străinului – ori pe dedesubt – fiind noi înzestraţi cu gena limbilor.

Însă pentru asta s-ar impune şi o revizuire a conceptelor lingvisticii tradiţionale, nu numai ieşirea din carcasa (pre)supoziţiilor sale. Iată, de  exemplu, cum s-ar metamorfoza cunoscuta disjuncţie „strat/substrat”. Considerând ‘sistem’ fenomenul însuşi (= obiectul de cercetare) şi ‘contradictoriu’ în esenţa sa (puţine popoare suportă tensiunea ca al nostru!), aspectele care îl alcătuiesc s-ar defini logic ca strat şi anti-strat şi istoriologic ca neostrat – deoarece a intervenit mai recent în instituirea ansamblului şi continuă să se actualizeze – respectiv antestrat, fiindcă s-a aşezat anterior în terenul etnogenetic şi acum se află într-o stare de potenţialitate.

*

După mine, neostratul nostru este reprezentat de moştenirea pe care o avem, dintr-un motiv sau altul, împreună cu limbile romanice, al căror portdrapel a fost timp de vreun mileniu latina, iar antestratul – cea getodacică, pe care o avem împreună cu albaneza şi unele limbi vechi balcanice, traca în special.  Din acest unghi de vedere, s-ar părea că nu există o a treia sursă structurală, constitutivă: unităţile fundamentale sunt ori de neostrat, ori de antestrat. (Pentru cele pasagere care cad ca meteoriţii spre suprafaţa idiomului s-a inventat termenul de „adstrat”.). În schimb, se  poate induce foarte bine că fiecare dintre cele 2 ansambluri competitoare vor fi avut propriul lor neostrat şi respectiv antestrat  şi, mai ales, cercurile lor se vor fi intersectat, delimitând un grup comun. Deci, lucrurile sunt ceva mai complicate, dar nu imposibil de descâlcit.

De la începutul formării conştiinţei naţionale române, şi apoi al cercetărilor asupra românei, s-a constatat că există un număr mare de asemănări esenţiale cu limbile romanice, presupuse a se trage (ca „fiice”) din limba romanilor, latina. Însă, pe măsura maturizării culturii noastre, a apărut o „revoltă a fondului nostru nelatin”, cum spune Blaga, şi aceasta se repetă periodic, „recidivează” ca o boală, ajungând până la autohtonismul din perioada ceauşismului şi la cel de astăzi. Diletanţi (începând cu genialul Nicolae Densușianu) şi lingvişti calificaţi (începând cu titanicul Bogdan Petriceicu Hașdeu) au găsit tot mai multe elemente care nu se pot explica prin latină, fie că nu seamănă, fie că „seamănă dar nu răsar” din aceea, fie – în sfârşit – că sunt atestate în rămăşiţele documentare ale traco-dacei, ilirei, frigienei etc. În aceste condiţii, teza latinităţii limbii noastre s-a erodat şi e pe punctul de a fi înlocuită de o ipoteză la fel de extremistă, a unui… curat-dacism cu minime influenţe latine, slave ş. a.

*

Poziţia mea în această dispută este, sper,  echilibrată şi demonstrabilă ştiinţific.  Româna –  singura trăsătură ce ne defineşte indubitabil identitatea – nu e nici latină, nici traco-dacogetă, ci un sistem idiomatic foarte preţios, nou şi vechi totodată, de-sine-stătător. Din perspectiva originilor, e însă şi una şi alta – dar nu ca un amestec, fiindcă hibrizii nu rezistă; caracterele ancestrale de un fel sau de altul revin după o generaţie-două-trei… Şi mai cu seamă ceva mult mai adânc, provenind de la un al treilea factor, pe care eu îl numesc ‘(adevăratul) substrat‘. El trebuie să fie terţul inclus din acea mulţime de intersecţie dintre romanitate şi getodacism (ce rămân de redefinit). Contemplând simbolul chinezesc cu yin şi yang, se observă acolo că principiul „alb” are în chiar corpul său un sâmbure de semn contrar, „negru” – şi invers. Ei bine, eu cred că cei 2 sâmburi trebuiau să fie coloraţi în gri, pentru a semnala identitatea lor ontologică. Altfel spus, însuşirile similare până la identitate ale celor 2 aspecte nu sunt o întâmplare, un hazard, un construct al minţii pentru a face legătura logică, ci corespund unei entităţi precedente, înglobate  contradictoriu (neapărat) de cele 2 ‘valuri'; fiindcă problema se poate pune şi în acest mod, dinamic. Presupun că acest nivel este cel consemnat cu reverenţă de greci drept pelasgic, ce reprezintă de fapt lobul IE din Europa, pandantul celui din Asia (indo-iranian sau „arian”), cu care comunica prin „nodul” din Anatolia (aprox. Turcia actuală). Anterior, dintr-o arie mai extinsă a acestuia, din sudul Caucazului în Siria-Liban, Marea Egee şi coastele Traciei (Europa in nuce, personificată mitologic) se răspândiseră în cele două direcţii proto-indoeuropenii (PIE). Se pare că ei mai trimiseseră pe continentul nostru un val, ce avea trăsături „anatoliene” şi etruscoide.

*

În consecinţa acestei viziuni, pe care am argumentat-o în cărţile mele de Rătăciri…, „româneasca” noastră (oricât de stâlcită de-a lungul vremilor de slavofilie şi azi prin englezism) nu mai poate fi numită neolatină – şi nu trebuie calificată neotracodacă! – pentru că similitudinile se explică altfel. Putem s-o numim în continuare romanică, dar s-o calificăm mai precis drept romanoidă, adică aducând de la nivelul indoeuropenei din Balcani (‘pelasgicei’) – prin intermediul geto-daco-moesienei – caractere asemănătoare cu ale latinei, sardei, occitanei, francezei, italienei, portughezei, spaniolei  ş. cl., acestea privite mai curând ca „surori” ale latinei decât ca „fiice” (poate totuşi unele, spaniola de exemplu, au acest statut). De altfel, am susţinut şi susţin că, nominal (etnonimic), pelasg este acelaşi lucru cu valah. În ordinea următoare, româna are analogii apropiate – vorbesc numai de cele moştenite – cu limbile celtice, baltice şi anatoliene şi mai depărtate cu cele slave, iraniene, germanice, greaca şi cele indiene. (Armeana e un caz special, de care merită să discutăm.)

Or, acum se pune fireşte problema periodizării limbii noastre (filonului nostru). Personal, pledez pentru delimitarea următoarelor faze:

  1. Română (~ mileniile I – II e. n.),
  2. Geto-daco-moesiană (~mil. II – I î. e. n.),
  3. „Pelasgică” sau IE comună din Europa (~mil. IV – III î. e. n.),
  4. Proto-indoeuropeană (~mil. VI – V î. e. n.),
  5. Nostratică (~mil. IX – VII î. e. n.).

Probabil, numai primele trei pot fi considerate institutive, celelalte două fiind preliminare. Trecerea de la o fază la alta se va fi efectuat prin nişte rupturi de câteva secole, soldate cu prăbuşiri de sistem, din cauze interne („îmbătrânire”?) şi externe (năvălirea uneia sau mai multor populaţii alogene).

Deşi academicii s-ar putea supăra, nu e nimic scandalos în ideea de a trata/studia româna, pe rând, ca: limbă romanică (în sensul de romanoidă), limbă paleobalcanică, limbă indoeuropeană aparte. De altminteri, această propunere a fost făcută în scris de savantul bulgar Vladimir Georgiev (cf. M. Vinereanu – Argument, în Dicţionar etimolologic al limbii române…, Alcor Edimpex, Buc. 2008, p. 31) şi repetată verbal, la un Congres (informaţie comunicată de dl. Vinereanu). Însă învăţaţii noştri lingvişti n-au găsit de cuviinţă să-l ia în serios.

Prin aceste consideraţii, nu ştirbim deloc prestigiul latinităţii. Dimpotrivă, o aducem mai aproape de intimitatea noastră, scutind-o de bănuiala impunerii cu forţa.

Eram pregătiţi din moşi-strămoşi pentru ea! De aceea, i-am adoptat rapid limbajul cultural-religios şi apoi pe cel juridic, ştiinţific, literar. Cea mai bună dovadă e că, atunci când ne exprimăm mai abstract, teoretic, jurnalistic (cum fac eu aici), folosim preponderent vocabularul ei, de astădată neolatin de-adevăratelea.