Eu, criticul de artă…

Cu mult timp în urmă, în vremea tinereții mele imberbe și lipsite de circumvoluțiuni, cînd vorbeam aprig despre artă dar eram cu asupra de măsură ignorant în „arta culinară”, m-am trezit invitat la masă, cu surle și trîmbițe, de o doamnă distinsă, onorabilă din toate punctele de vedere. Singura vină a domniei sale era că, pe lîngă virtuți casnice, matrimoniale, sociale, avea un defect major: picta.

Am acceptat invitația fără rezerve (la vremea aceea și un covrig mi se părea un festin, căci eu preferam cafeaua, tutunul și alcoolurile tari alături de terebentină, de pensulele și de amărîta mea de paletă de pictor). Chiar și așa, fiind vorba de o invitație la masă, nu la un parastas, m-am întrebat ce merite trebuie că am și ce motive trebuie să aibă doamna în cauză, întrebări ce-mi țiuiau în cap din ce în ce mai tare, aidoma detectorului de metale pe măsură ce se apropie de locul cu pricina.

Mîncăruri dintre cele mai alese și dintre cele mai gustoase erau aduse pe masă, apoi înlocuite cu altele și mai gustoase, într-un ritm alert căruia abia dacă îi făceam față, eu vorbind mult și mîncînd puțin. Simțeam cum îmi îmi încolțește și-mi înmugurește transpirația în creștet scotocind după comentarii de apreciere care să răplătească festinul. La un moment dat, cu vădită emoție, distinsa doamnă a început s-aducă în încăpere, unul cîte unul, tablouri cu fluturi, păsări exotice, stînci înzăpezite, cascade prăvălite zgomotos, căprioare blînde, pescari nefericiți în bărci scoase din uz, ori poteci de munte șerpuind într-o geografie liric-desuetă… Mi-am zis în sinea mea că m-am nenorocit cînd am înțeles că trebuie să dau un verdict și nu unul oarecare. Fără să stau pe gînduri, încîntat de jocul de cuvinte care tocmai mă pălise, am conchis cu voce gravă: bună friptură, proastă pictură!

Distinsa doamnă a început să plîngă, făcîndu-mi semne cu brațele ca și cum ar fi dirijat ultimele măsuri ale unui recviem, să plec imediat, fără surle și trîmbițe, asigurîndu-mă că mă va urî toată viața, indiferent cîte acatiste voi scrie de aici încolo.

PS

Așa am înțeles că la botez nu este cuviincios să te-ntrebi cu cine, Doamne, seamănă copilul ăsta bocciu, năsos și cu ochii bulbucați, ci să-i urezi sănătate și noroc în viață (vorba unui prieten: alea, alea…) și ce o mai vrea Domnul, Bunul nostru Dumnezeu.