File de spiritualitate românească

Despre mâhnire și leac venit de sus

Există, în literatura noastră populară, o poveste în care mâhnirea este percepută drept boală ce se cere vindecată cu leac divin. Se spune că starea aceasta stă sub semnul singurătății și al refuzului comunicării: „Nu-i mai plăcea nimic; nici să muncească, nici să petreacă, nici să meargă pe la nunți și cumătrii, nici să stea de vorbă cu oamenii. Tot singur ar fi stat.”. Ei bine, omul acesta, pe care îl chema Dumitru, dorește să se vindece. I se sugerează că leacul îl știe un pustnic bătrân de la Mănăstirea Albă, așa că pleacă în căutarea lui. Înțeleptul coboară din peștera lui din nouă în nouă ani, prin urmare, Dumitru are de așteptat. Când pustnicul ajunge în sfârșit la mănăstire, Dumitru îi cere ajutorul, spunându-și „aleanul”. Numai că bătrânul nu îl poate ajuta. Îi oferă doar calea spre vindecare. Și aceasta nu este una simplă – să caute Arborele Lumii, să urce la cer și să coboare de acolo apă din Izvorul Tămăduirii, colectată în Ulciorul Bucuriei. Este evident că o asemenea căutare consumă timpul lui Dumitru – la început, timp de nouă ani, străbate pustietățile, adâncurile prăpăstiilor, câmpurile întinse; apoi, la sfatul pustnicului, pe parcursul a alți nouă ani, caută prin orașe; a treia etapă a pribegiei are altă miză: „Să umbli la întâmplare, dar mai mult prin sate și prin drumurile bătute de călători. Și pe care om l-ai întâlni, învățat sau prost, bărbat sau femeie, bătrân sau copil, să-l întrebi dacă a auzit de pomul lumii.”. Evident, nimeni nu auzise vreodată de Arborele Lumii și, bietul om, este luat drept nebun. Întors la Mănăstirea Albă, Dumitru constată că pustnicul urcase la chilia lui, prin urmare, ia hotărârea de a se întoarce acasă. Casa este aproape o ruină, curtea e năpădită de buruieni. Însă atunci când pășește în curte, Dumitru se izbește de Pomul Lumii, pe care îl simte, dar nu îl poate vedea decât după ce începe să urce și i se deschid cu adevărat ochii („alții decât cei pe care îi avea”). Ca în mitologia nordică, Arborele Lumii își are rădăcinile în aer și vârful, în jos, spre pământ. Pe măsură ce înaintează spre cer, Dumitru devine mai mult spirit decât trup, până când ajunge „cât un vârf de ac”. În acel moment, omul acesta se teme de transformarea în „nimic” și face un pas înapoi. Aude glasul pustnicului care îi spune că a avut șansa de a le duce oamenilor Ulciorul Bucuriei și Apa Vieții, dar a eșuat. Nu se va întoarce însă cu mâna goală, ci va coborî pe pământ leacul împotriva mâhnirii. Când i se face sete, o potolește cu boabele străvezii și dulci care cresc pe crengile copacului. Ca în toate călătoriile simbolice spre alte niveluri existențiale, Dumitru iese în afara timpului care curge firesc: „Era parcă în altă lume. Înainte de a se urca la cer, cățărându-se pe crengile Pomului Lumii, cutreierase toată lumea și peste tot se înțelesese cu oamenii, căci vorbeau aceeași limbă. Acum nu se mai înțelegea cu nimeni.”. Mai mult, află de la oamenii din sat că Mănăstirea Albă ar fi existat înainte de potop și au trecut peste 1000 de ani de atunci. Primește de la un om cu inima bună o bucată de pământ, își construiește un bordei și îngroapă în pământ curpenul pe care îl luase din Pomul Lumii. Acesta nu este altceva decât viță-de-vie, din fructele căreia sătenii învață să facă „hin”, care îi ajută să uite de amărăciune și de necazuri: „Mâhnirea, oricât de grea ar fi fost, se tămăduia”.

Simboluri și semnificații

Basmul este comentat de către Vasile Lovinescu în lucrarea „Interpretarea esoterică a unor basme și balade populare românești”. Câteva elemente atrag atenția, fie pentru că sunt motive literare frecvente în creațiile populare românești, fie pentru că reprezintă motive de circulație universală. Le vom analiza pe rând.

Vița-de-vie și vinul

Simbolistica viței-de-vie este foarte bogată, în mentalitatea generală. În vechiul Israel, era considerată sacră. Ulterior, în Creștinism, devine un simbol al împărăției lui Dumnezeu (parabola lucrătorilor ucigași). La greci, este relaționată cu Dionysos – misterul vieții și al renașterii, un anumit tip de cunoaștere. Semnul sumerian pentru „viață” era o frunză de viță-de-vie. În viziunea poporului român, originea viei este una sacră, așa cum arată și basmul prezentat anterior. Câteva sărbători din calendarul popular marchează etape din cultura viței-de-vie, relevând importanța acordată acesteia: Sf. Trif (tăierea butucilor de vie, 1 februarie), Armindenul (destuparea butoaielor cu pelinul de mai), Sânzâienele (oamenii ies cu mâncare și băutură pe dealurile viilor), Cristovul (culesul viilor, 14 septembrie). Mai interesantă este însă asocierea viei cu arborele ce unește nivelurile existențiale: „Se pare că, în tradiția paleo-orientală a fost identificată cu Arborele Vieții” (Evseev 1998). În basmul analizat, Dumitru culege un curpen (de remarcat că termenul face parte din fondul autohton, cf. alb. „kurpen”) pe care îl plantează în noua curte. În preambulul poveștii, se precizează că „hia” are înăuntrul ei Apa Moartă și Apa Vie și a fosta adusă din cer, de la Dumnezeu. Conotațiile vinului sunt cunoscute: băutura vieții și a nemuririi, elixir al cunoașterii, leac pentru mâhnire.

Arborele lumii

Axă a lumii, acest arbore stabilește legătura dintre nivelurile existențiale. Atât în Orient, cât și în Occident, imaginea lui este deseori răsturnată: „Potrivit textelor vedice, această răsturnare și-ar avea obârșia într-o anumită concepție despre rolul soarelui și al luminii în creșterea ființelor: ele își trag viața de sus și caută s-o facă să pătrundă în jos. De aici, răsturnarea imaginilor: rămurișul joacă rolul rădăcinilor, iar rădăcinile pe cel al crengilor. Viața vine din cer și pătrunde în pământ.” (Chevalier Jean 1994).

Drumul, urcarea și coborârea          

Prima parte a drumului de cunoaștere echivalează cu o rătăcire pe orizontală, care are ca scop străbaterea mai multor spații, începând cu pustietățile, continuând cu locurile civilizate. Întrebând de Pomul Lumii, chiar dacă este luat drept nebun, Dumitru le amintește oamenilor că acesta există. A doua parte a călătoriei se concretizează ca ascensiune treptată spre spiritualitate: „Pornind, de data aceasta, la un pelerinaj spre slăvi, adică pe verticală, se apropie de Punct, cu care trebuia să se identifice. De aici micșorarea lui progresivă, care marca trecerea de la cantitate la calitatea pură.” (Lovinescu 1993). Reîntoarcerea pe pământ echivalează cu revenirea la condiția umană: „Coborâtul a fost destul de repede. Lui Dumitru a început să-i fie foame. În același timp, corpul i se făcea din nou mare și greu, pe măsură ce se apropia de pământ.”.

În loc de concluzii

Formula „de când scria musca pe perete/mai mincinos cine nu crede” atrage atenția că povestea spusă aduce la lumină ceea ce s-a întâmplat in illo tempore, chiar dacă ascultătorul va fi uimit de ceea ce aude și, trebuie să recunoaștem, că uimirea este necesară revelației. „Povestea viei” este despre noi – despre mâhnire, despre căutare, despre găsirea de acasă (din centrul lumii noastre), despre ascensiune, despre încercarea de a depăși condiția umană și despre revenirea la aceasta.

 

Bibliografie:

Chevalier Jean, Gheerbrant Alain, „Dicționar de simboluri”. București: Artemis, 1994.

Evseev, Ivan, „Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească”. Timișoara: Amarcord, 1998.

Lovinescu, Vasile, Interpretarea ezoterică a unor basme și balade populare românești. București: Cartea Românească, 1993.