|

GLOSAR

Termeni legați de munca la pădure și plutărit

Argea – primul  buştean  de  la  marginea  tablei  unei  plute,  de  regulă puţin  mai  scurt decât  lungimea  medie  a  tablei

Aripă – al  treilea  sau  al  patrulea  buştean  din  tablă,  obligatoriu  mai  lung  decât  lungimea  medie a  tablei.  Avea  menirea  să  apere buza  tablei  următoare,  să  nu  se  lovească  de  maluri  la  coturile  râului.

Buza  tablei – partea  din  faţă  a  unei  table,  acolo  unde  buştenii  erau  incluşi  pe  lanţ.

Buzar – prima  tablă  a  unei  plute,  cea  pe  care  se  afla  cârma.

Catarg –  buştean  mai  lung  de  30  de m.

Căpăstru – o  bucata  de  şprangă cu  care  se  lega  un  mânzoc  de un  buştean  mai scurt din  tablă, numit  iapă.

Căpătâi –  pluta  dintr-o  singură  tablă ,

Ciuhlă –  semn  convenţional  al  plutaşilor,  constând  dintr-un  par  înalt  înfipt  în  pământ  pe  malul râului,  în  vârful  căruia era  legat  un  mănunchi  de  crengi. Arăta  locul  pe  unde  plutaşii trebuiau  să  conducă  pluta  în unele  zone  periculoase  sau  unde  Bistriţa  îşi  modificase albia  în  urma  unor  puhoaie.

Cârma – dispozitiv  pentru  conducerea  plutei.

Cârmaci –  plutaşul  de pe  buzar,  cel  care  conducea  pluta.

Căsoaie –  pilonul  unui  pod  de  lemn. La  câmp,  la  pădure,  însemna  la  stânga  sau  la  dreapta, unde  trebuia  condusă  pluta.

Coarbă – sfredel,  burghiu,  unealtă  de  găurit  lemnele.

Curar –  ultima  tablă  a  unei  plute.

Dălcăuş – ajutor  de  cârmaci,  ucenic  în  ale  plutăriei,  de  obicei  un  tânăr  sau  o  femeie.

Dolie –  parte  a  unui  râu  unde  panta  era  mai  mică,  viteza  apei, de  asemenea,  mai  mică.

A dolii –  a  conduce  pluta astfel  ca  aceasta  sa  mearga  mai  încet  pentru a  nu  o  ajunge  din  urmă pe  alta  din  faţă.

A  iezi –  iezeşte,  a  bara,  a  închide  calea  unei  ape.

Galion – lemn  rotund lung  de  30 de m  şi  gros  de  60 de cm  la  mijloc,  folosit  de  turci  la construcția unor  nave  de  război  –  galioanele.

Genune –  loc  pe  parcursul  unui  râu  unde  apa  era  foarte  adâncă  şi  se  învârtea  în loc,  genunea  se  mai  numea  vârtej,  vâltoare,  holbură,  sorb.

Hait – baraj  pe  un  râu  care  reţinea  apa,  după  care, eliberând-o,  asigura  debitul  pentru deplasarea plutelor.

Huzăr –  capătul  gros  al  unui  buştean,  prin  extensie  partea  din  tabla  opusă  buzei,  adică locul unde  se  aflau  părţile  groase  ale  buştenilor.

Jneamăt –  îngrămădire  mare  de lemne  sau  plute  sparte  în  pilonul  unui  pod  sau  în  vârful  unui grind.

Închisoare – închisoarea  de  plute  era  situaţia  când  albia  râului  era  blocată  într-un  anumit  loc, de  unde  plutele  nu  mai  puteau  merge  la  vale.

Lanţ –  şprangă  de  oţel  pe  care  erau  înşiraţi  toţi  buştenii  unei  table,  la  partea  lor  subţire.  Nu avea  nimic  comun  cu  lanţul  din  zale.

Manea –  par  folosit  de  plutaşi  ca  pârghie  pentru  a  manevra  buştenii.

Marina – deplasarea  pe  laterală  a  unui  buștean,  pe  distanțe  foarte  mici,  prin  împingere și glisare folosind coada țapinei.

Mijlocar – orice  tablă  aflată  între  buzar  si  curar.

Mânzoc –  buştean  scurt,  legat  de un  altul  inclus  pe  lanţ  numit  iapă.

Plută –  grup  de  lemne  legate  între  ele,  pentru  a  fi  transportate  pe  ape  curgătoare.

Plutaş –  persoana  care  conducea  pluta  pe  un  râu.

Resteu – cui  de  lemn  fixat  în  jug,  în  care  se  sprijinea cârma.

Schelă – locul  unde  se  legau (făceau)  plutele  – schele  de  expeditie,  sau  locurile  unde  se

prindeau plutele  la  mal  pentru  a  se schimba  plutaşii – schelele  de  tranzit. Local  li  se  mai  spunea și  ştele.

Şfor – zonă  unde  apa  Bistriţei  era  mai  îngustă, panta  mai  mare,  viteza  apei fiind  de  asemenea  mai mare. Era  opusul  doliei.  I se  mai  spunea  şipot  sau  şuvoi.

Sorb –  genune,  învârtitoare, vâltoare,  vârtej,  locul  unde  apa  se  învârtea  şi era,  de obicei, foarte adâncă.  Sorburile  erau  extrem  de  periculoase  pentru  plutaşi.

Strungă – spaţiul  dintre  pilonii  unui  pod  printre care  treceau  plutele. Prin  extensie,  brațul Bistriței prin  care  treceau  plutele.

Şipot – şfor,  şuvoi.

Şpraiţ – canalul  care  permitea  plutei  să  coboare de  la  nivelul  apei  din  amonte  de  hait  la  cel din  aval.  Era un  plan  înclinat.

Şprangă – sârmă  de  oţel  liţată,  funie  de  oţel.

Tablă – unitatea  de  bază  a  unei  plute,  căpătâi.

Ţapină – unealta  de  bază  folosită  de  toţi  muncitorii  forestieri.  Era  o  pârghie.

Ţuiac – unealtă  folosită  de  plutaşi  pentru  a  prinde  pluta  la  mal. Era  un  par  de  cca 1,2 metri lungime  şi  8 – 10  cm grosime, ascuțit la  un  capăt.  De  ţuiac  se lega  şpranga  cu care plutaşul oprea  pluta  la  mal.

Vârtej  –   vâltoare,  genune, sorb.

Volbură – loc  unde  apa  Bistriţei  era  foarte  adâncă,  vârtej, holbură,  sorb, vâltoare.

Volta –  deplasarea  buşteanului  prin  rostogolire.

Ureche – părţile  extreme  ale  buzei  unei  table.