Grigore Gr. Pupăză: dascăl de Țară

Neamul Pupăză se trage din părţile Năsăudului, de unde în timpul unei mişcări ţărăneşti din Nordul Ardealului (1770 ?) un oarecare Adam Pupăză „ciocănar de mină” se refugiază în Vâlcea. Urmărit, cum erau toţi din asemenea situaţii, refuză a fi readus înapoi şi se retrage în Gorj, în Frăteşti. Aci cunoaşte o fată săracă, a lui Busuioc, cu care se căsătoreşte. Se stabileşte sus pe munte, pe o poieniţă, unde şi-au înjghebat o căsuţă, devenind mai târziu o adevărată aşezare omenească, azi Uliţa Pupăzoilor, ocupată aproape numai de neamul Pupăză.

În familia lui Grigore şi Elisabeta din Dobriţa, Gorj s-a născut la 12 iulie 1915 profesorul Grigore Pupăză.

La vârsta de 3 ani a rămas orfan de mamă şi la 7 ani de tată, dar a fost crescut de fratele său Dumitru Pupăză, învăţător şi de surorile mai mari. Era al optulea copil din nouă.

A urmat şcoala primară la Dobriţa.

A apreciat strădania învăţătorilor pentru ridicarea satelor şi s-a înscris la Şcoala Normală din Târgu – Jiu, reuşind printre primii, în septembrie 1929 şi a absolvit în anul 1937 obţinând premiul I, ca de fiecare dată la sfârşit de an şcolar.

A fost elevul fără nici un manual şcolar în toţi cei 8 ani de şcoală. Spunea: „Era la înălţime sfântul maculator, ţinut cu multă grijă la care se rânduiau toţi colegii, caietele le primeam de la fratele Vasile, profesor pe atunci la Cluj”.

Era a treia persoană din şcoală: director – prof. C. Michăilescu, subdirector – prof. D. Ciobanu şi elevul Pupăză Grigore, şeful şcolii, stimat şi respectat de toţi elevii şi profesorii şcolii.

În clasa a II-a a participat la concursul „Tinerimea Română”, obţinând premiul al II-lea pe ţară, cu tema „Portretul unei persoane îndrăgite”; a intitulat-o „Un copil” – prietenul lui de la Dobriţa.

Premiul i-a fost înmânat de Nicolae Iorga, prim-ministru în acea vreme, cu care avea să se mai întâlnească în viaţă la cursurile Universităţii Populare de la Vălenii de Munte. Felicitându-l, acesta a rostit: „Meritul este al vostru, copiii din satele ţării, la şcoli mai puţin cunoscute”. Premiul a constat într-un pachet de cărţi şi o excursie în ţară. În itinerar erau incluse şi Bazargicul şi Balcicul („Steaua Mării Negre”).

Cu câtă bucurie l-a întâlnit şi îmbrăţişat fostul lui profesor de limba română din clasa I de la Târgu-Jiu, Alexandru N. Popa Gheorghe zicând: „Am aşteptat excursioniştii, eram sigur că printre ei trebuie să fie şi eminentul elev Pupăză Grigore”.

La Balcic, din balconul castelului i-a întâmpinat şi Regina Maria.

În toţi cei opt ani ai şcolii normale a fost aşa cum s-a subliniat un elev „eminent”, „strălucit”, „exemplu de urmat”, premiantul clasei, şeful promoţiei 1936-1937.

Iată, ce a reținut profesorul Ion Grigoroiu din anii de școală:

„Din multiplele amintiri ce mă leagă, deocamdată, de inegalabilul profesor Grigore Pupăză, vă rog permiteţi-mi să amintesc doar două. Eram elev în clasa I la Şcoala Normală Spiru Haret din Târgu-Jiu în anul şcolar 1936-1937 iar dânsul era în clasa a VIII-a (cum ar fi azi a XII-a). La internat timp de 8 ani, şefii de clasă aveau un mare rol după încheierea cursurilor zilnice. Domnul Pupăză, fiind şeful școlii era practic conducătorul internatului privind ordinea şi disciplina în şcoală. Datorită comportării lui cu noi subalternii săi, când profesorul de psihologie Vasile Isac ne-a cerut într-o testare să arătăm pe cine l-am ales ca model în viaţă, majoritatea dintre noi l-au ales pe „domnul elev Pupăză Grigore” şi aceasta spune mult de tot.

A doua amintire pe care, zic eu, trebuie s-o amintesc acum la zi de sărbătoare pentru Arcani este legată de inspecţia pentru obţinerea gradului I în învăţământ. Am făcut parte din comisia al cărui preşedinte a fost profesorul universitar Dron, spaima candidaţilor, specialist în problemele de gramatica limbii române. La sfârşitul inspecţiei i-a acordat nota maximă, l-a sărutat şi l-a felicitat satisfăcut fiindcă „după câţiva ani acordă mulţumit un asemenea calificativ” după cum a afirmat dânsul.

În anii 1937/38 urmează Şcoala Militară de ofiţeri de rezervă infanterie Ploieşti, unde a obţinut gradul de sublocotenent de rezervă.

Pe 1 septembrie 1938, a fost numit – pe bază de medie – învăţător titular la Şcoala Primară din comuna Camăr, jud. Sălaj, unde erau locuitori de naţionalitate maghiară.

Într-un sumar „Memoriu” ne-a rămas:

Mi-am început activitatea dăscălească într-un sat curat unguresc, unde, de la început m-au întâmpinat greutăţi, care pentru cei ce n-au cunoscut ce-i viaţa dăscălească într-un sat de colonişti-unguri, pare frântură de poveste. Şovinismul maghiar alimentat pe deoparte de intensa propagandă a Budapestei, iar pe de alta de prea dulcele tratament al autorităţilor româneşti, era piedica cea mai mare care sta în calea elanului meu de dascăl tânăr. Am început totuşi să-l birui şi singura armă mi-a fost apropierea sufletească a copiilor. Îmi lipsesc procesele verbale de inspecţiuni care arată îndeajuns acest lucru. Conştiinţa mea de dascăl păstrează însă faptul acesta ca pe cea dintâi victorie dobândită în şcoală. A trebuit să înfrunt toate lipsurile ce le putea întâmpina un dascăl …

Pare de necrezut că era o imposibilitate a găsi gazdă. Am căutat totuşi să realizez ceva. Şi cred că niciodată nu-mi voi da o mai mare bucurie decât aceea trăită acolo când copiii de unguri cântau cu atâta suflet cântece româneşti şi murmurau limba românească ca şi copiii români din satele vecine.

… În 20.III mă  pregăteam de plecare … În primăria Camărului, preotul reformat mi-a spus făţiş că are o deosebită bucurie că plec deoarece începusem „să duc spre pierzanie copiii unguri”.

A reuşit să atragă la şcoală, în clasa a II-a, 72 de elevi frecvenţi din 81 înscrişi, datorită tactului pedagogic, utilizând şi farmecul cântecelor şi jocurilor noastre, copiii învățaseră limba română, fapt care i-a atras ura preotului, ură care era să-l coste viața.

În anul 1939 s-a transferat în Chichişa, jud. Sălaj.

Au urmat concentrările. Totuşi, în timpul concediilor a organizat serbări  cu tineretul, prezentând programe şi în satele învecinate. Ultimul program l-a prezentat pe 10 martie, 1940, în satul Treznea, plasa Buciumi.

Luna iunie a anului 1940 îl găseşte în Basarabia, înrolat într-un batalion al Regimentului 18 Gorj. În Jurnalul său descrie această tragedie pe care o intitulează „ADIO BASARABIA”, gândind că „ne vom întoarce atunci când împrejurările vor fi mai bune”. Pentru siguranţă şi-a pus în valiză o glie din acest sfânt tărâm strămoşesc, glie pe care a adus-o acasă. A fost păstrată, în bibliotecă, până în anul 1980, când s-a hotărât să o pună în grădina din fața casei, în colțul dintre casă și scară, pentru a fi în siguranță. Glia de pământ era acoperită cu iarbă. După 40 de ani iarba se uscase, dar își păstrase culoarea verde.

Redăm consemnarea din jurnalul ce era ținut cu sfințenie:

28 Iunie 1940

Zi întunecată, ca sufletul întregii Ţări Române, ca sufletele noastre ale ostaşilor ce am stat 4 luni degeaba, de veghe la graniţa de Est.  Azi s-a săvârşit o tragedie istorică: Ciuntirea României Mari de către Rusia hrăpăreaţă. A smuls din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare, Basarabia şi Bucovina de Nord. Aseară, ocuparea poziţiilor pentru război. Conducătorii au găsit inutilă orice încercare de rezistenţă, de aceea n-am luptat. Au fost cedate fără luptă, fără sânge. Aseară am plecat spre Corneşti pe o vreme rea de tot; azi am revenit, iar, la Teşcureni; am împachetat materialele şi suntem gata de drum.

Pe marginea drumului de la ieşirea din satul Teşcureni-Bălţi; scriu acum, în amurgul acestei zile, cea de pe urma noutate, cronica celei de pe urmă zi trăită pe pământurile Basarabiei.

Mi-e atât de greu de durere sufletul, simt că aproape nici nu pot să leg şirul de vorbe pentru a prinde tot sensul tragic al acestei clipe. De fapt, orice vorbă, cât de cuprinzătoare, nu va fi…..

O învălmăşeală nemaipomenită… soldaţii trişti.

Populaţia civilă plânge plecarea noastră şi aşteaptă cu genele înrourate regimul tiranic al comunismului rusesc. Mi-arunc ochii în jur; privesc, pentru cea de pe urmă oară, pământul sfinţit de războinicii ostaşi ai lui Ştefan cel Mare. Mi se pare că un murmur de dincolo de mormânt se ridică pentru a protesta pentru această grozavă nedreptate ce se face. Buciumaşii orheieni, străjerii din Cetatea Hotinului, a Tighinei, a Cetăţii Albe şi Chiliei rostesc tăcut, de dincolo de mormânt, blestemul lor negru… Îi auzim cum gem …în noi se ridică puternică hotărârea de a ne plânge în faţa Cerului şi dacă nici acolo nu se va auzi dreptatea noastră, vom pune mâna pe arme şi ne vom face-o singuri. Și parcă aud în murmurul de plânset al semenilor ce vor pune peste câteva zile gâtul în jug străin, acelaşi cântec cu ecou de dincolo de veac, sfâşietor în accentele lui:

Prutul ista ni desparte

  Prutul ăsta n-ari……

 Dar ne-am pune noi cândva

Şi cu gura l-om seca”

Cei care vor trece curând Prutul, vor jura: „ne vom întoarce, când împrejurările vor fi mai bune decât acum, să ne luăm ceea ce este al nostru”.

Mă auziţi, oameni care aţi uitat şi de Dumnezeu şi de dreptate? Va trebui să ştiţi aceasta! Duc cu mine o brazdă din pământurile acestui sfânt tărâm românesc, frământat cu sângele şi sudorile martirilor în lungul veacurilor de suferinţă. Dacă voi sfârşi viaţa, merită dezrobirea acestui ţinut, pe pământul mormântului meu să-mi fi aşternut această brazdă. Duc în gând viziunea acestui pământ şi iureşul războinic al frământatei noastre istorii. În auz îmi sună ropotul de copite al călăreţilor moldoveni alergând spre Nistru.

Veţi   cunoaşte,  nu   peste   multă   vreme, revărsări româneşti pentru a repara nedreptatea ce ne-o faceţi astăzi.

Batalionul gorjenilor merge în Ardeal. În Jurnalul său notează, în data de 31 august 1940, printre altele: „Aş fi vrut să rostesc vreun cuvânt de „adio Transilvanie”, în auz însă mi-a năvălit în marşul cadenţei de ostaş, marşul Deşteaptă-te, Române!

Batalionul se retrage şi în data de 6 septembrie 1940 se aflau la Ciucea, la Castelul lui Octavian Goga.

În Jurnal notează: „În timp ce eram în curtea castelului, pe linia ferată trecea un tren militar. Un grup de T.T.R-işti cântau „De ce m-aţi dus de lângă voi”, cu melodia –i sfâşietor de de tristă. Doamna Goga a apărut la fereastră şi a salutat.”

31 August 1940(Sâmbătă)

Zi de doliu pentru întreg Neamul Românesc …Jumătate din Transilvania noastră pentru care au luptat, au plâns şi s-au jertfit şiruri întregi de generaţii, în urma hotărârii arbitrajului germano-italian de ieri de la Viena trece în mâinile ungurilor. Ştirea este confirmată şi de postul de Radio Bucureşti. Este adevărată şi este nespus de dureroasă pentru tot sufletul românesc. Şiroaiele de lacrimi nu mai contenesc…Am cunoscut acest pământ prea mult. L-am cunoscut ca învăţător în Chichişa Sălajului; l-am cunoscut prin peregrinările tinereţii mele. Este românesc. Mileniul trecut de suferinţă sub apăsarea maghiară, n-a putut să piardă pe Românii din aceste locuri…Parcă ar muri cineva dintre ai mei; parcă ar muri ceva din mine, atâta sfârşire lăuntrică simt acum. Poate că dacă nu aş fi cunoscut colţişorul acesta de ţară, Sălajul, durerea mea nu ar fi atât de mare astăzi.

Cunosc însă oameni, de acolo, din Chichişa şi din alte sate. Cum se vor jelui ei acum de amar! Şi sfâşierea mea e şi mai cruntă când gândesc la copiii de Români pe care i-am învăţat carte, copiii aceia care plângeau când le vorbeam despre moartea groaznică a lui Horea şi Cloşca. Ce vor zice ei acum? Cine le va mai da mâine lumina românească? Îi văd pe toţi, aşa cum erau: Sestraş Florian, Elec Augustin care erau în fiecare dimineaţă la mine în cameră la Pop Atanasie, unde eram găzduit şi cu ei toţi ceilalţi…îi îmbrăţişez pe toţi în lumina celui mai senin gând. Pe ei vor încerca ungurii să-i piardă…Mă întreb, vor avea ei tăria să reziste?…

Retrăiesc clipele în care glasul meu răsuna în clasa aceea a şcolii de la Chichişa…Ce se va auzi de acum înainte acolo? Revăd banca de lângă sobă, acolo unde din priviri s-a născut dragostea pentru Olim; colţul străjeresc lucrat de mâna noastră; colţul dinastic; centru de interes. Revăd dealurile din stânga şi dreapta Văii Agrijului; drumul străjuit de şirul de salcâmi, în freamătul cărora a început să glăsuiască tăria iubirii pentru Olim…Apusurile şi răsăriturile de soare la poalele Mureşului…Le revăd pe toate,vii ca şi cum aievea le-aş avea acum în faţă. De fiecare e legată o părticică din sufletul meu…Şi lacrimile îmi întunecă privirile când ştiu că de acum, toate acestea nu vor mai fi pentru mine decât vedenii de amintiri, că nu le voi mai revedea niciodată, în realitatea lor. Doamne,Tu care vezi zbuciumul lumii întregi,înţelegi zbuciumul care frământă azi suflarea românească? Ai torturat destul acest neam! De ce laşi ca nedreptatea să-i frângă mişeleşte trupul? Doamne, străjer al tuturor puterilor lumeşti, de la Tine aşteaptă mântuirea Neamul Românesc, pe care puterile pământului încearcă să-l piardă. Sub icoana de pe peretele căsuţelor româneşti pierdute prin munţii Ardealului, aici, astăzi, ard candele şi curg şiroaie de lacrimi…

Jugul unguresc peste Transilvania noastră…Nu ştiu, de ce, văd iar pe vârfuri de munte, geniile răzmeriţei aprinse de Iancu şi aud parcă din vale în vale răsunând buciumul Moţului…

Scriu aceste rânduri în casa ţăranului român Ion Albu din comuna Brusturi, judeţul Bihor.  Venisem aci să-i apărăm. Încercasem, însă, să ne apărăm în faţa ameninţării germano-italiene, şi aşteptam ordinul de plecare. Tot timpul, cât eu am scris, în camera de alături, a fost un vaiet de jale al familiei. Fetiţa Viorica de 14 ani spune mereu că nu vrea să rămână la unguri.

Începând cu 1 septembrie 1940 – după cedarea Ardealului de Nord, în urma Dictatului de la Viena, este utilizat la Şcoala din Dobriţa – Gorj. Acolo a înfiinţat corul şcolii, un cor pe două voci, cu care a participat la şezătorile Asociaţiei Învăţătorilor din Gorj, în anii 1940 şi 1941 și la programe artistice în cadrul Căminului Cultural „Badea Cârţan” din localitate.

Domnul C. Cheznoiu reține dintr-o discuție:

„Au fost invitaţi să prezinte şi în Sala „ Căldăruşe” la Târgu-Jiu.

Dirijor fiind, şi pentru că între timp fusese concentrat la Regimentul 18 Dorobanţi din Târgu-Jiu, a trebuit să fie învoit de la unitate. Zâmbea când îşi amintea că a fost nevoie de învoire pe timp de două zile, lucru ce s-a făcut prin ordin de zi al colonelului în faţa regimentului, iar elevii Şcolii Dobriţa au fost transportaţi la Târgu-Jiu în 10(zece) care lungite, pe fân.

În aceeași formație au avut loc mai multe deplasări la Târgu-Jiu, uneori, convoiul era însoțit de persoane care mergeau pe jos pre oraș și, nu de puține ori, convoiului i se alăturau și alte care ce aveau aceeași destinație.

Cei mai mulți elevi au văzut, pentru prima dată, orașul cu prilejul susținerii acestor spectacole.

Pe lângă repertoriul specific acelor zile premergătoare războiului s-au cântat cântece ardeleneşti, în special aduse de la Camăr şi Chichişa, de la Treznea, de pe Valea Izei.”

S-a căsătorit în 14 februarie 1943, cu învăţătoarea Elena D. Chirtoc din Câmpofeni şi s-a stabilit în acest sat.

În august 1943 obţine gradul „definitiv” la centrul de examinare Craiova, cu media 9,95.

În cadrul Regimentului 18 Gorj şi apoi cu Grupul 18 V.M. ia parte pe front la luptele din Crimeea până la Rostov, apoi la Iaşi, în pădurea Mârzescu.

Participant la Războiul din Răsărit până la Sevastopol, s-a distins prin merite militare deosebite pentru care a fost decorat cu Coroana României cu spade şi panglică de virtute militară, clasa a V-a.

A avut ocazia să „vadă moartea cu ochii”. În iureşul luptelor de la Sevastopol, în faţa plutonului ce-l conducea, un obuz de tun l-a îngropat de viu. Doar o mână i se mai vedea. Ostaşul Ionică Minciună, de fel din Dobriţa, consătean, cu riscul sacrificiului suprem, s-a repezit în toiul măcelului, l-a dezgropat, l-a luat în spate să-l scoată din focul luptei şi să-l ducă la punctul de prim ajutor, dar un glonţ dum-dum la lovit în cavitatea bucală şi i-a rupt maxilarul inferior, rămânând pentru toată viaţa mare mutilat.

Venit în Câmpofeni, unde se crease de către intelectuali, fii ai satului, o frumoasă tradiţie culturală, s-a alăturat acestora, aducându-şi obolul la manifestările culturale, care făcuseră, în acei ani, din satul Câmpofeni, centrul cultural al Văii Jaleşului.

În anul 1945, conducând corul şcolii din Câmpofeni, a obţinut premiul I pe judeţul Gorj. Corul era organizat pe patru voci. Cu echipa Căminului Cultural „Murmurul Jaleşului” a participat la diferite manifestări culturale locale şi în judeţ, manifestări consemnate de ziarul Gorjanul.

La  Târgu – Jiu, în anul 1946, a prezentat piesa „Ziditu-s-a”, creaţie originală, în care toți actorii erau elevi și studenți din sat.

Fiind în comitetul de conducere al Căminului Cultural Câmpofeni a dorit să construiască un local pentru cămin. Acţiunile mârşave, false şi fără temei, au zădărnicit totul. Reclamaţii josnice l-au dus (alături şi Ion N. Rădoi și Ionel Petcu) în faţa justiţiei, care, în cele din urmă îi găseşte „demni de felicitat”. Era însă prea târziu. Materialele achiziţionate, 30.000 de cărămizi etc. au fost date plocon căminului cultural Runcu, pe lângă care, de câte ori trecea, ofta amar…

În anii1946-48 a funcţionat ca îndrumător al şcolilor şi cursurilor ţărăneşti de pe lângă Căminul Cultural judeţean Gorj, al cărui director era avocatul Miron Constantinescu. Urmase, în anul 1939, cursurile speciale de activişti culturali organizate de Fundaţia Culturală Regală la Grădiştea, jud. Vâlcea, trimis de jud. Sălaj.

În aceşti ani a fost un colaborator asiduu al ziarului Gorjanul, al cărui director era Jean Bărbulescu. Multe din scrieri au fost editoriale.

La Reforma Învăţământului din anul 1948, a fost încadrat la Şcoala Generală din Arcani, la catedra matematică.

În perioada 1952-1955, a fost trecut în „Cadru disponibil” pentru faptul că a participat la mişcarea anticomunistă condusă de Căpitanul Gr. Brâncuşi, cunoscută sub numele de RUIC, adică Români Uniți-vă Împotriva Comunismului.

În anul 1947, căpitanul Grigore Brâncuşi din Peştişanii Gorjului, ofiţer activ, este deblocat. Împreună cu ordonanţa, Gheorghe Martău din Valea Mare-Gorj, nu au predat armamentul şi s-au retras în munţii din zonă, organizând o mişcare de rezistenţă anticomunistă. Începând cu 1949, au acţionat în ilegalitate, scriind manifeste anticomuniste pe care le difuzau în plicuri. Acestei mişcări i s-au alăturat şi oamenii de pe Valea Jaleşului. În primele rânduri au fost dascălii: Ion Rădoi, Alexandru Stoichiţescu şi Grigore Pupăză. Căpitanul Brâncuşi a fost capturat, în 10 mai 1951.

În scurt timp Ion Rădoi şi Alexandru Stoichiţescu au fost arestaţi. Grigore Pupăză este avertizat, de un activist de stat, care răspundea de Arcani, că este urmărit şi trebuie să facă ceva pentru a scăpa. Grigore Pupăză era directorul şcolii şi pe data de 3 ianuarie 1952 nu se mai prezintă la şcoală. S-a ascuns la vecinul şi prietenul Ion D. Coiculescu, unde a „zăbovit” un an. Apoi, a revenit acasă, unde a mai rezistat doi ani.

Au fost ani în care ne-am descurcat foarte greu. Ajunsesem să nu mai avem ce ne trebuia. Mama fusese dată afară din învățământ și pentru a face rost de bani, venea la Târgu-Jiu și vindea băutură. A reușit, împreună cu alți consăteni, să se strecoare și în Valea Jiului unde erau bani mulți. S-a urcat în căruță și a plecat după dimii până la Dunăre. Bunicii, care locuiau alături, erau chiaburi și dădeau cote mai mari decât era producția. Toți se fereau de mine ca să nu realizez greutățile prin care treceam. Nu pot să uit momentul în care mama mea secerase un snop de grâu și-l „bătea” cu o nuia pentru ceva boabe de măcinat. E o scenă care nu mi se șterge de pe retină. Într-o zi a venit consăteanul C. Gârbaci, care avea resurse, era proprietar de moară și ne-a adus un sac plin cu făină și am răsuflat ușurați. Sunt convins că asemenea gesturi au mai fost, dar nu le-am văzut.

În schimb „prizonierul” era din ce în ce mai preocupat de ce s-ar putea întâmpla. Aveam vizite destul de dese din partea miliției. Eu eram prezent și conduceam peste tot pe milițianul care ținea arma în mână și era cu ochii în patru. Grigore Pupăză construise casa cu multe uși și un beci sub cămară. Când venea „controlul”, foarte repede ajungea la adăpost. Toți „controlorii” au călcat pe capacul beciului, dar nu au observat nimic dubios. Chiar și atunci când a fost arestat, beciul a scăpat din atenția ofițerilor.

De mare ajutor ne-au fost câinii carea păzeau casa. Dacă cineva era în preajmă pentru a ne supraveghea, cei doi câini nu se opreau din lătrat. Când tatăl meu ieșea la plimbare, cei doi câini, controlau curtea și dacă era un pericol treceau la atac. În acest timp Gr. Pupăză a citit biblioteca personal -și nu era mică- de două ori. Din tot ce a citit a consemnat ce i s-a părut important într-un caiet.

În final a fost arestat de acasă de Securitatea din Craiova. Aici a făcut faţă tuturor presiunilor şi, în scurt timp, a fost eliberat……

A fost condus la gară având în mână un bilet de eliberare din arest și un bilet de tren în buzunar și este lăsat pe peron, unde era multă lume. Fusese organizată o conferință regională cu toți factorii de răspundere, printre care se găsea și consăteanul nostru Ion Savu, un tânăr care știa să se descurce în împrejurări dificile.

Iată ce spune domnul Ion Savu – amintire grea pentru cine o înţelege:

„În data de 29 noiembrie pe la ora 20 era mare forfotă în Gara Craiova. Avusese loc o conferinţă regională cu participarea tuturor raioanelor ce o compuneau pentru a dezbate problemele CSC – cotele ce trebuiau puse pe spinarea ţăranilor, apoi strânse şi date poporului rus.

Delegaţia fiecărui raion era compusă din: preşedinte de raion, împuternicit, șef de planificare, comandant de miliţie şi inginer agronom.

Din partea Raionului Târgu-Cărbuneşti participam eu, Savu Ion, în calitate de şef de planificare, născut în comuna Arcani, în anul 1931, împuternicitul V. Răgan, din comuna Dobriţa, iar din partea miliţiei ofiţerul Marin, care ocupa funcţia de comandant, un inginer agronom şi preşedintele de raion, un tovarăş Dinu.”

Toţi aceşti componenţi ai delegaţiei erau foarte tineri și cu putere de muncă. Unii dintre ei aveau și idei de dreapta, cu toate că erau instruiți să ia măsuri de stânga.

Şi, iată, ce mai spune tânărul Ion Savu care nu era membru de partid:

„Prin mulţimea de activişti vine spre mine şi mă ia de braţ învăţătorul Gr. Pupăză, despre care ştiam că fusese arestat şi spre bucuria mea m-a recunoscut. Avea două foi în mână…..un bilet de tren şi biletul de eliberare din arest…

Mă aşteptam la o reacţie a lui V. Răgan consătean cu Gr. Pupăză. Ulterior mi-am dat seama că nu l-a recunoscut. Nu mai era nimic din învăţătorul Gr. Pupăză de altădată. Doar hainele mai arătau că purtătorul lor este cineva. Am fost curios cum de m-a recunoscut. Mi-a spus că trecând pe aproape m-a depistat după voce, voce pe care a auzit-o de multe ori la serbări şi fără să-mi vadă chipul m-a luat de braţ. Simţea nevoia unui ajutor. Se simţea dezamăgit, se simţea pierdut, nu vedea nici uşa pe care puteam ieşi pe peron. Amintire grea pentru cine o înţelege.

Ne-am retras, mai la o parte, şi l-am întrebat de unde vine şi unde vrea să meargă. Nu mi-a spus de unde vine, dar mi-a zis cu o voce stinsă, că merge spre Libertate.

Avea nevoie de sprijin şi am plecat împreună spre peron.

Spre surprinderea mea a mers spre prima linie a CFR pe care sosea trenul Timişoara –Bucureşti. Eram în faţa trenului. Nu realiza pericolul. Ne-am retras împreună, a trecut trenul şi am urcat în personalul ce ne ducea spre casă sau mai sigur, spre Libertate.

Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ne ţineam de mână?

Este un răspuns greu de dat…  Era dezorientat…..

Eram prieten foarte bun cu ofiţerul de miliție Marin care însoțea delegația. I-am explicat situaţia prietenului şi consăteanului Gr. Pupăză. Fără a ezita a spus: lasă-l în grija mea! L-am luat în compartiment cu noi şi nu au fost probleme cu echipele care controlau vagoanele de partizanii care ar fi putut să se afle în trenuri. Prezenţa unui ofiţer de miliţie garanta că în compartiment erau oameni fără probleme…şi nu aveam emoţii privind călătoria. Ştiam fiecare gară şi haltă unde oprea trenul şi doream să ajung cât mai repede acasă.

Trenul opreşte în staţia Târgu-Cărbuneşti la miezul nopţii. Gr. Pupăză, cu mine şi cu toată delegația coborâm. Ne luăm rămas bun de la ofiţerul Marin şi împreună ne îndreptăm spre locunţa mea situată în curtea întreprinderii, unde soţia mea, Niculina, mă aştepta cu masa pregătită şi cu zâmbetul care m-a cucerit de la începuturile căsniciei.

Surpriză mare când a deschis uşa. Nu-i venea să creadă ochilor.

A privit  şi nu a fost surprinsă de persoana cu care intram pe uşă. A ascultat explicaţiile mele şi ca orice tânără s-a gândit ce putea să facă la acea oră. Masa era pregătită şi a mai pus încă un tacâm. Acum eram trei persoane la masă. Am servit din bucatele ce erau aşezate cu grijă, discutând diverse, dar domnul Giurică a servit mai mult ceaiul fierbinte, pregătit în grabă, la o lampă ce funcţiona cu gaz. Soţia mea, Niculina,  a alergat la brutăria din apropiere pentru a lua apă caldă şi a-l spăla pe musafirul neaşteptat.

Înainte de a pleca la brutărie, Niculina îmi spune în șoaptă: Domnul Pupăză este un mort ieşit din groapă. Să-l ajutăm cum se poate mai bine.”

Timpul se scurgea cu mare repeziciune. Dimineaţa Domnul Savu, la prima oră, trebuia să participe la conferinţa raională. Nu era problema dacă Gr. Pupăză mai rămânea o zi la  Târgu-Cărbuneşti. Era în siguranţă, era pe mâini bune. Între a rămâne şi dorinţa de a ajunge acasă, a învins ultima.  Au avut puțin timp să doarmă şi, la ora cinci, iată, urcă în tren Gr. Pupăză sprijinit de I. Savu. Se ţinea greu pe picioare. Avea nevoie de însoţitor. În personalul ce mergea spre Târgu-Jiu n-au avut controale. Au coborât pe peronul gării unde era o patrulă. Au trecut neobservaţi.  Ajunşi în oraş, trebuia găsită soluţia de a ajunge la Arcani.

Cu noapte-n cap cum se zice pe la noi, cei doi se îndreaptă spre locuinţa marelui învăţător Constantin V. Cătuţ, care şi el fusese arestat în data de 15 august 1952 şi eliberat în același an, luna septembrie sau octombrie.

Să ne oprim şi la la acest mare dascăl despre care se vorbeşte din ce în ce mai puţin. Spuneam că a fost şi el arestat.

Şi culmea, Constantin V. Cătuţ a fost găsit la o frizerie de lângă Gara Craiova, tot de I. Savu. Rămâne antologică conversaţia lor…

C.V. Cătuţ spune zâmbind, fără să aştepte întrebarea: vin dela Spital! Fusese tratat   pentru    merite deosebite pe tărâmul școlii, pentru politica liberală şi de autor de manuale după care au învăţat copiii României un deceniu (1930-1940). A desfăşurat o  activitate didactică de excepţie, iar ca inspector şcolar rămâne, de departe, un exemplu demn şi pentru cei de astăzi.

Ca învăţător şi director la Şcoala din Arcani a fost la înălţime. Cei care veneau în control ziceau că fac un schimb de experiență la „Universitatea” lui Cătuţ.

Iată, un om de o asemenea pregătire a ajuns să fie tratat la Spitalul Noii Societăţi.  Să mai precizăm că în acelaşi „salon” era tratat şi Vasile Savu, tatăl lui I. Savu.

Să ne întoarcem la cei doi călători nocturni…

Dimineaţa, cei doi, care nu dormiseră prea mult, bat la uşa lui C.V. Cătuţ, care putea să se gândească la o nouă arestare. Deschide uşa şi spre marea lui surpriză vede pe cei doi, pe care îi invită în cameră. După o discuţie sumară, Ion Savu, îl lasă în grijă pe Gr. Pupăză, nu înainte de a face planul următoarei etape. C.V. Cătuţ se angajează să anunţe telefonic pe preotul I. Giurgiulescu, cumnatul lui Gr. Pupăză, să vină pentru a-l lua de la Târgu-Jiu.

Nu știm ce s-a întâmplat că nu a fost anunțat și planul a căzut.

Au găsit de cuviință ca, spre prânz, să meargă împreună să găseaescă o mașină de ocazie care să meargă spre Arcani. Au oprit un camion și domnul Cătuț l-a ajutat să urce în cabină, a dat explicațiile de rigoare șoferului unde să-l ajute să coboare, a achitat costul călătoriei și și-au luat rămas bun.

A coborât în capătul Arcanilor, la Zdrâncu, cum era cunoscut punctul respectiv, și a ales să meargă pe un drum de câmp, pe marginea Jaleșului. Era un moment în care drumul nu era circulat și nu a întâlnit oameni, oameni care-i puteau fi de ajutor. Mărșăluia spre Libertate. Era un marș dificil. Forțele păreau că se termină…se apropiase de casa cumnatului său, preotul Ion Giurgiulescu. Urma o etapă dificilă…să treacă râul Jaleș pe o punte incomodă. Se trezește alături cu Ciungul lui Coica. Era ciung de o mână și era și în vârstă. Ca să treacă apa Jaleșului, Gr. Pupăză ținut de mână, merge pe punte și Coica merge prin apă. A fost o soluție. Cineva le-a dat putere celor doi pentru a putea trece râul. A fost recunoscător acestui consătean, pe care l-a tratat cu mult respect și de câte ori se întâlneau își aduceau aminte cu zâmbetul pe buze. Acel Om cu o singură mână a fost de un mare ajutor într-un moment critic.

Au ajuns la casa preotului Giurgiulescu, familie respectabilă şi numeroasă. A durat ceva timp până ce s-au bucurat de revedere.

Iată-i, îmbarcați şi cei doi din şaretă erau priviţi cu îngăduinţă de cei care erau, din întâmplare, pe marginea drumului. Nu puteau să creadă…

Nu au realizat dacă drumul a durat mult sau puţin, fiindcă discuţiile între cei doi erau mai importante decât timpul. În acest clipe, telefonul fără fir, care a funcţionat şi altădată ireproşabil, a fost mai rapid decât vehiculul pus în mișcare, ne-a adus la cunoştinţă că acel care plecase cu maşina Securităţii e pe drum, către casă. Mama mea a deschis larg porţile şi aşteptam, în mijlocul drumului, cu mare nerăbdare revederea. Ni s-a părut o eternitate până ce i-am zărit. Am rămas tot în mijlocul drumului. Parcă ne era teamă că vor trece mai departe. De astă dată deplasarea era la pas şi am rămas surprinşi de lumea ce-şi făcea de lucru pe la porţi, salutând cu simpatie pe cel care plecase, de ceva timp, din mijlocul lor. Am simţit bucuria celor mulţi şi simpatia lor.

Mulţi au intrat odată cu noi în curte. Erau bucuroşi și fără frică. Văzând situaţia stării de sănătate a proaspătului sosit, s-au retras în linişte, dar cu gândul că vor reveni. A fost o solidaritate la care nu ne aşteptam. O solidaritate care ne-a dat putere, cu toate că situaţia era dificilă. Zile multe şi-a întâmpinat pe cei care doreau să-l vadă, stând în pat. Mulţi s-au perindat prin casa noastră. N-au avut teamă şi ulterior au fost răsplătiţi aşa cum am putut…

Am uitat să vă spun de reacția câinilor…S-au strecurat printre picioarele noastre în cameră și au intrat sub pat. Cu toate că au fost invitați să părăsească locul nu au dat curs rugăminții. Destul de târziu, au ieșit și s-au așezat în fața scării. Gestul câinilor a fost impresionant. Bucuria lor ne-a făcut să trecem mai ușor peste aceste momente, mai ales că în zilele următoare stăteau foarte aproape de ușa de la intare și nu au mârîit pe cei ce ne călcau pragul…Era un semn bun.

Urmează momente dificile. Era grav bolnav şi mijloacele de recuperare lipseau cu desăvârşire.

În multe zile mergeam la doctorul Ilioniu, medicul dispensarului din zonă, dispensar situat în casa lui Cuțui. Mijlocul de transport era carul ce-l aveam în curte, pe care mama mea îl pregătea cu grijă, întrucât Gr. Pupăză era foarte slăbit. Punea în car câteva pale de fân și peste ele un macat, apoi la jug, două vaci. În această formulă mergeam până la scara dispensarului. Drumul până în cabinetului doctorului era destul de anevoios. Era consultat cu grijă și la întoarcere eram mai voioși, prin faptul că medicul ne picura în suflet o speranță.

Încet, încet, se reface şi cu sprijinul domnului învăţător Constantin Chiată este reîncadrat în învăţământ.

După multe încercări, în anul 1955 a fost încadrat la Şcoala Ceauru, iar din 22 septembrie este adus la Şcoala Generală Corneşti, la catedra de limba română la clasele V-VII.

A  urmat cursurile de calificare ca profesor de limba română, istorie şi constituţie la I.P.C.D. absolvindu-le cu nota 9,36 în anul 1962. Tot în anul 1962 a fost transferat la Şcoala Generală Arcani, la catedra de limba română.

În anul 1965 şi-a susţinut examenul de gradul II, ca profesor de limba română, cu lucrarea „Problema mediocrităţii şcolare şi acţiunile ce se pot întreprinde pentru rezolvarea ei în predarea limbii române” obţinând nota 10 la centrul Timişoara.

Cu aceeaşi medie a obţinut în anul 1967 şi gradul I cu lucrarea de cercetare: „Atestări folclorice despre emigranţii locali în S.U.A., în primele decenii ale veacului al XX-lea”, lucrare recenzată şi notată de prof. dr. Mihai Pop.

Ca activitate deosebită după venirea la Arcani se poate nota: Participarea în calitate de responsabil al brigăzii artistice şi agitaţie a Căminului Cultural Arcani şi al ansamblului folcloric al aceluiaşi cămin, cu aceste echipe la fazele raionale, regionale, apoi judeţene şi republicane, cum a fost în anul 1967, când au fost premiaţi cu „Dialog la distanţă”, iar cu „Dimierii de pe Jaleş”, la faza republicană.

În anul 1969, cu ansamblul folcloric al pionerilor a obţinut „menţiune” la Faza Republicană cu programul „Cântec străbun, nu te uităm”, iar în anul 1972 „Premiul special al M.E. I.”, la faza republicană cu programul „Pe Jaleş în şezătoare”.

În anul 1973, ca bibliotecar, a obţinut „Premiul special al Editurii Ion Creangă”, între cele 10.000 de biblioteci din ţară, participante la concurs.

În anul 1976, premiul I pe judeţ cu programul Ansamblului Pionieresc din Arcani, „Ni-i cuvântul nostru scump hrisov”.

În cadrul Filialei Târgu-Jiu a Societăţii de Ştiinţe Filologice din R.S.R. a susţinut o serie de comunicări din domeniul folclorului şi metodicii predării limbii şi literaturii române.

Coautor al culegerii „Cântec din bătrâni” tipărită de Casa Creaţiei Populare Gorj, în anul 1971. În manuscris avea încă un material folcloric din zonă.

A fost 10 ani responsabil al Cercului Pedagogic al profesorilor de limba română de la ciclul gimnazial din centrul Tg-Jiu, unde a  adus o valoroasă contribuţie la procesul de modernizare a predării acestei discipline, prin referate şi studii mult apreciate, având satisfacţia de a fi sărbătorit în şedinţă festivă în 17 noiembrie 1977, cu ocazia pensionării.  Avea în manuscris lucrarea „Contribuţii privind dezvoltarea învăţământului din Gorj”, dată spre publicare Casei Corpului Didactic Gorj.

În diferite ocazii şi-a arătat talentul oratoric şi nu de puţine ori a ţinut predici în biserică.

A fost un pasionat al cercetării şi cunoaşterii trecutului.

A adunat şi a pus la adăpost, spre a salva de la pieire, multe piese importante din zonă care să glăsuiască despre trecut generaţiilor viitoare.

A iniţiat şi s-a ocupat  în mod deosebit de organizarea Muzeului Sătesc Arcani, unde, pentru strângerea şi depistarea obiectelor de muzeu, a fost sprijinit de elevii Şcolii Generale Arcani de corpul didactic şi de consăteni. Muzeul a fost aşezat în actualul loc în anul 1967 sprijinit şi de factorii de răspundere ai timpului. În anul 1969 a fost organizat, la Arcani, un simpozion naţional, privind organizarea unui muzeu, unde Gr. Pupăză, prezintă materialul intitulat: „Cum am organizat şi îndrumat activitatea elevilor în cadrul cercului muzeistic”.

Începând cu anul 1996, Muzeul Sătesc Arcani, poartă numele fondatorului său, Grigore Pupăză.

Muzeul este luat în reţeaua muzeistică republicană şi a fost trecut într-un Ghid semnat de domnul Bondoc. Muzeul a fost elogios apreciat de dr. Ion Vlăduţiu de la Institutul de Etnografie şi Folclor, de dr. Tancred Bănăţeanu, directorul Muzeului de Artă Populară al R.S.R., de Barbu Brezianu, Hary Brauner,  precum şi de alţi specialişti în materie. A fost distins cu medalia „Meritul Cultural clasa I” şi titlul de Profesor Fruntaş, la care se mai adaugă încă şase diplome pentru merite deosebite în activitatea culturală.

A ieşit la pensie la data de 1 septembrie 1977.

Nu a devenit pasiv, ci a continuat să scrie şi să participe la diferite activităţi de cercetare, purtând o corespondenţă cu toţi cei interesaţi.

După revoluţie s-a implicat în organizarea unor acţiuni culturale pe plan local şi judeţean. A avut satisfacţia noilor condiţii de a putea scrie fără a fi îngrădit.

În anul 1997 a încetat din viaţă, în urma unei suferinţe de scurtă durată.

Postum au apărut lucrările:

File de jurnal, 1940-1942, Editura Newest, 2005.

Jurnal de front, Sevastopol, Editura Newest, 2005.

Istoria învăţământului din Gorj, în colaborare, Editura Newest, 2005.

Dacă soarta ne desparte, Editura Măiastra, 2008.

Monografia raionului Târgu-Jiu, scrisă în anul 1964, în colaborare.

Coautor al culegerii „Cântec din bătrâni” tipărită de Casa Creaţiei Populare Gorj, în anul 1971.

Contribuții la monografia folclorică a Văii Jaleșului – 2015

O viaţă dăruită şcolii    2015

Dascălii: averea României   2015

Mai sunt pregătite pentru a fi tipărite lucrările:

Monografia comunei Arcani, scrisă în anul 1964, în colaborare.

Monografia Şcolii Arcani, scrisă în anul 1972, în colaborare.

Metodică- lucrări diverse

Despre Eroi.

Teatru: Ziditu-s-a și Moș Ion Roată.

Colaborator la Gorjanul.

În manuscris mai avem multe lucrări interesante. Cu timpul și cu sprijinul prietenilor și, în special, a lui Ion Popescu-Brădiceni vor fi cuprinse într-un volum.

În încheiere dau cuvântul unor oameni care l-au cunoscut:

Ion Sanda: Vorbind despre cărturarul, despre cercetătorul şi scriitorul Grigore Pupăză trebuie subliniată una din trăsăturile sale caracteristice: a fost şi a rămas în timp un bogat depozit al memoriei locurilor prin care a trecut şi al oamenilor în mijlocul cărora a trăit.

Prof. Cornel Șomâcu: Personalitate de prim rang a învățământului gorjean, Grigore Pupăză(1915-1997) a fost pe rând cadru didactic, erou de război pe frontul rusesc, luptător anticomunist, dar și un istoric al Gorjului a cărui operă a văzut lumina zilei postum

Ion Grigoroiu: În mâna învăţătorului şi profesorului stă viitorul unei naţiuni. De felul în care aceştia modelează gândirea, sentimentele şi voinţa învăţăceilor depinde viitorul Ţării.

Ei sunt făuritori de istorie. Dăscălia nu e o meserie, este un apostolat. Toţi marii noştri scriitori au avut numai cuvinte de laudă şi preţuire pentru învăţătorii lor.

Fostul director al Școlii Normale, prof. C. Dănău se exprima: „Să vă prezint unul din străluciţii mei elevi”. Acelaşi director, după ani, a ţinut să-l viziteze şi la Câmpofeni să vadă ce a reuşit să devină acel „strălucit elev”.

La 25 mai 2005, la inițiativa prof. dr. Gh. Nichifor, filiala Gorj a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, în cadrul Simpozionului anual „Gorjul-vatră de istorie românească”, ediţia a XX-a, îl omagiază printr-o complexă sesiune de comunicări ştiinţifice, cuprinzând materiale precum : „Grigore Pupăză – fiu al localităţii Arcani” (prof. Daniel Drumen, primarul comunei Areani), „Grigore Pupăză – rezistent la comunism” (prof. Gheorghe Gorun. Colegiul Naţional „Spiru Haret”,Târgu-Jiu), „Grigore Pupăză – istoricul” (prof. Gheorghe Nichifor, Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu”. Târgu-Jiu), „Grigore Pupăză – folclorist” (prof. Al. Doru Şerban, scriitor), „Grigore Pupăză reprezentant de seamă al şcolii gorjene” (prof. Dorina Nichifor, Şcoala Generală „Al. Ştefulescu”, Târgu – Jiu), „Aspecte didactice în opera prof. Grigore Pupăză” (prof. dr. Maria Cochină, Inspectoratul Şcolar Judeţean Gorj), „Grigore Pupăză – publicistul” (prof. Cornel Şomâcu, Şcoala Generală Băleşti), „Grigore Pupăză-combatant pe frontul din Răsărit” (gen. rez. C. Ispas, Asociaţia Veteranilor de Război Gorj), „Gânduri despre prof. Grigore Pupăză” (prof. Ion Priescu). Cu acest prilej, alături de „Istoria învăţământului din Gorj” va fi lansată şi lucrarea ce o prefaţăm azi: File de jurnal.