Impactul legislativ în sfera sanitară a moravurilor ușoare din Caransebeșul interbelic*

Prostituția era considerată un aspect social localizat la limita firavă dintre moravuri și necesități fiziologice, ce emana o delicată controversă, dezbătută prin tematici care atingeau anumite principii socio-religioase, fiind considerată vinovată de zdruncinarea mitului familiei heterosexuale, apărută fie din necesitatea satisfacerii unor nevoi pecuniare, ori pur și simplu dintr-o deviație comportamentală.

Identificată în zorii timpurii ale istoriei, arhicunoscută prin eticheta de cea mai veche meserie din lume,  prostituția degenerează cadențat de la conceptul de act sacru, ţinând de sfera religiosului, fiind utilizată în anumite ritualuri precreștine, la un atribut stigmatizant, hulit, chiar interzis legal după criteriile de conviețuire ale civilizației moderne, însă tolerată incognito de cei care beneficiau tacit de foloasele acesteia.

Zbuciumata istorie a comercializării plăcerilor trupești era evocată la majoritatea popoarelor antichității prin celebrarea anumitor ceremonii religioase, bazate pe credința că fecioria tinerelor trebuia sacrificată divinităților din sfera amorului[1].

Astfel, babilonienii considerau că femeile erau obligate, odată în viață, să-și ofere trupul unui străin, în schimbul unei sume de bani, în templul Venerei[2]. Depravarea sexuală a luat conotații macabre în Egiptul Antic, ajungându-se chiar la interzicerea îmbălsămării fetelor decedate, deoarece preoții își satisfăceau poftele carnale cu trupurile încă calde ale acestora. Un episod din viață faraonului Ramses este descris de istoricul grec Herodot, care  relatează că în urma delapidării tezaurului regesc, pentru a reuși identificarea infractorilor acesta hotărăște să-și prostitueze unica fiică, iar în intimitatea alcovului,  acesteia i s-a divulgat întreaga operațiune. De asemenea, faraonul Cheops și-a folosit propria-i fiică într-un asemenea serviciu, obţinând astfel fondurile bănești necesare finalizării uneia dintre piramide[3].

Continuând periplul prin istoria vechilor civilizații, descoperim la poporul elen o tendința de folosire a serviciilor feminine și în scopuri ce vizau în special satisfacțiile spirituale,  prin urmare, auletridele și heitairele, echivalentul cocotelor demimondene actuale, prestau îndeletniciri asociate muzicantelor şi doamnelor de companie[4]. Păstrându-ne cercetarea în arealul antic, la civilizația romană sesizăm caracteristici distincte ce fac referire la sfera prostituției. Cunoscute sub numele de lupae (lupoaice), datorită bestialității lor, prostituatele romane erau orientate spre oferirea plăcerilor trupești în dauna celor spirituale, fapt ce induce clasificarea lor după timpul de exercitare a serviciului sexual şi nu după modul de viață sau gradul de cultură. Se disting meretrices, ce slujeau zeiței Venera, care prestau doar noaptea, prostibulae a căror activitate se consuma atât ziua cât și noaptea, busturaria se regăseau printre cimitire doar în timpul zilei, iar cea mai de jos categorie a reprezentat-o diabolae accesibile chiar și sclavilor[5].

Noile concepte neo-creștine, răspândite aproape pretutindeni pe întregul teritoriu deținut de Imperiul Roman, au interferat antitetic cu vechile practici ale desfrâului sexual. Modelul de viață propus de un creștinism bazat pe misticism și imaginație subiectivă se poziționa, prin propovăduirea abstinenței și castității sexuale, într-o contradicție agresivă faţă de cutumele degenerate ale unei societății antice depravate[6].

Instituirea creștinismului ca religie oficială a Imperiului Roman intensifică consolidarea moralității căminului familial, diminuând progresiv popularitatea fenomenului prostituției. Sub aceste auspicii, în incursiunea temporală spre evul mediu nu se mai distinge o epatare a acestei manifestări în prin planul vieții sociale. Totuși, în epoca medievală au existat conducători, precum Carol cel Mare sau Ludovic al IX-lea, ce au emis ordonanțe severe în vederea combaterii acestui flagel[7]. De asemenea, în Anglia anului 1161 se promulgă primul regulament privitor la prostituție, iar mai târziu, datorită prezenței statului papal în centrul Romei, prostituatele din urbea celor șapte coline au fost relocate spre periferie[8].

Aproape de finele orânduirii feudale, în 1751, împărăteasa Maria Tereza, a decretat concentrarea prostituatelor în jurul Timișoarei pentru popularea Banatului. Având în vedere necesitatea minimizării riscului de contaminare cu boli venerice, s-au schițat primele norme ce reglementau situația igienico-sanitară a practicantelor, prin impunerea efectuării de controale medicale periodice și de aplicare a tratamentului în caz de boală[9].  În 1825, reglementări ce pun în discuție combaterea bolilor generate prin practicarea moravurilor ușoare, s-au sesizat și în Belgia, unde Societatea Belgiană de Științe Naturale și Medicale propune extinderea acestora în întreaga Europă. Acest demers s-a materializat după  42 de ani, când Congresul Internațional de la Paris admite importanța suprimării flagelului bolilor venerice, prin efectuarea de controale medicale periodice și obligatorii impuse prostituatelor[10].

Pe firul narativ al dezavuării fenomenului prostituției, regăsim modernitatea civilizației umane afectată în continuare de flagelul bolilor venerice, precum blenoragia și, în special sifilisul. Unele cercetări efectuate de diferite cadre medicale au confirmat gravitatea acestor boli, datorită faptului că 40% dintre copii născuți cu malformații au avut părinți depistați cu boli venerice[11]. De asemenea, un alt factor determinant răspândirea acestor maladii l-a constituit lipsa acută a unei educații sexuale expusă obiectiv tinerei generații[12]. Acest fapt a împins autoritățile decizionale să preia inițiativa în luarea unor măsuri de ordin igienic, ce vizau practicantele acestei vechi îndeletniciri.

Ca o consecință imediată, concretizarea se realizează prin diverse acțiuni din arealul luptei antiveneriene prin înființarea în 1923 a unui for interstatal denumit Uniunea Internațională Contra Pericolului Venerian, format din 30 de țări din diferite continente[13]. Totuși, sub influențele curentului aboliționist, în mai 1925 la Anvers, o localitate belgiană, s-a decretat închiderea caselor de toleranță, fapt ce oferea prilejul expansiunii prostituției clandestine[14]. Chiar dacă în unele state vest – europene se impunea catalogarea și înregistrarea femeilor de moravuri ușoare, profesorul Bayert, de la Universitatea din Bruxelles, a constatat faptul că din aproximativ 10 -15 000 de prostituate câte erau în capitala belgiană, doar 300 erau trecute în statisticile autorităților locale, deci chiar dacă prostituția era admisă prin lege, legalizarea acesteia nu constituia o soluționare a problemelor generate[15].

Pe lângă factorul medical, din sfera prostituției a derivat problematica sclaviei asupra feminității juvenile, percepută ca un adevărat fenomen amenințător îndreptat spre umanitate. Geneza luptei de combatere a traficului de femei o regăsim în Anglia anului 1875, când a luat ființă prima asociație internațională de abolire a prostituției. Procesul continuă ascendent, aşa încât, la Londra în anul 1889 se organizează primul Congres Internațional împotriva comerțului cu fete. Comunitatea internațională continuă demersurile în acest sens, materializându-şi eforturile prin organizarea unui alt congres desfășurat în 1902 la Paris, unde reprezentantul francez Feuilleley a declanșat campania internațională împotriva traficului de carne vie și a traficanților de fete. În anul următor, autoritățile berlineze înființează o organizației polițienească centrală, ce avea să stabilească conexiuni cu alte organizații similare din alte țări, vizând lupta de combatere a efectelor moravurilor ușoare. Peste ocean, în Statele Unite ale Americii, în urma unei anchete din 1909, s-a constatat faptul că prețul unui minore prostituate varia între 200 și 2000 de dolari. Toate aceste aspecte au condus inevitabil spre un efort global, ce viza problematica comerțului cu femei, astfel că în 1921 Liga Națiunilor organizează la Geneva prima consfătuire internațională în care s-au adoptat măsuri importante pentru protejarea tineretului feminin[16].

Un alt areal, predispus spre o deschidere înspre fenomenul mercantil al plăcerilor carnale, îl regăsim în Berlinul interbelic. Strassenfrauen, femeile de stradă în traducere liberă, cum erau denumite prostituatele berlineze, erau aduse de patru ori pe săptămână la control medical, deoarece majoritatea erau suspecte de a suferi de blenoragie sau sifilis. Unul dintre  aspectele aparte, ce fac referire la cauzele decăderii spre această îndeletnicire, l-ar constitui, în special, neajunsurile aferente domeniului financiar. Acest fapt a fost demonstrat de salariul infim al muncitoarelor, ce oscila între 50 – 80 de mărci pe lună. Totodată, este de observat caracterul de criminalitate organizată al fenomenului, deoarece s-a constatat existența unor persoane, în general de gen masculin, ce colectau o parte din sumele de bani ale prostituatelor în schimbul așa zisei protecții[17].

Perioada dintre cele două războaie mondiale, aduce modificări esențiale în cursul istoric al prostituției. Modul de viață dezorganizat, insalubru în cele mai dese cazuri, din timpul și de după Primul Război Mondial, lipsa încrederii în cadrele medicale, manifestată în special de populația rurală, au fost cauzele ce au pricinuit expandarea unor flageluri contagioase de tip veneric, precum sifilisul, ce puteau genera, în mod iminent, o curbă a mortalității cu un trend ascendent. Întreaga responsabilitate a contaminării cu această maladie revine, fără echivoc, individului. Îmbolnăvirea se produce doar la contact, astfel că germenii flagelului pătrund în sânge prin cele mai insignifiante plăgi. De asemenea, caracterul acestei boli este și unul ereditar, fapt ce conduce la existența diferitelor malformații genetice, adesea inestetice: oase contorsionate, diformități nazale și capilare. În vederea combaterii și prevenirii acestui flagel social se impunea implementarea stringentă a unei strategii prin implicarea tuturor factorilor importanți din societate, care să cuprindă educația sexuală a populației, mai ales a tinerilor[18], limitarea răspândirii bolii prin identificarea corectă a surselor de contaminare, combaterea și înlăturarea cauzelor ce conduc la practicarea prostituției, emiterea de inițiative legislative în vederea sancționării celor ce contribuie la răspândirea intenționată a sifilisului, demararea unor acțiuni care să încurajeze profilaxia individuală și mai ales instituirea unor proceduri de tratarea rațională și intensivă a bolilor venerice[19].

Estomparea propagării sifilisului este în strânsă legătură cu eradicarea practicilor aferente prostituției clandestine[20]. Încadrarea prostituției într-un mediu restrictiv de reglementări legale, ce  aveau ca scop eradicarea efectelor nocive ale acestei practici, era imperios necesară[21]. Astfel, aceasta era practicată legal, cu avizul prealabil al autorităților locale, sub atenta supraveghere a organelor de ordine, cu acord medical parafat în urma unui control medical amănunțit[22].

Cu un grad scăzut de cultură, folosind deseori un limbaj trivial, uneori de a dreptul grotesc, având vârstele cuprinse între 20 și 30 de ani, provenite din regiuni aflate la distanță de aria de desfășurare a activității[23], femeile de moravuri ușoare ale interbelicului românesc au reprezentat un subiect controversat, sensibil, considerat uneori nociv pentru societatea sprijinită pe principii morale. Din acest considerent, era necesară impunerea anumitor reguli de control răsfrânte asupra acestora, dovadă fiind deciziile unor consilii edilitare ce au emis regulamente. În Banatul anilor 20-30 când, din cauza perioadei de criză acută, a restricțiilor și a reglementărilor asociate, ce vizau sfera moravurilor ușoare, prostituția clandestină proliferează, contrar așteptărilor estimate[24]. În Aradul anului 1925, oficialitățile locale au elaborat o dispoziție cu aplicare edilitară, ce prevedea restricții impuse practicantelor prostituției, cu referire la comportamentul acestora în societate[25].

Din punct de vedere legislativ, sfera prostituției era încadrată într-o zonă de reguli și restricții, direcționând-o spre constrângere prin control sanitar, deoarece s-a constatat că una din principalele consecințe ale acestei practici era transmiterea bolilor venerice, deci, conform Ordinului 646 din 1919, soluționarea acestei problematici intra direct în aria de competență a cadrelor medicale[26]. De altfel, în 1921 a intrat în vigoare legea contribuţiilor directe, potrivit căreia, conform literei E, art.33 și 35, al. 6, femeile de moravuri uşoare aveau obligația de a contribui la bugetul de stat cu o sumă ce reprezenata 10% din venitul realizat[27]. Această măsură legislativă avea să aibă un efect benefic din punct de vedere economic, deoarece s-a  sesizat că o prostituată de lux avea un profit de 20 000 lei lunar, pe când cele de categorie inferioară obțineau venituri între 5000 și 6000 lei lunar[28].

În scopul reducerii cazurilor de pacienți infestați cu boli derivate din contacte sexuale, în anul 1922 Ministerul Sănătății pune în lucru un anteproiect de lege, ce privea reforma prostituției și combaterea bolilor venerice[29]. În consecință, prin acestea se urmăreau anumite aspecte precum: egalitatea de câștig între femei și bărbați, protecția femeii gravide la locul de muncă, femeile care rămâneau însărcinate trebuiau cerute în căsătorie de către ademenitor, recunoașterea celui născut și obligativitatea creșterii acestuia. Violarea virginității și transmiterea bolilor venerice erau considerate delicte, iar transmițătorii erau pedepsiți indiferent de gen; s-a interzis, de asemenea, plasarea tinerelor în restaurante, cofetării, bodegii, uzine și fabrici[30].

Sub forma unui manifest social, Consiliul Național al Femeilor Române înainta autorităților decidente solicitări ce intrau în sfera igienei sociale, precum: înființarea certificatului de sănătate, obligativitatea declarării bolilor venerice la încheierea căsătoriei nerespectarea acestora conducând la sancțiuni aplicate atât pentru cei bolnavi cât și pentru medici, desființarea caselor de prostituție, ocrotirea minorilor și declararea legii pentru combaterea alcoolismului[31]. Între anii 1925 – 1927 s-a interzis prostituția în casele de toleranţă, iar persoanele care vroiau să practice în continuare această meserie se expuneau atât riscului  penal pentru delict, cât și riscului de contaminare cu boli venerice.

În 1930 intră în vigoare Legea Sanitară, ce interzicea casele de toleranță și stabilimentele în care erau desfășurate activități asociate comerțului cu plăceri carnale, permițându-se totuși prostituarea femeilor, condiția de bază fiind deținerea unei fișe medicale eliberate de autoritățile sanitare[32]. De asemenea, se interzicea cu desăvârșire tinerelor sub 16 ani să-și comercializeze trupul în beneficiul avantajelor bănești[33]. O altă prevedere făcea referire la modul de practicare a serviciilor de către prostituatele luate în evidență. Prin urmare, acestea erau catalogate în prostituate publice, a căror unică sursă de venit era prostituția și în prostituate libere ce foloseau prostituția ca îndeletnicire adiacentă[34]. Delimitarea celor două categorii s-a realizat și din punct de vedere financiar, în detrimentul celor publice, deoarece statul le impunea taxe mărite, considerându-se că meseria lor de bază era oferirea plăcerilor carnale[35]. În ceea ce privește spațiul de desfășurare al activității, se permitea închirierea de locuințe, dar numai în condițiile în care aceasta era la o distanță de cel puțin 150 m. de școală, biserică și de orice altă instituţie de educație culturală, iar în acele locuințe nu avea voie să coabiteze populația infantilă cu vârsta cuprinsă între 2 și 18 ani[36]. Ca urmare a necesității stringente de combatere a epidemiilor de natură venerică, s-au luat anumite măsuri, conforme cu reglementările Legii Sanitare, precum acordarea de consultații gratuite.

Canalizând cercetarea spre statistica medicală din Caransebeșul interbelic, unul dintre importantele noduri ale rutei de comunicații dintre Oltenia și Banat, s-a constatat existența flagelului veneric și printre pacienți spitalului local.

Sursa principală de diseminare a flagelului veneric l-a constituit actul sexual efectuat în condiții precare, fără măsuri de protecție, fiind posibil ca unele persoanele infectate să fi fost femei de moravuri ușoare, altele suferind consecința implicării propriilor bărbați în escapade amoroase clandestine. Fenomenul prostituției, în special a celei clandestine, a reprezentat un real pericol de infectare cu sifilis. Conform datelor sanitare interbelice din 1928, la Caransebeș exista un număr de 175 prostituate, dintre care aproximativ 70 erau clandestine[37].

În cadrul comunității de pe malurile Sebeșului, la nivelului anului 1928 s-a sesizat inexistența unui cadru instituționalizat privind combaterea, profilaxia și tratarea maladiilor venerice. Prin urmare, autoritățile locale se confruntau cu lipsa poliției de moravuri și a medicilor specialiști în tratarea bolilor venerice[38].

Totuși în următorii ani au fost observate unele intenții, chiar din sfera privatului. În 1930, Maria Petru Stan, fostă Szücs, născută în comuna Dobra, județul Hunedoara la 1883[39], domiciliată în Caransebeș, a început demararea procedurilor de înființare a unei case de toleranță. Imobilul unde trebuia amplasat stabilimentul era identificat prin numărul topografic 1048, situat pe malul drept al pârâului Potoc, cu o suprafața de 872 de stânjeni pătrați (echivalentul a  3.136,28 m²) înscris în cartea funduară la nr. 1936, fiind proprietatea lui Șofron Iconia Suru[40]. (Anexa 1) Acest imobil se afla la periferia intravilanului localității Caransebeș, la mare distanță față de școală și biserică.

Pentru obținerea autorizației de deschidere Maria Petru Stan formulează petiția nr. 777/18.02.1930, adresată președintelui Comisiei Interimare din cadrul Primăriei orașului Caransebeș[41]. În sprijinul acestei solicitări, se atașează declarația lui Petru Stan, soțul Mariei Petru Stan, la data de 20.02.1930, prin care acesta își oferă consimțământul pentru deschiderea casei de toleranță[42], și certificatul nr. 743/18.02.1930 prin care se adeverește faptul că susnumita nu are antecedente penale și are o conduită exemplară[43]. Ca urmare a acestor documente Primăria Caransebeș, prin Comisia Interimară, înaintează adresa nr. 777/20.02.1930 către Oficiul Sanitar Caransebeș și Poliția de Stat Caransebeș, prin care entitățile administrative mai sus menționate erau rugate să-și ofere acordul la solicitarea Mariei Petru Stan de a înființa o casă de toleranța, în arealul străzii Ardealul, în proximitatea locuinței domnului Gheorghe Suru, de pe strada Țiglăriei. În adresă era stipulat faptul că persoanele care aveau domiciliu lângă acest stabiliment nu erau de acord cu deschiderea acestei case de toleranță[44].

În urma solicitării cu nr. 777/20.02.1930 a Primăriei Caransebeș, Serviciul Sanitar al Orașului Caransebeș, prin adresa nr. 100/26.02.1930, considera că deschiderea unei case de toleranță era imperios necesară, deoarece acesta era modalitatea prin care prostituția se putea practica sub o formă discretă, mai lesne de controlat.[45] În schimb Comisariatul de Poliție Caransebeș, prin adresa nr. 386/1930, nu oferă acordul deschiderii acesteia, decât după ce doamna Maria Petru Stan va prezenta toate acte necesare conform legii, împreună cu o situație aferentă acelui imobil[46].

Totodată, Primăria Caransebeș, prin adresa Comisiei Interimare nr. 777/28.02.1930, îi comunică doamnei Maria Petru Stan necesitatea înștiințării vecinilor cu privire la scopul imobilului în cauză[47]. În urma informării concetățenilor cu proprietăți aflate în vecinătate, se înregistrează două declarații. Prima declarație, din data de 05.03.1930, întocmită de Mihai Brânzan și semnată de alte 11 persoane (printre care Gheorghe Merzig, Gheorghe Suru, Pavel Vădrariu, Nicolae Hermann, Gap Nicolae, Matei Kovaci, Ioan Balog, Hribal Josef,  Konstantinovits Niki, Kalasch Franz), precizează că nu există obiecții privind înființarea casei de toleranță[48]. În 09.03.1930 se formulează o altă declarație, redactată de Alexandru Curiac și însușită de alte 32 de persoane de pe strada Ardealului (Ioan Răduțiu, Roza Weisz, Reghina Neuman, Francisc Kallasch, Nicolae Mreaja, Carol Müler, Joan Dragalina, Vasilie Muntean, Ana Röhrich, Elena Titoni, Elisabeta Jebelean, Ecaterina Pavalani, Dimitrie Ion, Maria Martinescu), în care se solicită respingerea pe temei moral a solicitării doamnei Maria Stan[49].

Conform publicațiunii Primăriei Caransebeș nr. 777 din 21.03.1930, se anunța ancheta din data de 27.03.1930 ora 16⁰⁰, privind obținerea licenței de stabiliment solicitată de Maria Petru Stan[50]. În lumina celor ce au fost prezentate în procesul verbal nr. 777/27.03.1930 al Primăriei Caransebeș, reiese faptul că locația unde se dorea înființarea casei de toleranțe nu se afla în aproprierea nici unui edificiu cultural-educativ, aceasta fiind plasată chiar la periferia orașului. În consecință sub semnătura președintelui Comisiei Interimare din cadrul Primăriei Caransebeș, a medicului orașului, a șefului Poliției și a șefului Serviciului Tehnic s-a hotărât  acordarea autorizației de deschidere a stabilimentului de toleranță sub patronajul doamnei Maria Petru Stan.[51].

Datorită absenței petentei Maria Stan de la întâlnirea din 27.03.1930, în 4 aprilie 1930 autoritățile decidente solicită acesteia depunerea planului de situație și a planului de încadrare aferent imobilului în cauză[52]. Documentele topo-cartografice sunt prezentate în data de 8 aprilie 1930 spre a fi anexate la dosar.

Din analiza releveului reiese faptul că edificiul era format din două construcții. Cea situată în partea stângă era formată din două saloane nedecomandate, ce duceau într-un hol care despărțea șase camere de dimensiuni echivalente. Cea din partea dreaptă, mai mică din punctul de vedere al suprafeței, era prevăzută cu două camere, o bucătărie, o baie și o cămară pentru depozitarea alimentelor[53]. (Anexa 2) Cu mare probabilitate, actele au fost suficiente, deoarece autorizația de funcționare a casei de toleranță a avut un aviz pozitiv.

O dovadă a existenței prostituției clandestine s-a reperat în locația aferentă restaurantului, proprietatea a domnului Stănescu, situat lângă cinematograful Luna. Prin adresa Serviciului Sanitar din cadrul Regimentului 69 Infanterie nr. 22166/02.09.1940, transmisă și înregistrată  în evidențele Serviciului Sanitar al orașului Caransebeș prin nr. 562/04.09.1940, se stipulează faptul că o anume persoană de gen feminin, cunoscută sub apelativul de Lenuța, presta servicii de moravuri ușoare în aceea locație. Afirmația se bazează pe relatarea a doi tineri ce activau în cadrul Regimentului 69 Infanterie și care s-ar fi îmbolnăvit după contactul sexual cu aceea persoană pe nume Lenuța[54].

Conform rapoartelor medicale cuprinse în corespondența statistică a Ministerului Sănătății și Ocrotirii Sociale, Direcția Statisticei, la Caransebeș în 1928 exista un număr de 12 bolnavi, care urmau regulat tratamentul de antisifilitic[55], iar proporția la mia de locuitori  a bolnavilor de sifilis și blenoragie era 1,0 -1,5[56]. În anul 1936 la Spitalul din Caransebeș a fost identificat un procent de 8,3% consultații de sifilis, pe un eșantion de 169 vizite medicale[57].

În anul următor, din totalul de 654 de consultații au fost găsite 6 cazuri de blenoragie, la 5 femei necăsătorite, fără profesie, și la un bărbat în vârstă 22 ani, premilitar, necăsătorit, pe nume Harcea Anton, iar 18 cazuri au fost de sifilis, la femei cu vârstele cuprinse între 15-46 de ani[58]. Totodată, în anul 1938 din totalul de 1046 de persoane consultate s-a identificat un număr de 342 de îmbolnăviri cu sifilis, dintre care 39 necesitau spitalizarea[59].

Rezultanta serviciilor medicale era măsurabilă prin statistica referitoare indicele deceselor:

Mortalitatea prostituatelor aflate în evidența medicală între anii 1925- 1928[60]

Aidoma valorilor descrise de cazurile de îmbolnăviri venerice, rata mortalității în Caransebeș a avut un trend ascendent, de la 6% în 1925 la 21% în 1927, cu stagnare pentru 1928 la aceeași valoare. Conform statisticilor lunare ale Ministerului Sănătații și Ocrotirilor Sociale, Direcția Statistici, completate de Serviciul Sanitar al Orașului Caransebeș, pentru întreg anul 1931 nu s-au înregistrat decese survenite din cauza îmbolnăvirii cu sifilis[61].

În ceea ce priveşte practicarea prostituţiei în Caransebeș în perioada interbelică, în marea lor majoritate, prestatoarele acestor servicii proveneau din afara oraşului, fiind femei necăsătorite, tinere, în rare cazuri văduve, fără profesie sau având profesii voalate precum servitoare sau crâșmărițe şi care, în acest mod, au găsit o posibilitate de a-și câștiga subzistența.

Urbanizarea masivă a condus implicit spre o convergență a unor segmente sociale, menite să exploateze instinctele primare ale clasei muncitoare, în beneficiul obținerii de foloase pecuniare. Prostituția sau activitățile de moravuri ușoare au interferat cu segmente importante ale societății, precum sectorul medical, cel economic și, nu în ultimul rând, acela moral, creând un impact conflictual, în special în acțiunile factorilor decidenți.

Foametea și subzistența, ca realități în cotidianul primului război mondial, au fost consecințele maligne ale conflictelor armate ce au contribuit la zdruncinarea moralității în societatea interbelică, pricinuind astfel și facilitarea apariției bolilor venerice.

Prin urmare, pentru a evita extinderea și a realiza chiar stoparea fenomenului prostituției, autoritățile au demarat elaborarea unor acțiuni și norme în domeniul legislaţiei, ce au venit în întâmpinarea instituțiilor abilitate. Diverse decizii locale de restricție, impunerea unor reguli stricte femeilor ce-și ofereau trupurile în scopuri mercantile, au pus sub observație atentă întreaga sferă a moravurilor ușoare.

Ca urmare a practicării prostituției, în pofida aplicării unor măsuri profilactice, s-au produs multiple îmbolnăviri venerice, fapt consemnat în buletinele de analiză identificate în fondul arhivistic aferent Caransebeșului interbelic. (Anexa 3) Există totuși o scădere a cazurilor de îmbolnăviri din momentul în care s-a încercat eradicarea pe cât posibilă a fenomenului clandestin și canalizarea moravurilor ușoare către un cadrul organizat facil de gestionat din punct de vedere medical.

Condiția socio-morală a femeii și rolul acesteia în societatea de după primul război mondial, precum și indicatorii ridicați ai mortalității masculine, impuneau  implicarea femeii în activități ce în trecut aparțineau, conform cutumelor vremii, în sarcina bărbatului. Constituite, independent de propria voinţă, ca principală sursă de venit familial, femeile își îndreptau atenția spre oportunități pecuniare facile și chiar imorale.

În consecință, practicile generate de scăderea nivelului de trai, ajuns la nivelul subzistenței, intrau în contradicție cu regulile moral-religioase. De asemenea, consumarea actelor aferente prostituției în medii sanitare improprii a condus implicit la răspândirea progresivă a bolilor venerice. În consecință, abordarea acestei controversate și îndelung dezbătute teme, aduce în discuție prostituția ca element antitetic în raport cu componentele sociale, economice, medicale și chiar religioase ale societății, dar și ca o rezultantă a unui conglomerat de factori izvorâți din instinctul primar al supraviețuirii.

ANEXĂ

Anexa I

Plan de încadrare în zonă

DJAN CS, P.O.C., nr. inv. 64, dosar 45/1930, f. 17.

 

Anexa II

Releveu

DJAN CS, P.O.C., nr. inv. 64, dosar 45/1930, f. 15.

 

 Anexa III

Buletin de analize

DJAN CS, Spitalul C.A.S.C., nr. inv. 74, dosar 90/1940, f. 12.

 

Abrevieri

 DJAN CS, P.O.C. – Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Caraș-Severin, Fond Primăria  Orașului Caransebeș

DJAN CS, Spitalul C.A.S. C. – Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Caraș-Severin, Fond Spitalul C.A.S. Caransebeș

Bibliografie

Bozac 1928 – Dr. I. Bozac, Combaterea boalelor venerice în Svastica Banatului, II, 45, 1928, p. 3.

Combaterea sifilisului 1924 – Combaterea sifilisului în Clujul, II, 5, 1924, p 3.

Cozma 1926 – Matei Cozma, Sporirea boalelor sociale și cauzele lor în Societatea de Mâine, III,  21 și 22, 1926,  p. 400.

Georges 1999 – Manuela Georges, Prostituția de- a lungul timpului, Cluj, 1999.

Kernbarch 1926 – Dr. Kernbarch, Prostituția în Berlin în Societatea  de Mâine, III, 6, 1926, p. 101.

Manuilă 1924 – S. Manuilă, Educația sexuală în Societatea de Mâine, I, 6, 1924, p. 136-137.

Popescu 2004 – Lucian Popescu, Timisoara interbelica şi universul social din România,  Bucureşti, 2004.

Prostituția clandestină 1929 – Prostituția clandestină în Voința Poporului, VII, 138, 1929, p. 2.

Scurtu 2001 – Ioan Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, București 2001.

Scurtu, Buzatu 1999 – Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX, București 1999.

Stanca 1925a – Dominic Stanca, Campania pentru combaterea sifilisului în județele ardelene în  Societatea de Mâine, II, 30 și 31, 1925, p. 508.

Stanca 1925b – Dominic Stanca, Lupta contra prostituției în Societatea de Mâine, II, 32 și 33, 1925, p. 571- 573.

Stanca 1933 – Dominic Stanca, Reglementarea prostituției în Societatea de Mâine, X, 12, 1933,  p. 246.

Stanca, Voina 2007 –  Dominic Stanca, Aurel Voina, Istoria prostituției și bolile venerice în  Prostituția. Între cuceritori și plătitori, Adrian Majuru, Pitești 2007, p. 73.

Tuberculoza și sifilisul în Banat 1939 – Tuberculoza și sifilisul în Banat, în Românul, XIII, 1, 1939, p. 3.

Venert, Pașcan 2007 – El. Manicatide – Venert, El. Nanu – Pașcan, Studiu de igenă socială. Moravuri. Educație. Legi în  Prostituția. Între cuceritori și plătitori, Adrian Majuru, Pitești 2007,  p. 167.

Vlasiu 1931 – Aurel Vlasiu, Prostituția legală și prostituția clandestină în Chemarea Tinerimei Române, IV, 19, 1931, p. 2.

Voina 1925a – Aurel Voina, Lupta antiveneriană la noi și în străinătate în Societatea de Mâine, II, 28 și 29, 1925,  p. 481.

Voina 1925b – Aurel Voina, Problema prostituției în Societatea de Mâine, II, 44, 1925, p. 778.

Voina 1926a – Aurel Voina, Campania antisifilitică în Societatea de Mâine, III, 35 și 36, 1926,  p. 530.

Voina 1926b – Aurel Voina, Femeile în viața socială, în Societatea de Mâine, III, 8, 1926, p. 143.

 

* În format extins materialul a fost dat spre publicare la revista Anuarul Sargetia XI (XLVII), 2020

[1] Stanca, Voina 2007, p. 64.

[2] Stanca, Voina 2007, p. 64.

[3] Stanca, Voina 2007, p. 65.

[4] Stanca, Voina 2007, p. 64.

[5] Stanca, Voina 2007, p. 69.

[6] Stanca, Voina 2007, p. 71.

[7] Stanca, Voina 2007, p. 72.

[8] Stanca, Voina 2007, p. 74.

[9] Stanca, Voina 2007, p. 74.

[10] Stanca, Voina 2007, p. 75.

[11] Combaterea sifilisului 1924, p. 3.

[12] Manuilă 1924, p. 136-137.

[13] Voina  1925a, p. 481.

[14] Voina  1925b, p. 778.

[15]Vlasiu 1931, p. 2.

[16] Georges 1999, p. 239-240.

[17] Kernbarch 1926, p. 101.

[18] Tuberculoza și sifilisul în Banat 1939, p. 3.

[19] Bozac 1928, p. 3.

[20] Prostituția clandestină 1929, p. 2.

[21] Cozma 1926, p. 400.

[22] Scurtu 2001, p. 256; Scurtu, Buzatu 1999, p. 85.

[23] Scurtu 2001, p. 256; Scurtu, Buzatu 1999, p. 85; Voinea 1930, p. 64- 65.

[24] Popescu 2004, p. 118.

[25] Scurtu 2001, p. 257; Scurtu, Buzatu 1999, p. 85.

[26] Stanca 1925b, p. 572.

[27] Venert, Pașcan 2007,  p. 167.

[28] Scurtu 2001, p. 256; Scurtu, Buzatu 1999, p. 85.

[29] Stanca 1925b, p. 572.

[30] Stanca 1925b, p. 572-573.

[31] Voina 1926b, p. 143.

[32] Scurtu 2001, p. 257; Scurtu, Buzatu 1999, p. 85.

[33] Popescu 2004, p. 118.

[34] Popescu 2004, p. 119.

[35] Popescu 2004, p. 119.

[36] Popescu 2004, p. 119.

[37] DJAN CS, Spitalul C.A.S.C., nr. inv. 74, dosar 9/1928, f. 3.

[38] DJAN CS, Spitalul C.A.S.C., nr. inv. 74, dosar 9/1928, f. 3.

[39] DJAN CS, P.O.C., nr. inv. 64, dosar 45/1930, f. 9.

[40] DJAN CS, P.O.C., nr. inv. 64, dosar 45/1930, f. 17.

[41] DJAN CS, P.O.C., nr. inv. 64, dosar 45/1930, f. 5.

[42] DJAN CS, P.O.C., nr. inv. 64, dosar 45/1930, f. 8.

[43] DJAN CS, P.O.C., nr. inv. 64, dosar 45/1930, f. 9.

[44] DJAN CS, P.O.C., nr. inv. 64, dosar 45/1930, f. 4.

[45] DJAN CS, P.O.C., nr. inv. 64, dosar 45/1930, f. 2.

[46] DJAN CS, P.O.C., nr. inv. 64, dosar 45/1930, f. 3.

[47] DJAN CS, P.O.C., nr. inv. 64, dosar 45/1930, f. 4.

[48] DJAN CS, P.O.C., nr. inv. 64, dosar 45/1930, f. 10; 12.

[49] DJAN CS, P.O.C., nr. inv. 64, dosar 45/1930, f. 10; 12.

[50] DJAN CS, P.O.C., nr. inv. 64, dosar 45/1930, f. 1.

[51] DJAN CS, P.O.C., nr. inv. 64, dosar 45/1930, f. 12.

[52] DJAN CS, P.O.C., nr. inv. 64, dosar 45/1930, f. 12; 14.

[53] DJAN CS, P.O.C., nr. inv. 64, dosar 45/1930, f. 15.

[54] DJAN CS, Spitalul C.A.S.C., nr. inv. 74, dosar 90/1940, f. 130.

[55] DJAN CS, Spitalul C.A.S.C., nr. inv. 74, dosar 9/1928, f. 2.

[56] DJAN CS, Spitalul C.A.S.C., nr. inv. 74, dosar 9/1928, f. 3.

[57] DJAN CS, Spitalul C.A.S.C., nr. inv. 74, dosar 37/1936, f. 1-5.

[58] DJAN CS, Spitalul C.A.S.C., nr. inv. 74, dosar 37/1936, f. 7, 12 – 15, 17 – 18, 21.

[59] DJAN CS, Spitalul C.A.S.C., nr. inv. 74, dosar 66/1939, f. 2.

[60] DJAN CS, Spitalul C.A.S.C., nr. inv. 74, dosar 9/1928, f. 3.

[61] DJAN CS, Spitalul C.A.S.C., nr. inv. 74, dosar 20/1931, f. 1-2; 6, 14, 19, 25, 30, 34, 38, 43, 47.