Înșelătoare e vremea câteodată și ne face să credem că primăvara e aici… drept e, că nici departe nu-i, dar știți și dumneavoastră că Februarie mai aduce flori de gheață pe ferești, sloiuri pe la streșini și câte un ger de ‘cela strașnic! Și-apoi, mai vine și Martie cu babele, zăpada mieilor, cu zile calde, cărora le urmează iar zile friguroase, de ne întrebăm: da nu mai vine odată primăvara? Nu-i bai, că lemne sunt, slănină în pod este, povești de spus avem și pieptarul din spate încă nu-l dăm jos…
Și uite așa, ajungând la zilele babelor, zile în care Baba Dochia își dă jos din spate, rând pe rând, câte un cojoc, m-am gândit să scot și eu din lada de zestre un pieptar de poveste, un pieptar din zona bunicilor mei, un pieptar din Țara Lăpușului, a cărui poveste tare aș dori să v-o împărtășesc.
Tipul pieptarului înfundat, cum este cunoscut în zonă, atent și migălos lucrat, a fost achiziționat de către Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș în anul 1972 din satul Costeni, comuna Cupșeni, județul Maramureș. Acest tip de pieptar este purtat și astăzi de către femei, bărbați și copii, deopotrivă, în zilele friguroase de iarnă…nu de alta, dar blana de oaie din care este confecționat ține tare bine de cald…că doar, la poalele Munților Țibleș, iarna nu se lasă dusă cu una cu două.
În sate, pe perioada iernii, când oamenii nu aveau de lucru la câmp, trebăluiau prin casă și prin gospodărie fel și fel de lucrușoare necesare traiului zilnic al omului.
Cât era iarna de lungă, femeile țeseau, coseau, brodau și câte și mai câte făceau acestea, până să fie gata câte o cămașă nouă, câte o față de masă ori câte o ștergură. Însă, nici bărbații nu se lăsau mai prejos, ocupându-se cât era ziulica de fel și fel de treburi, fie pe la animale, fie prin gospodărie.
Așa, într-un astfel de peisaj, „a venit pe lume” și pieptarul atât de drag mie, un pieptar pe care, atunci când îl privesc mă duce cu gândul la truda, mâinile muncite și nopțile nedormite ale bunicilor și străbunicilor noștri, dar și la simplitatea cu care omul satului tradițional își trăia viața, bucurându-se de natură și de tot ceea ce aceasta îi oferea. Așa mi-l imaginez și pe badea Pavel Hereș, datorită căruia, astăzi, ne bucurăm de moștenirea pe care ne-a lăsat-o nouă, tinerilor, în speranța că o vom respecta și valorifica așa cum se cuvine. Astfel, tocmai în semn de respect pentru munca acestuia, scriu astăzi povestea pieptarului din satul Costeni.
Pavel Hereș s-a născut în anul 1925, dedicându-și cea mai mare parte a vieții meșteșugului cojocăritului. Potrivit urmașilor acestuia și a spuselor lui Petru Hereș, un cunoscut al meșterului, Pavel Hereș ar fi învățat acest meșteșug încă de tănâr. Acesta ar fi fost ucenicul lui Ioji, un cojocar din satul Libotin, un sat vecin, la care ar fi lucrat timp de mai mulți ani, pâna a deprins această îndeletnicire, pe care mai apoi a transmis-o mai departe altor cinci tineri din sat, dornici de a învăța meșteșugul cojocăritului. Astfel, Pavel Hereș a fost primul cojocar din satul Costeni, de la care, mai apoi au preluat îndeletnicirea și ceilalți tineri. În sat, meșterul Hereș era cunoscut sub numele de Pavăl di la moră, astfel că, ori de câte ori cineva întreba de badea Pavăl, meșterul cojocar, sătenii îl îndrumau înspre casa lui Pavăl di la moră.
Petru Hereș, fiu al satului Costeni și cunoscut al meșterului îmi spune că tot procesul de realizare a unui cojoc avea loc în gospodărie, cojocarii fiind ajutați deseori de către neveste. De cele mai multe ori, bărbatul se ocupa de obținerea și prelucrea materiei prime, a pieilor, în timp ce nevasta era responsabilă de brodarea cu lânică a pieptarelor, ocupându-se practic de ornamentica și cromatica acestora. Badea Petru, om simplu, cu drag de sat și de tradiții, ține neapărat să precizeze că, inițial, pieptarele care au fost purtate în satul Costeni erau cele pe fond alb, cele de lucru fiind simple, iar cele de sărbătoare ornamentate cu pene (motive fitomorfe). „Primele teptare s-o făcut așă simple, pă alb. Cele de sărbători cu model și cele de lucru, numa așe alb, fără model. Așă s-o început șî, badea Pavăl cam amu 80 de ai, cam așă, o adus di la Bistrița modelele cele cu negru șî mai multe pene.” (Petru Hereș, 68 ani, Costeni)
Astfel, tipul de pieptar năsăudean, adus de Pavăl di la moră din târgurile de la Bistrița, s-a răspândit curând în întreaga zonă a Lăpușului.
Pieptarul, realizat din piele de oaie cu blană în interior, se încheie pe o parte, de aici venind și denumirea de pieptar înfundat. Este decorat, atât în faţă cât şi în spate, cu motive fitomorfe, cusute cu mătase policromă, predominând culoarea roşie. În partea din faţă, pe piept, sunt brodate lalele şi bujori, aşezate în buchete, dar și un motiv avimorf, păunul. În partea de jos, pieptarul prezintă două registre ornamentale identice: ghirlande de lalele, despărţite de o cusătură roşie.
Spatele pieptarului are brodat un motiv fitomorf: floare în ghiveci. Decorul este amplu, porneşte de jos şi se ridică spre centru, formând două ghirlande de bujori şi lalele care se despart.
Așadar, ținând cont că primăvara se lasă așteptată, vremea este tot mai capricioasă și pieptarul încă ne ține de cald în aceste zile friguroase, vă așteptăm să îl vedeți mai îndeaproape în Clădirea pavilionară a Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș.
Străbunii zestre ne-o lăsat
A lor pieptar înfundat.
Noi cu drag l-am tot purtat,
Că de mult frig ne-o scăpat.
Și vă promitem așa,
Că mereu îl vom purta.