Ion Ghelu Destelnica – limbaromână.org

Numele de familie Gehl e însemnat în documente încă din veacul al XVII-lea și este purtat în landurile din sudul Germaniei, în Saxonia și în Transilvania. Iar printre sașii din Transilvania se număra și familia Gehl aus Arbegen din care se trage maestrul Ion Ghelu Destelnica.

Întâmplarea, ori mai degrabă destinul, face ca pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, Peter Gehl aus Arbegen și Anna, soția lui, să se mute de la Agârbiciu, de pe lângă Sibiu, tocmai Regatul României, în Oltenița. Acolo, pe malul Dunării, au obținut naturalizarea și li s-au născut doi feciori. Așa cum notează Biroul Parohial București al Bisericii Evanghelice, Johann Gehl, cel mai tânăr dintre băieți și tatăl maestrului, s-a născut în 24 martie 1900 și a fost botezat în ritul evanghelic.

După ce termină școala primară, Johann Gehl – devenit acum „Johan Ghel”, după normele ortografice românești – dimpreună cu fratele său Peter este trimis de părinți în Germania, să învețe meseria de mecanic de locomotivă. Primul Război Mondial i-a prins pe băieți în Germania lui Wilhelm al II-lea, de unde au revenit calificați și cu experiență în muncă, abia după pacea de la Buftea-București.

Întorși acasă, Johan și Peter s-au angajat la CFR și s-au așezat la Fetești, iar într-o zi s-au gândit ei să meargă la o croitorie din Fetești, să-și comande fiecare câte un costum. Nici n-a intrat bine Johan pe ușa croitoriei, că privirea i s-a înfipt în ochii negri ai unei ucenice de acolo. Și înfiptă a rămas, că s-au luat cu popă și cu toate alea.

Pe fată o chema în acte Gherghina, dar lumea îi ziceau în sat „Lina lui Neculai”, după vreun strămoș Neculai pe care l-o fi avut neamul ei. Tatăl Linei, Dănilă Neculai, era din Stelnica, la vreo două ore de mers liniștit dinspre Fetești. Dănilă se căsătorise cu Maria, o fată „săracă tufă”, cum mărturisește mai târziu maestrul Ion Ghelu Destelnica, așa că neavând ei mult pământ de lucrat, Lina găsise că e mai înțelept să se bage ucenică la o croitorie din Fetești.

Prin reforma agricolă din vara 1921, autoritățile hotărâseră ca tinerii să fie împroprietăriți cu un lot mărișor, iar Dumnezeu îi binecuvântase în toamnă și Lina rămase grea. Dar greutatea cea mai mare a venit când Johan a suferit un accident de muncă, în urma căruia medicii de atunci nu i-au dat tânărului prea mult de trăit.

Johan s-a stins, iar familia Ghelu păstrează și acum în amintire o povestire a Linei. Trecuse iarna și primăvara dăduse peste pomi. În acel aprilie a lui 1922, merii și prunii erau în floare și Johan, din ce în ce mai slăbit, a ieșit pentru ultima dată în grădină. Flăcăul fusese marcat atât de ororile pe care auzise că le săvârșiseră nemții lui Mackensen în bombardamentele asupra civililor ce avuseră loc cu câțiva ani în urmă, cât și de xenofobia de după război a românilor. Nu era ușor să fii protestant și să porți nume nemțesc în acei ani, așa că Johan i-a cerut Linei ca pruncul ce-l zămislea în pântec să fie botezat ortodox, să-i poarte numele, dar să-i pună totuși un nume neaoș, românesc.

Johan s-a stins imediat după aceea, la aproape 22 de ani. Câteva săptămâni mai târziu, pe 7 mai 1922, se născu copilul Linei și a lui Johan. Îi ziseră Ion, nume românesc, așa cum voise tatăl său. Dar noi îl știm cu numele de pe cărțile sale, Ion Ghelu Destelnica.

Ion Ghel face școala primară în Stelnica și pentru că între timp și-a deschis propria ei croitorie de lux, Lina poate să-l întrețină să facă liceul în Fetești. Preocupările lui scriitoricești sunt acum de notorietate și i se întrevede deja o carieră literară.

Țara însă intră în cea de a doua conflagrație mondială și tânărul este trimis pe front. Acolo cunoaște direct atât eroismul cât și ororile războiului, și despre acestea va scrie mai apoi în piesele sale de teatru publicate: Simfonia de piatră, Balada celor 44 și Intrarea în timp, dar și în cele „de sertar” pe care maestrul nu le-a mai trimis spre publicare, cum ar fi Ciocârlia de lut.

Întors acasă, tânărul Ion Ghel ar fi vrut să-și completeze studiile și să meargă la facultate. Dar pământul deținut de familie și calitatea mamei de „mică burgeză”, proprietară de atelier de croitorie nu-l făceau compatibil cu rigorile vremii.

Cum județul Ialomița era printre primele județe în care se începuse colectivizarea, ca fiul ei să fie acceptat la facultate si să poată să dovedească că are „origini sănătoase”, Lina a dat pâmântul la colectiv, a renunțat la afacere și a rămas să muncească ca „meșteșugar cooperator” în atelierul de croitorie unde fusese patroană.

Astfel, Ion Ghel ajunge student al Institutului de Artă din Iași, facultatea de teatru, pe care o absolvă în 1949. Pe perioada studenției, el desfășoară și o activitate literară intensă, publică poezie, este premiat pentru nuvela „Ion Omul” și participă la fondarea filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, uniune în care va rămâne membru toată viața. Ca să cinstească comuna Stelnica, în care s-a născut, în această perioadă operele lui sunt publicate sub pseudonimul „Ion Destelnica”.

În 1942, guvernul Antonescu intensificase eforturile de realizare ale liniei de cale ferată Bumbești-Livezeni, dar costurile cu războiul făcuseră ca activitățile să stagneze și în 1946 să nu fie realizate decât puțin peste 50% din lucrări. Comuniștii lui Petru Groza, conștientizând importanța proiectului, au mobilizat mase mare de muncitori, ca să dea gata lucrarea. Dar oamenii erau instruiți, nu știau să citească, iar accidentele se țineau lanț. Astfel, în paralel, comuniștii au început un amplu proces de alfabetizare, în cadrul căruia miile de muncitori de pe șantier erau totodată învațate să scrie și să socotească.

În vara anului 1948, studentul Ion Ghel s-a dus brigadier pe șantierul de la Bumbești-Livezeni și aici și-a început cariera de profesor și a muncit cu mintea și cu sufletul încât comuniștii l-au decorat cu distincția de pionier al Brigăzii a VI-a Științe. Apoi, deși nu terminase încă facultatea la Iași, se înscrie în paralel și la Institutului de Artă Cinematografică, Bucureşti, secția de scenaristică, pe care o absolvă în 1950.

O întâlnire cu Tudor Arghezi și un sfat al acestuia îl determină să-și schimbe numele și să devină așa cum îl cunoaștem, Ion Ghelu Destelnica.

În anul 1951, destinul îl aduce pe Ion Ghelu Destelnica la Bacău, unde îl găsim ca actor al Teatrului de Stat până în 1956. Apoi, din 1956 până în 1961 îl regăsim ca metodist principal în cadrul Secţiei de Învăţământ şi Cultură a Regiunii Bacău. În această ipostază, maestrul a condus, coordonat și organizat activitatea teatrală a caselor de cultură și a căminelor culturale din actualele județe Bacău și Neamț.

Din 1961 și până în 1982, când iese la pensie, Ion Ghelu Destelnica activează ca profesor de teatru la Şcoala Populară de Artă din Bacău, instituție care din 2023 îi poartă numele. La 60 de ani, după pensionare, a continuat predarea cursurilor de arta actorului şi de regie teatru, până în anul 1993, în Oneşti, infiintând acolo o „Secţie de Teatru” a Şcolii Populare de Artă din Bacău.

Trece în eternitate în 2001, dar rămâne în amintirea celor peste 100 de actori și regizori profesioniști pe care i-a avut printre sutele de elevi la Școala Populară de Artă.

Astfel, Ion Ghel ajunge student al Institutului de Artă din Iași, facultatea de teatru, pe care o absolvă în 1949. Pe perioada studenției, el desfășoară și o activitate literară intensă, publică poezie, este premiat pentru nuvela „Ion Omul” și participă la fondarea filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, uniune în care va rămâne membru toată viața. Pentru a cinsti comuna Stelnica în care s-a născut, în această perioadă operele lui sunt publicate sub pseudonimul „Ion Destelnica”.

În vara anului 1948, studentul Ion Ghel s-a dus brigadier pe șantierul de la Bumbești-Livezeni și aici și-a început cariera de profesor și a muncit cu mintea și cu sufletul iar comuniștii l-au decorat cu distincția de pionier al Brigăzii a VI-a Științe. Apoi, deși nu terminase încă facultatea la Iași, se înscrie în paralel și la Institutului de Artă Cinematografică Bucureşti, secția de scenaristică, pe care o absolvă în 1950.

O întâlnire cu Tudor Arghezi și un sfat al acestuia îl determină să-și schimbe numele și să devină așa cum îl cunoaștem, Ion Ghelu Destelnica.

În anul 1951 destinul îl aduce pe Ion Ghelu Destelnica la Bacău, unde îl găsim ca actor al Teatrului de Stat până în 1956. Apoi, din 1956 până în 1961 îl regăsim ca metodist principal în cadrul Secţiei de Învăţământ şi Cultură a Regiunii Bacău. În această ipostază, maestrul a condus, coordonat și organizat activitatea teatrală a caselor de cultură și a căminelor culturale din actualele județe Bacău și Neamț.

Trece în eternitate în 2001, dar rămâne în amintirea celor peste 100 de actori și regizori profesioniști pe care i-a avut printre sutele de elevi la Școala Populară de Artă.