De mai multe decenii cultura română se confruntă cu un conflict neobișnuit, anume acela dintre susținătorii originii latine și cei ai celei dacice a limbii și poporului român. Subiectul este mult mai profund decât pare la prima vedere și nu va lua sfârșit într-un viitor previzibil, mai ales dacă mediul academic românesc nu renunță la falsa abordare a originii limbii și poporului român, abordare din care decurge ignorarea unor largi perioade din istoria poporului român.
Curentul dacist a apărut odată cu creșterea nivelului de educație a poporului român pe vremea mult-blamatului regim comunist. Din acei ani până azi, aproape orice persoană educată din România este interesată de adevărata origine a limbii și poporului din care face parte. Nu oricine are acces la un dicționar etimologic al limbii române, însă oricine se poate uita în DEX și poate înțelege bine elucubrațiile expuse în acest dicționar ale cărui etimologii sânt formulate după dicționarele etimologice ale limbii române publicate de-a lungul timpului, dicționare lipsite de orice metodă științifică.
Rău-voitorii susțin că acest curent a apărut pe vremea lui Ceaușescu, fiind o urmare a tendințelor așa-zis proto-croniste ale acelor vremi, încurajate de regimul comunist. Este o modalitate simplistă și tedențioasă de a înțelege starea de fapt. Situația este mult mai complexă, dar spațiul nu ne permite să intrăm în detalii. Dacă ar fi fost așa, curentul dacist ar fi dispărut demult, dar, în loc să dispară, ia amploare tot mai mult la aproape 30 de ani după căderea comunismului.
Curentul are înaintași celebri. Amintim aici doar pe Nicolae Densușianu, care a susținut ideea traco-dacă a limbii și poporului român încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Un alt cercetător care s-a situat pe aceeași poziție este francezul Felix Colson, care a scris și publicat mai multe lucrări despre români pe la jumătatea secoului al XIX-lea. Cei din lumea așa-zis academică numesc pe cei interesați de adevărata origine a limbii și poporului român daco-mani. Denumirea ridiculizantă nu este cu totul neîndreptățită, întrucât marea majoritate a acestora se aventurează în cercetări lingvistice fără să aibă habar de lingvistică, deși efortul lor ar fi îndreptățit dacă ar cunoaște măcar puțină lingvistică istorică autentică.
În mod paradoxal, lumea academică suferă de o meteahnă similară. Anume aderă la o teorie falsă privind originea limbii și poporului român și refuză să apeleze la metode științifice valide, care pot descifra misterul originii a mii de cuvinte românești, refuzând să intre în rândul lumii cu adevărat științifice. De ce? Motive sânt mai multe pe care le vom discuta în cele ce urmează. Unul din ele este comun cu cel al așa-zișilor dacomani: lipsa de pricepere în ale lingvisticii autentice. Prin urmare și aparținătorii lumii academice care cred că au bătut în cuie originea latină a limbii și neamului nostru merită din plin epitetul de latino-mani, din moment ce metoda lor de abordare a limbii române se dovedește profund ineficientă.
O spunem răspicat că lingvistica românească de azi și dintotdeauna este și a fost lipsită de orice metodă științifică. Singura îndeletinicire reală a celor care s-au ocupat de istoria limbii române a fost aceea de a căuta cuvinte similare în alte limbi învecinate atunci când latina nu le-a mai fost de folos în acest sens. N-a contat dacă acel cuvânt din turcă sau maghiară putea fi ușor dovedit ca fiind de origine indo-europeană(aceste două limbi fiind ne-indo-europene), pentru că domniile lor habar nu au avut de așa ceva. Iar exemplele pot continua cu privire și la alte limbi învecinate, unde împrumuturile sânt dinspre română către aceste limbi, nu vice-versa, cum încearcă să ne convingă însăși lingvistica istorică românească; sau că un anumit cuvânt din turcă sau altă limbă sună doar cam la fel, dar are cu totul alt sens. Cu toate acestea, acel element lexical căutat și găsit după reguli cu totul neștiințifice este pur și simplu considerat etimonul unui anumit cuvânt românesc. Respectivii mai adaugă acolo că, astfel, doar-doar s-o micșora numărul prea mare de cuvinte românești cu etimologie necunoscută. Halal știință! Și uite așa au fost încropite dicționarele etimologice ale limbii române. Cu alte cuvinte, totul a rămas la un nivel pre-științific, pe lângă care au trecut cca 200 de ani de cercetări și studii de indo-europenistică pe care lingiviștii români le-au ocolit și le ocolesc în mod sistematic. O spunem la fel de răspicat că, fără a lua în considerare astfel studii, lingvistica istorică românească nu va putea deveni o știință pentru simplu motiv că lexicul limbii române nu poate fi înțeles decât dacă este raportat la multe alte limbi indo-europene, nu doar la latină și, în ultimă instanță, la limba mamă indo-europeană. Raportând limba română doar la latină (și la limbile romanice) totul rămâne într-un con de umbră în care etimologia a mii de cuvinte românești este greșit atribuită ori rămâne necunoscută așa cum reiese din dicționarele etimologice ale limbii române, inclusiv din faimosul DEX consultat de toată lumea. Noi am sesizat această fundătură cu peste 30 de ani în urmă, încă din vremea studenției. Ulterior aflându-mă la New York în urma unor cercetări asidue de-a lungul a mai multor ani, am hotărât să scriu un Dicționar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică (de aici DELR), văzând în acest demers singura soluție de ieșire din impas a lingvisticii istorice românești. Pe tot timpul elaborării Dicționarului timp de peste 20 de ani, metoda s-a dovedit cât se poate de adecvată. Dicționarul a apărut în 2008, fiind apreciat de cititorul educat din România, dar rămâne încă ignorat de mediul academic care vede în el un mare pericol. Da, este un pericol pentru toți aceia care și-au luat titluri academice, au făcut o carieră scriind sau predând aberații latinomane. Pentru acești oameni DELR este un pericol de moarte. În schimb, este singura soluție de ieșire din impas a lingvisticii românești, dar și a culturii române în general, dar nimănui nu-i pasă atâta vreme cât toți acești falși cercetători continuă să se bucure de beneficii nemeritate.
Se crede, în general, că ideea latinistă a apărut la noi odată cu Școala Ardeleană, dar acest lucru nu este adevărat, întrucât ea apare mai întâi la cronicarii moldoveni. Atât Grigore Ureche cât și Miron Costin au studiat în Polonia, unde limba oficială și de cult era latina. Aici tinerii boieri moldoveni au venit în contact cu limba latină și au fost probabil plăcut impresionați că latina semăna bine cu limba vorbită de ei, conchizând că dacă romanii au fost cândva în Dacia trebuie că dacii vor fi uitat limba lor învățând limba latină. Desigur acum mai bine de 400 de ani această idee putea fi interesantă, mai ales că mai era mult până când avea să apară lingvistica comparativ-istorică. Azi, însă, o astfel de teorie este o crimă la adresa limbii și culturii române. Mai târziu Dimitrie Cantemir se situează pe o poziție similară, arătând totuși că acele cuvinte românești care nu seamănă cu latina sau nu sânt împrumuturi din alte limbi trebuie considerate de origine dacică. Ipoteza lui Cantemir a rămas validă până astăzi, deși niciun lingvist român nu a fost curios să vadă cam câte cuvinte românești seamănă, dar mai ales câte nu seamănă cu latina. Este greu să spunem de ce. Poate că ceva le spunea că o astfel de statistică va contrazice teoria în care credeau, sau pur și simplu din comoditate. Americanii au o vorbă: the devil is in the details (diavolul se află în detalii). Este adevărat că este greu să-ți sufleci mânecile și să te pui pe treabă. Este mult mai ușor să te menții la nivelul ipotezelor neverificate și să perorezi pe seama lor. Dacă la cronicari ideea latinistă este doar menționată în treacăt, corifeii Școlii Ardelene au făcut o dogmă din originea latină a limbii și a poporului român susținând că dacii ar fi fost exterminați de către romani, idee susținută și de Roesler. Bizar, dar adevărat. Chiar dacă am presupune că dacii ar fi fost exterminați în Dacia romană, acest teritoriu nu a reprezentat decât cca 20% din tot regatul lui Decebal, cum vom arăta mai jos. Cum au dispărut și dacii ceilalți? La asta nu s-au gândit nici cărturarii ardeleni, nici roeslerienii de ieri și de azi. În schimb, Stolnicul Cantacuzino refuză să creadă că dacii și-au pierdut limba, contrar celor susținute de cronicarii moldoveni cu care a fost aproape contemporan. Se poate înțelege că Școala Ardeleană a făcut din ideea latinistă o armă de luptă politică fără să creadă prea mult în ea. Ne amintim că Petru Maior spune că deși ne-am obișnuit să spunem că româna se trage din latină, totuși “româna este mama limbii celei latinești”. Este de-a dreptul izbitor că, peste secole, aceeași idee este susținută și de Mical Ledwith, un personalitate străină care nu are habar de disputele din sânul culturii române sau de Școala Ardeleană, spunând și el că mulți știu că româna se trage din latină, dar sânt mai puțini aceia care știu că, de fapt, latina se trage din română, sau mai bine-zis din strămoașa acesteia, adică traco-daca. Asemănarea dintre cele spuse de Petru Maior și cele spuse de prelatul irlandez este absolut șocantă, dar și extrem de relevantă în același timp. Un motiv în plus să dea de gândit latinomanilor. Reamintim cititorilor noștri că Mical Ledwith a făcut parte din anturajul Papei Ioan Paul II și a cercetat arhivele secrete al Vaticanului timp de vreo 15 ani.
Ce s-a întâmplat cu populația dacică din restul de 80% din acest teritoriu care a rămas în afara controlului roman, ca să nu mai vorbim de acei daci și geți care se situaseră dincolo de granițele regatului dacic?
O altă întrebare rămasă fără răspuns este aceea că romanilor le-a trebuit doar 20% din regatul dacic. De ce nu le-a trebuit tot acest regat cum ar fi fost normal să procedeze și au ales doar o mică parte din acest teritoriu? Răspunsul este simplu, dar evitat de istoricii români, care sânt la fel de vinovați de dezastrul creat în istoriografia românească precum sânt lingviștii care se fac vinovați de dezastrul din lingvistica istorică românească.
Răspunsul la acest mister rămas ‘neelucidat’ este acela că împăratul Traian a hotărât să cucerească Dacia într-un moment de mare criză financiară a imperiului roman, sperând că aurul dacic va scoate Roma din criză, ceea ce s-a și întâmplat. După cucerirea Daciei, romanii au adus cu ei cantități fabuloase de aur și argint, așa cum consemnează autorii romani ai vremii. Au sărbătorit la Roma timp de 100 de zile, iar cetățenii romani au fost scutiți de taxe pe un an întreg. Unde s-a mai întâmplat un astfel de jaf în istoria acestei planete? Răspunsul este nicicând și niciunde! Prin urmare, romanii au ocupat doar acea parte din Dacia unde se aflau minele de aur și de sare, restul nu i-a interesat întrucât era un teritoriu prea mare ca să poată fi apărat de invadatorii care pândeau de mult la marginile imperiului, imperiu care până atunci fusese indirect apărat de daci, apărându-se ei înșiși de tot soiul de invadatori. Ba mai mult, acum și dacii liberi au devenit dușmani de moarte ai Romei (cf. DELR, Argument). Xenopol este de părere că cucerirea Daciei de către romani a fost o greșeală politică și, prin urmare, poporul român s-a născut dintr-o greșeală politică. Sântem de acord cu prima parte a aserțiunii lui Xenopol, dar nu și cu concluzia acestei afirmații, întrucât poporul dac nu s-a romanizat, așa cum o dovedește chiar limba română. O limbă este un document autentic ce nu poate fi falsificat dacă este corect descifrat. Am putea spune că este codul genetic al unei culturi. De fapt, cum puteau dacii să se romanizeze în doar 165 de ani, mai ales că majoritatea covârșitoare a dacilor a rămas în afara provinciei romane Dacia? Ca să nu mai vorbim de faptul că vorbitorii de latină se aflau doar la orașe, restul proviniciei fiind locuită doar de dacii băștinași. Orice teorie care încearcă să ne spună că restul dacilor s-au romanizat prin păstori sau alte bazaconii de acest fel este de-a dreptul ridicolă și dovedește neputința și reaua credință a mediului academic românesc în a susține falsa teorie a romanizării care azi a devenit de-a dreptul antiromânească. Să nu mai vorbim că odată cu administrația romană au fost retrași din Dacia toți cetățenii romani vorbitori de latină, de teamă că ar putea cădea în mâinile barbarilor, fapt exprimat de istoricii romani ai vremii. Cei care vor fi rămas în Dacia au fost asimilați de masa mare de vorbitori de limbă daco-getă.
În elaborarea Dicționarului Etimologic al Limbii Române (DELR), am putut constata că cel mult 14% din lexicul limbii române poate fi asociat cu latina sau cu alte limbii romanice. Prin urmare, 86% din lexicul limbii române nu poate fi considerat de origine latină oricâtă bunăvoință am avea, dar nimănui nu-i pasă de acest ‘detaliu’ incomod și de aceea este trecut cu vederea chiar și după apariția DELR. Dintre aceste 86 de procente 6% sânt de origine onomatopeică, un procentaj destul de mare comparativ cu alte limbi, cca 10% sânt împrumuturi dintre care împrumuturile slave dețin cel mai mare procentaj, 6% rămân cu origine necunoscută. Nu intrăm în detalii, întrucât ele au fost discutate în mai multe rânduri (cf. DELR, Argument). În fine 62% din lexicul limbii române este de origine traco-dacă. La aceste 62% se pot adăuga și cele de origine onomatopeică, precum și o mare parte din cele 14% care pot fi asociate cu latina, întrucât am demonstrat că marea majoritate a acestor elemente lexicale au cognați nu numai în latină, ci și în multe alte limbi indo-europene, derivarea lor din indo-europeană fiind demonstrată de mine în foarte multe cazuri în DELR. În realitate, nu există în româna de azi decât cca 170-180 de cuvinte de origine latină care s-au păstrat și au ajuns până la noi. Aici se includ în primul rând acele cuvinte care au intrat în limbă odată cu creștinismul, precum și cuvinte aparținând altor domenii de activitate, nu multe la număr.
Nu trebuie ignorat nici faptul că cercetători ai zilelor noastre au descifrat textele de pe plăcuțele de la Sinaia, dezvăluind o limbă care seamănă mult cu româna de azi, dar într-o anumită măsură și cu latina, probând ce cred ‘dacomanii’ dintotdeauna – că limba traco-dacă este mama reală a limbii române, latina fiind doar o soră a limbii traco-dace, ambele provenind din proto-iliro-tracă. Se știe, de asemenea, că strămoșii latino-faliscilor au migrat de pe cursul mijlociu al Dunării (Pannonia de mai târziu), pe la 1500 î. Ch. (cf. DELR, Argument), revenind în Dacia peste cca 1500-1600 de ani. La acea vreme limbile erau probabil doar parțial reciproc inteligibile. Deducem asta din spusele lui Ovidiu, care afirmă că geții de la Tomis râdeau de se prăpădeau când auzeau vorbindu-se latină. Cu alte cuvinte, dacii percepeau în latină o limbă similară cu a lor, dar mult ‘coruptă’. Același lucru fac românii de azi când aud vorbindu-se macedo-româna sau graiul unor moldoveni de peste Prut, mai puțin influențat de limba literară. Daco-româna și macedo-româna sânt azi doar parțial reciproc inteligibile.
Ne alăturăm celor care cred în autenticitatea plăcuțelor de la Sinaia și respingem acele ipoteze care încearcă să arate că aceste plăcuțe ar fi falsuri. Argumente sânt multe în favoarea autenticității acestor plăcuțe. Ne rezumăm doar la a arăta că este practic imposibil ca cineva (B.P. Hasdeu sau N. Densușianu) să poată crea astfel de falsuri, fiind nevoie de timp și de multă manoperă, ca să nu mai vorbim de crearea unei limbi, fie ea cât de falsă. În plus, miza ar fi fost absolut insignifiantă, mai ales că presupusul autor nici nu a încercat să le facă cunoscute. Pe de altă parte, este dureros faptul că din crasa neglijență a celor de la Institutul de Istorie, câteva sute dintre aceste plăcuțe dispăruseră deja când Dan Romalo a fost sfătuit să facă fotocopii după ele.
În Argument-ul la DELR, am arătat că popoarele italice au migrat fie din spațiul traco-iliric, fie din cel celtic, bazându-mă pe argumente de ordin lingvistic dar și pe mărturiile unor autori antici. Tot aici am arătat că limbile celtice erau îndeaproape înrudite cu traco-ilira, toate evoluând din ramura indo-europeană din Europa cu cei mai mulți vorbitori, pe care o putem denumi cu termenul generic de pelasgă. Menționăm, de asemenea, că limbile italice aparțin triburilor care au migrat fie din spațiul traco-iliric, fie din spațiul celtic, la diverse momente istorice. Prin urmare, ipoteza că limbile italice ar proveni dintr-o proto-italică se dovedește a fi total greșită, în ciuda acelora care încă mai cred că ar fi existat o limbă proto-italică.
Deși de-a lungul timpului limba română a suferit diverse influențe, aceasta rămâne o limbă conservatoare, păstrând elemente lexicale indo-europene care nu se mai găsesc în multe din limbile aparținând acestei familii de limbi. Mergând mai departe, așa cum am arătat în Rădăcini nostratice în limba română (de aici RNLR), din cele 601 rădăcini nostratice reconstituite de A. Bomhard & J. Kerns (1994), 216 se regăsesc în limba română actuală, prin urmare mai mult de o treime, aproape fiecare din ele având 2-3 sau mai mulți derivați în română. Ulterior, Bomhard a extins mult cercetările sale, identificând un număr mult mai mare de rădăcini nostratice din care, la rândul lor, multe s-au păstrat în română. Desigur, o nouă ediție a RNLR se impune cu necesitate.
În concluzie, în lingvistica istorică românească este necesară o nouă abordare a originii limbii române, întrucât teoria originii latine se dovedește lipsită de sens. Această nouă abordare nu poate avea loc dacă mediul academic românesc refuză să vadă argumentele științifice evidente și nu acceptă un dialog onest cu autorul acestor rânduri, lăsând la o parte atât prejudecățile domniilor lor, cât și pe acei amatori care nu pot fi luați în serios.
Bibliografie selectivă:
Bomhard, A., Kerns, J. C. – The Nostratic Macro-family: A Study in Distant Linguistic Relationship, Berlin, New York and Amsterdam, Mouton de Gruyter, 1994
DEX – Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu Irodan”, Editura Unnivers Enciclopedic, București, 1998
IEW – Walde A., Pokorny, J. –Indogermanisches etymologusches Wörterbuch, Bern, München, 1959
Vinereanu, M. – Dicționar etimologic al limbii române, Alcor-Edimpex, București, 2008.
Vinereaanu, M. – Rădăcini nostratice în limba română, Alcor-Edimpex, București, 2010
