Lumea gîrbovă

Preambul

În urmă cu trei ani, pe cînd trăia vrednicul de pomenire pr. Florin Emanuel Ganciu – prieten apropiat mie și duhovnic al soției mele – la predica ținută pe marginea pildei din duminica a douăzeci și șaptea după Cincizecime mi-a inspirat un comentariu rămas în manuscrisul pe care l-am intitulat Articole din perioada plandemoniei pe care n-am avut posibilitățile financiare să-l tipăresc. Îl supun actualizat atenției publice fiindcă mi se pare încă viabil.

 * * *

 Comparația făcută de pr. Emanuel la predica duminicală a femeii gîrbove din pilda biblică relatată de Sfîntul Evanghelist Luca (13, 10-17) cu lumea contemporană necesită cîteva comentarii.

Mai întîi vreau să remarc la nivel planetar existența în zilele noastre a două lumi din ce în ce mai depărtate între ele: una grosieră, desacralizată, cu pretenții dominatoare și chiar fățiș totalitariste, refuzînd obstinat spiritualitatea și mai ales creștinismul, alta larg deschisă către comunicarea cu Creatorul, aflată în marș sigur către creștinare. Într-o anumită măsură, aceste două lumi interacționează de nevoie la nivel material-pragmatic, mai precis în domeniile decelabile senzorial (auz, văz etc.). Ele chiar comunică parțial, dar în cele mai multe situații își răstălmăcesc reciproc afirmațiile, intențiile, statutul, căci intervine mereu atent diavolul (amintesc: dia+bolos înseamnă dezbinare, contradicție). Intermediarul oneros inventat de lumea desacralizată pe ruinele ideologice marxist-leniniste e „corectitudinea politică“, impunînd un limbaj de o platitudine îngrozitoare, pe care îl socotesc de plastic, la fel ca pe acela activist-comunist care se străduia să ne spele tuturor creierele în vremea regimului experimentat vîrtos în estul Europei, limbaj nicidecum „de lemn“ (cum se mai trezesc să rostească / să scrie cei insensibili la proprietatea termenilor, inși care, între altele, n-au organ de percepere a nobleții lemnului!). Acest limbaj de o sărăcie înfiorătoare vehiculează unele concepte la nivele joase, de o ignoranță frizînd stupiditatea și reaua-voință. Unde se poate ajunge aplicînd ad literam „indicațiile“ cerberilor de serviciu s-a putut constata în acele state americane care, în numele ideologiei neomarxiste în cauză, au cunoscut răsturnări valorice, vandalizări nemaipomenite și chiar crime. La noi, cel mai proaspăt efect a fost nodul în papură căutat arbitrului român Sebastian Colțescu[1].

Femeia din parabola biblică la care vreau să mă refer în continuare decăzuse într-o viețuire eminamente orizontală, tîrîielnică, aproape identică aceleia a animalelor, căci nu-și mai putea regăsi demnitatea verticalității, specifică omului făurit după chipul lui Dumnezeu și chemat întru lucrarea îndumnezeirii, adică  spre dobîndirea asemănării cu Creatorul. În plus, era nevoită să privească doar pămîntul, să fie trupește și sufletește preocupată doar de materie.  Evidențiez că părintele predicator, avînd și specializarea de doctor veterinar, a reiterat adevărul pentru mine tulburător-semnificativ că, dintre ființele ce se nasc pe pămînt, doar omul are posibilitatea de a privi cerul din prima clipă. Văd în aceasta menirea viețuirii umane, programul prefigurat fiziologic prin nașterea mereu cu fața în sus a omului către întoarcerea lui acasă, la Tatăl Ceresc.

Identic femeii gîrbove, și lumii actuale dedate doar traiului materialnic-instinctiv, ignorînd Decalogul și Evanghelia, îi este imposibilă privirea cerului, ca și cum fiecare dintre cei care o alcătuiesc  s-ar naște animalic, cu fața în jos, spre pămînt, autocondamnîndu-se la orizontalitate. E aceeași eroare făcută, precum se povestește, că ar fi făcut-o un tată denaturat care, odată, și-a luat cu el la furat copilul, spre a-l instrui de mic și a-l transforma în tovarăș de tîlhării viitoare. Cînd a ajuns la locul faptei, a privit cu luare aminte, să vadă dacă vine cineva, în dreapta, în stînga, în spate, în față. Un glas lăuntric l-a îmboldit pe nevinovatul copil să întrebe în clipele acelea: „Tată, dar în sus nu te uiți?“ Se pare că omul și-ar fi venit în fire și, redescoperindu-L abia atunci, prin galsul curat al copilului, pe Tatăl Ceresc, ar fi plîns cu amar, renunțînd din acea clipă la traiul tîlhăresc. Morala povestioarei e că uneori e bine să ne întoarcem la inocența copilăriei spre a ne debarasa profilactic de balastul deprinderilor dobîndite prin imitarea unora dintre semenii posedați demonic.

Lumea aceasta formată din inși bine cunoscuți de fiecare dintre cei care mergem la biserică e mereu grăbită, mereu în criză de timp (cel mai des argument este formulat cam așa: „eu n-am timp să merg la Biserică la slujbe; mă rog și acasă, căci Dumnezeu este peste tot“). Reprezentanții ei școliți își argumentează cui are curiozitatea să-i asculte / citească prin afirmații sofisticate, declamîndu-și însingurat-orgolios „nevoia să-mi trăiesc «gustul mistic» la umbra cui vreau eu. Și dacă vreau «în umbra unei catapetesme» asta ține – ca și rugăciunea, ca și fapta bună, ca și dialogul cu Dumnezeu – de spațiul meu intim. Prefer să-mi fac exercițiile spirituale în singurătate, la mine acasă, și nu în piața publică în genunchi“[2]. Refuzul rugăciunii în comuniune este o capcană diavolească, separatoare (dia-bolos). Alții au clamat politic-programatic „vrem spitale, nu catedrale!“ (cineva chiar observa cu oarecare malițiozitate că acestora Dumnezeu le-a îngăduit în 2020 să-și vadă dorința parțial împlinită, drumul spre spitale fiind oficialmente mai larg, mai frecvent căutat decît acela spre biserici!). În fine, unii, aparținînd aceleiași lumi desacralizate, situați în fotoliile cele mai înalte ale puterii politic-administrative, și-au permis în timpul plandemoniei chiar decretarea închiderii bisericilor în cele mai importante zile din an ale creștinilor ortodocși, anume de Sfintele Paști, elaborînd ulterior, sub pretext sanitar, reguli de distanțare la slujbele ținute un timp în aer liber, urmate de restricționări absurde la pelerinajele tradiționale, toate acestea însoțite de schimonosirea fețelor prin purtatul de măști chiar și-n aer liber (culmea e că această din urmă decizie încalcă articolul 8 al CEDO, „reprezentînd o interferență în exercitarea dreptului la respectarea vieții private“![3])…

După cum observ, lumea actuală decăzută e situată mai prejos decît femeia gîrbovă din parabola evanghelică. Aceea „avea de optsprezece ani (număr simbolic: 6 + 6 + 6) un duh de neputință, era gîrbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum“ dar e clar că-și conștientizase boala, căci venea la sinagogă să se roage sîmbăta, în ziua de odihnă a iudeilor, sperînd în vindecare. Mîntuitorul, Doctorul Suprem, i-a văzut suferința și i-a venit deîndată în întîmpinarea vrerii nerostite, iar ea „dezlegată de neputință“, „s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu“. Numai că, fiind săvîrșită minunea într-o zi de sîmbătă, „mai marele sinagogii“ – corespunzător puternicilor „corecți politic“ ai lumii actuale – s-a mîniat, reiterînd, probabil cu glas tunător, regulamentul lumesc constrîngător. Iisus Hristos Se adresează la plural celor adunați, martori ai binefacerii minunate: „Fățarnicilor!“, imperativul indicînd natura bolii generale care bîntuia lumea ghidată de farisei prin tălmăcirea Vechiului Testament și, deopotrivă, lumea noastră desacralizată, care-și creează legi conforme convingerilor rupte de Dumnezeu: fariseismul. Legile prescrise de oamenii cu două fețe (sau chiar cu mai multe!) vor să gîrbovească mulțimea, s-o facă să fie preocupată numai de cele materiale, spre a împiedica înălțarea sufletelor către cer, spre a masca realitatea spirituală, așa cum a dresat pe unii dintre semenii noștri să spere că, schimonosindu-și cu niște cîrpe oribile fețele, vor împiedica virușii infinitesimali să-i infecteze! Purtarea măștii este, cum am mai scris, la fel de eficientă ca și cum ai vrea să te aperi de țînțari ridicînd un gard de sîrmă în jurul locuinței! Ipocrizia aceasta diavolească, aparent dominantă și atotputernică atît în vremea Mîntuitorului cît și-n zilele noastre, accentuează importanța grijilor materiale, pămîntești, spre ascunderea menirii fundamentale a viețuirii umane: dobîndirea asemănării cu Tatăl Ceresc și mîntuirea. Lumea gîrbovă actuală adîncită în cele pămîntești, spre deosebire de femeia gîrbovă de odinioară, nici măcar nu-și conștientizează boala spirituală în care se află, necum să-și mai caute vindecarea ori să înalțe rugăciuni de slavă în cazul în care, prin milă dumnezeiască, beneficiază în fel și chip de amînări și dispense, de atenționări și de răspunsuri revelatorii.

Am comentat cu întristare conformarea fără crîcnire a majorității populației (chiar și a unor oameni îmbisericiți!) la „recomandările specialiștilor“, atitudine echivalentă gîrbovelii femeii biblice; m-a nedumerit reținerea acestei majorități de a alerga la Vindecătorul Suprem, Iisus Hristos; m-a durut, la timpul cuvenit, pasivitatea majorității părinților față de închiderea școlilor; m-a indignat ignorarea nedeontologică a suferinzilor de alte boli – unele mortale! – altele decît cea decretată „pandemie“, cauzată de regele coronavirus cu originea științific-diavolească deloc întîmplător aflată într-o țară cu regim comunist… Protestele sporadice (la unul dintre ele am participat și eu, înainte de votarea legii absurde a carantinării) s-au dovedit neputincioase pentru trezirea la realitate a acestei majorități cufundate acum într-o boală a minții, identic situației cînd „oamenii noi“ de acum trei decenii, contaminați și ei de o boală spirituală asemănătoare, ieșiseră pe străzile capitalei strigînd: „Noi muncim, nu gîndim!“, apoi aplaudînd bezmetic minerii aduși să facă ordine de reprezentanții puterii fără credință-n Dumnezeu din acea vreme. Le-am alipit contemporanilor mei adjectivul covidici, în perioada de jalnică amintire a plandemoniei rugîndu-mă bunului Iisus Hristos și Fecioarei Maria să le (re)dea grabnic sănătatea trupească și sufletească îndreptîndu-i din gîrbovire spre salvarea noastră din capcanele noului totalitarism: dez-ordinea mondială.

[1] Vă mai amintiți? Arbitrul Sebastian Colțescu nu l-a catalogat discriminatoriu în timpul meciului PSG – Istanbul Başakşehir pe antrenorul secund al celei de-a doua formaţii, ci doar l-a indicat ca fiind „cel negru“. Am detaliat și am luat atitudine publică în această speță în articolul publicat pe pagina mea de facebook și apărut pe site-ul „Atelierul de adevăruri“ (https://m.facebook.com/AtelierulDeAdevaruriONG/) și pe ziarul electronic „R3Media“ (https://r3media.ro/nodul-in-papura-comentarii-pe-marginea-scandalului-in-care-e-implicat-sebastian-coltescu/)

[2] Cf. https://r3media.ro/gabriel-liiceanu-il-acuza-pe-sorin-lavric-ca-s-a-indracit-si-ca-a-dezonorat-facultatea-de-medicina-absolvita-cand-a-contestat-virulenta-pandemiei/

[3] https://www.stiripesurse.ro/lovitura-de-teatru-obligatia-de-a-purta-o-masca-in-spatiile-in-aer-liber-incalca-articolul-8-cedo-a-decis-o-instanta-din-franta_1494760.html?fbclid=IwAR3ycMd1lNfelC3y-iNYRkHEjpqJyOLD5R5WV0SlNyq3PJ33KWzsembqhmA