Mihai, eu și Dicționarul etimologic al limbii bulgare

În memoria  marelui lingvist  român MIHAI VINEREANU, primul cercetător lingvist român care a folosit metoda lingvisticii comparate pe baza cercetărilor de indoeuropenistică

Când l-am cunoscut eu, exact acum șase ani, lucra la Marele său  Dicționar etimologic, pregătind ediția a doua. De fapt lucra în paralel și la „Fondul lexical principal al limbii române”. Lucra câte zece-douăsprezece ore pe zi. Se împrăștiau în jurul său peste zece dicționare,  atât explicative cât și etimologice, atât românești cât și  ale altor limbi. Primul și cel mai răsfoit era dicționarul rădăcinilor  indo-europene Walde-Pokorny. Apoi, erau întotdeauna două volume de dicționare etimologice  grecești (volumele 1 și 2). Mai era un etimologic latin, al lui Guțu, erau dicționarele  român- german, român-englez, român-francez, român-macedonean, chiar și unul sanscrit. Pe cel rus-român și pe cel român-rus i le-am adus eu. Uneori găseai și altfel dicționare. Era, după cum îl alinta prietenul său cel mai bun, Mihai-Lucian Marin, director de lingvistici. Peste toate tronau cele optsprezece volume mari, format A3, ale Academiei Române, legate frumos, vreo sută optzeci de mii de cuvinte, din care domnia sa a cules și a analizat  peste șase mii de cuvinte de bază (fără derivați).

Era revoltat (și ulterior am realizat câtă dreptate avea) de superficialitatea cu care fuseseră analizate și explicate cuvintele. Dacă pe o pagină erau înscrise între trei și șapte cuvinte, analiza dovedea o majoritate enervantă de peste șaptezeci la sută, între unu și trei cuvinte ale căror etimologii erau declarate NECUNOSCUTE! Sau unele din ele erau atribuite eronat ca provenind din alte limbi!  Adică noi am vorbit și vorbim cu mii de cuvinte pe care nu știm de unde le avem!

Bob cu bob, adică  la fiecare cuvânt, Vinereanu  analiza la sânge în lucrările sale tot ce se  putea spune cu privire la data când a fost înregistrat prima oară, unde, de către cine. Dacă era considerat „cuvânt împrumutat”, urma o căutare aproape chirurgicală din punctele de analiză cardinale ale legilor etimologice: semantic și sonor, fonetic. Semantic presupunea multe cunoștințe geografice și istorice, botanice, zoologice, uneori  și de istorie literară, cunoștințe pe care domnia sa le stăpânea în mod exemplar. Fonetic era destul de simplu.

Așa am ajuns la cuvântul păpădie. Caut în DLR, marele dicționar al Academiei. Găsesc cuvântul. Mă lămurește dicționarul că „păpădie” este considerat că ar veni din slavă. Dar slavona veche de fapt este aproape limba bulgară de azi. Să iei de bună explicația DLR ? Poate, dar dacă nu este corect, cum poți analiza altfel decât căutând într-un dicționar bulgar? De unde îl iei? Am căutat telefonic amândoi la toate bibliotecile și toate anticariatele la care aveam numere de telefon și nu l-am găsit. Atunci eu am propus să facem o rugăminte direct la ambasada Bulgariei, lucru pe care l-am și făcut. Ni s-au dat  de la secretariatul ambasadei numărul de telefon și adresa Consulatului Bulgariei de la București. Am sunat, am stabilit coordonatele unei întâlniri  și ne-am dus acolo.

După câteva minute de anticameră, necesare diplomatic, a intrat în cameră consulul, o persoană drăguță și carismatică, precum și translatoarea, o doamnă cu o privire extrem de inteligentă, domnia sa însăși fiind deosebit de atentă atât la solicitarea noastră și mai mult la motivația noastră, adică verificarea înscrisurilor din dicționare, lucru care i s-a părut cel puțin bizar. De fapt această bizarerie a secondat continuu căutările domnului Vinereanu, uneori stârnind zâmbete condescendente, alte ori stârnind enervare vădită fățiș sau nu. Citeai în privirea lor invariabila întrebare:

– Ce anume v-a apucat să căutați cai verzi pe pereți, atâta vreme cât există o explicație oferită și girată de însăși Academia României??

    Amabili dar și diplomați, consulul și translatoarea ne-au înregistrat cererea și ne-au explicat un traseu oficial foarte complicat, cu rezultat improbabil și departe în timp, de la trei luni la un an. La plecare, luându-și rămas bun, consulul a întrebat într-o doară, de fapt, cam când ne-ar trebui.

-Ieri!!! aproape am strigat cu disperare în glas și cu ochii în lacrimi. Ieri!!!

Amuzat, s-a întors către translatoare și a întrebat-o într-o doară ceva. Eu cunoscând binișor limba rusă, am priceput acele cuvinte care mie îmi sunau inteligibil: „esli… govorim… gospodin Luca” : Dar dacă am vorbi cu domnul Luca?

-Bună idee! S-au întors, s-au așezat și au dat câteva telefoane, după care ni s-a înmânat un număr de telefon și am fost sfătuiți să-l folosim. Este numărul de telefon al domnului Luca Velciov. Folosiți-l cu încredere. Este un om deosebit și vă va ajuta.

Așa a intrat domnul Luca  în viața noastră, în dicționarele Vinereanului oferind, de ce nu, prin ajutorul domnului Luca posibilitatea de a verifica și a statua ca sigure etimologiille tuturor cuvintelor declarate ca provenind din slava veche(clarificându-se astfel  mult comentata lor proveniență de „la nord de Dunăre” sau, nu, „la sud de Dunăre”).

Ne-am dus la sediul asociației bulgarilor pe care o conducea domnul Luca Velciov. Era situat chiar în centrul Bucureștilor, la o sută de metri de locuința mea. Ne-a întâmpinat pe stradă, eu l-am întâmpinat cu brațele deschise, el la rândul lui, deschizând larg o pereche de brațe în îmbrățișarea cărora am simțit toată dragostea și căldura unui Om. Înalt, subțiratic, pentru el vorbeau brațele și ochii. Și pe Mihai l-a îmbrățișat, apoi ne-a invitat în sediu.

O ușă care dădea direct în stradă anteceda un hol.  Stânga-dreapta erau alte două uși. Cea din partea stângă era a asociației domnului Luca Velciov. Elegante și sobre, camerele rezervate bulgarilor erau pline de fotografii pe pereți. Pe jos erau câteva covoare curate dar roase până la noduri de atîta măturat. În prima cameră, spre stânga, parelel cu strada, trona biroul domnului Luca. Tocmai se terminase o filmare deoarece ei sărbătoreau atunci „ziua cailor”. Ni s-a făcut cunoștință cu reporterul. Domnul Vladimir Mitev s-a arătat a fi extraordinar de bucuros de întâmplarea care ne-a adunat. Era vorba, în afară de film, și de promovarea unui blog, „Blogul despre duo-ul România-Bulgaria”. În timp ce noi trei povesteam, cealaltă persoană, secretarul domnului Luca, domnul Nicolaev, a încropit o gustare  simplă, o farfurie cu câte-ceva mezeluri, brânză și câteva felii de pâine. Toată tratația pe care toți cinci am devorat-o în câteva minute era secondată de păhăruțe cu țuică.

-E de aici, din România, a zis domnul Nicolaev. Și noi avem țuică dar a voastră e mai bună!

I-am povestit domnului Luca necazul nostru. În tot acest timp al confesiunilor noastre, domnul Mitev a filmat și, cunoscând binișor limba română, punea din când întrebări, astfel că în ultimă instanță atunci și acolo s-a desfășurat o mini-conferință. Bulgarii au apreciat sârguința profesorului Vinereanu. Au  spus că ne vor ajuta pentru că noi, românii, pentru ei și pentru prietenii lor, suntem frați, fiind noi toți urmașii tracilor. Și asta spunea el, pentru un bulgar, frăția este ceva  sfânt.

Domnul Luca ne-a cerut însă un lucru:

-Domnule Vinereanu, vă rog să ne spuneți, mie și prietenilor mei pe care îi voi chema aici, cum anume explicați dumneavoastră, cum se poate dovedi doar cu ajutorul cuvintelor cine, cum și

anume când au trecut printr-un loc oamenii acelor timpuri. Apoi a dat un telefon scurt și ne-a spus că  îi vor sosi imediat câțiva amici.

După o cafea și-o apă minerală au început să-i sosească prietenii, vreo trei-patru bărbați cât brazii și-o doamnă. Pe unul din pereți erau două hărți, una a Bulgariei și cealaltă a Europei. Ne-am tras scaunele aproape și chiar înainte ca Mihai să-și înceapă explicațiile, domnul Luca a ținut să ne atenționeze:

-Domnule Vinereanu, stimată doamnă, doresc înainte de orice discuție să precizăm un lucru. Noi, bulgarii de aici nu suntem slavi! Nu suntem urmașii acelor bestii feroce care au trecut prin foc și sabie locurile prin care au prădat. Am învățat și noi mnemofraza cu numele și ordinea în care au venit popoarele pustiei. Go, Hu, Ge, A , Sla, BUL, Ung, Pe, Cu,  Ta, Tur. Iară noi nu suntem acei bulgari năvălitori, noi suntem traci, pe noi ne-au găsit aici când au năvălit din pustie. Au făcut una cu pământul locurile pe unde au ars și tăiat, dar noi am rămas. Suntem aici de trei mii de ani. Aici am fost și aici vom rămâne. De la ei au mai rămas indivizi, obiceiuri și numele de bulgari. Ne-au mai lăsat și o parte de cuvinte. Mare. Cuvinte cu rezonanță slavă. Dar sângele nu l-au putut schimba. Suntem traci și atât. S-au descoperit aici comori. Morminte fabuloase ale prinților și regilor traci, pline de istorie. Nu are toată Europa ce avem noi de la strămoșii noștri tracii. La fel și voi. Voi îi aveți pe daci și pe geți. Dar atunci, la stânga și la dreapta Dunării stăpânea un singur neam, cel mai de temut, cel mai bogat și cel mai viteaz neam, neamul traco-geto-dacilor ! Așa că, vedeți, suntem frați de trei mii de ani !!!

În tăcerea care se așezase peste noi, Mihai a explicat scurt, elegant și simplu.

-Eu, domnilor, am simțit de multă vreme că limba ca și istoria noastră nu erau așezate unde trebuie. Probabil este „simțul istoriei, al limbii” dar asta am simțit și am avut îndrăzneala ca după un sfert de veac de cercetări prin bibliotecile Americii  să-i contrazic cu dovezi indubitabile pe cei care încearcă să ne sluțească istoria. Pe cei care contestă apartenența noastră istorică la acest pământ încă din zorii istoriei omenirii, apartenența noastră la populația de agricultori ai mezoliticului care, conform ultimelor cercetări genetice, cu peste un milion de ani în urmă, aici s-au „ridicat în picioare”. I-au urmat pe aceleași locuri, în mileniile următoare, marele popor al tracilor, din care s-au născut vitejii daci și geți, neamuri  din care am scos ochii în lume noi cei de azi. Perenitatea, continuitatea existenței omenilor pe același teritoriu a putut conferi acestora posibilitatea ca în aceste comunități umane stabile să se nască unele calități intelectuale care au permis dezvoltarea unui limbaj și a unei filozofii de viață unice, bazate pe dârzenie, pe inventivitate și mai ales pe credință. Idei filozofice ca monoteismul sau existența unei „vieți după moarte”, se vor naște și la alte populații după încă multe sute de  mii de ani. Legătura semantică între matematica pe care sacerdoții acestei populații o stăpâneau (la fel ca și preoții și arhitecții piramidelor), cu tehnica de construcție era atât de rafinată încât rezultatele acestei combinații au permis ridicarea unor edificii supraterane, chiar și subterane a căror înțelegere dă bătaie de cap și azi. La daci a trăit marele Zamolxe. Zamolxiu după cum  scrie și pe tăblițele de la Sinaia și, în paranteză spus, nu este adevărat că Zamolxe a fost sclavul lui Pitagora, nu avea cum, am demonstrat asta simplu, încă de pe când eram în America: dacă suprapuneți anii trăirilor lor, veți vedea că se suprapun doar doi-trei ani. Logic, acea poveste este nu numai improbabilă ci chiar imposibilă.

Se pot demonstra, cu metodele lingvisticii istorice, a fonologiei, metode  pe care le-am învățat în America și care acolo sunt uzuale, traseele oricăror migrații de populații umane, respectiv, în ceea ce ne privește, a  migrației populațiilor paleolitice și mezolitice. Este vorba despre  cercetarea cu metode comparative de indo-europenistică. În principiu, o populație folosește o limbă proprie care, s-a constatat, are o mare inerție. S-a constatat că nu se  schimbă decât după două-trei mii de ani. Dacă populația nu s-a  mișcat din loc, în tezaurul fondului principal de cuvinte vor rămâne  un număr oarecare, cumva limitat, mai bine-zis constant de cuvinte. Dacă însă a parcurs un drum fizic, fondul principal de cuvinte va mai conține și elemente definitorii ale traseului parcurs și anume  cuvinte-nume ale plantelor, animalelor, apelor, munților, chiar și ale constelațiilor întâlnite în drumul ei. Definitorie aici a fost spre exemplu, analiza cuvintelor fag și somon.

     Înainte se analizau numai dovezile care erau considerate valabile atunci, adică în principal, dovezi arheologice. Acestea erau antecedate de mituri, de poveștile locurilor. Vezi descoperirea cetății Troia de către Schliemann care a crezut în istorisirile lui Homer, în „poveștile” din Iliada și Odiseea.

Dar dacă celelalte dovezi arheologice, considerate moarte, adică cele din piatră, lemn, oseminte  pot fi mistificate, denaturate, limba este vie. Ea trăiește câtă vreme trăiește populația care o vorbește și merge cu această populație pe unde umblă aceasta. Moare abia atunci când moare ultimul vorbitor al acesteia. Așa se considera până acum vreo sută-două de ani. Așa erau considerate limbile hitiților, egiptenilor, ale popoarelor care scriau cu cuneiforme, toate cele care descoperiseră un sistem de scriere. Între timp, o dată cu toate evoluțiile științifice de care a avut nevoie omenirea, au evoluat și studierea, cercetarea, respectiv analizarea „măruntaielor” limbilor. Au fost analizate sintactic, morfologic, apoi au fost împărțite după criterii logice care aveau la bază înseși primele forme de prezentare ale unei limbi: sunetele care se aud în vorbirea acesteia. Așa a apărut o nouă ramură a analizei științei unei limbi: fonologia.

Despre morfologie nimic nou. Este parte cunoscută a gramaticii, odată cu sintaxa. La morfologie învățăm printre altele și că un cuvânt este în principal compus din trei părți: prefixul, rădăcina cuvântului și sufixul.

Mai învățăm că sufixele și prefixele sunt variabile, de la dialect la dialect, de la zonă la zonă, adică în majoritate în funcție de locul și timpul unde se folosesc. Singurele părți ale cuvintelor care rămân aproape nemodificate sunt rădăcinile lor. Acestea conțin informația principală. În esență, aceste forme sunt analizate de specialiștii lingviști, pe considerente  absolut științifice, aproape cu rigurozitate matematică. Apoi,  folosindu-se de sufixe și prefixe (pentru timpul și  în locul analizat), specialiștii în lingvistică  pot preciza locul și timpul unde s-a născut acel cuvânt, sau pot reconstitui un cuvânt considerat mort.

Asta am ales să studiez eu în America. Se știe că odată apărută în Africa, specia umană a migrat, astăzi umplând pământul. La început se spune că au fost puțini, că au migrat din Africa în două valuri, că primul val s-a pierdut și că abia al doilea a reușit să ajungă undeva în Asia Mică. Asta spun acum arheologii bazați pe riguroase studii genetice. Genetica este cea mai nouă și cea mai precisă știință, cu aplicații în istoria trecutului, a prezentului și cu previziuni spre viitor.

Se pare că oamenii aceia au ajuns în estul Mediteranei, în Anatolia. Au stat acolo câteva mii de ani buni, după care înmulțindu-se, au „roit” ca albinele, îndreptându-se spre Asia și apoi  spre Europa. Iar au stat mii de ani pe unde s-au așezat, iar au roit și tot așa unii au ajuns în Iberia, alții spre Scandinavia, alții spre nordul Indiei, alții spre Asia. Mii, zeci de mii de ani, au cutreierat spre pământuri noi. Unii s-au întors de unde plecaseră, ca cei care au ajuns în Europa din nordul Indiei. Cam de pe la ei începe studierea traseelor urmate, analizate din punct de vedere lingvistic. Studiul  acesta a primit denumirea de studiu după metoda de cercetare comparativă indo-europeană. Metoda este foarte amplă, trebuie să fie cunoscute istoria populației analizate, geografia, fauna și flora locurilor pe unde se presupune a fi fost drumul acesteia precum și limba actuală, atât morfologic cât și sintactic, precum și fonetic. Dar rezultatele sunt indubitabile.

După miniconferința ținută de Mihai, conferință care a durat aproape o oră, toți audienții au fost încântați. Înțeleseseră toți. După ce le-am povestit și pozna din dicționarul Academiei cu semantica „preoteasa” și „păpădia”, au înțeles că analiza sumară a presupus numai pronunția aproximativ aceiași nu și înțelesul său. Au fost de acord că tipăriturile sunt mult în urma noilor metode de cercetare și că trebuiesc  reanalizate și modificate. Așa că, frați declarați de domnul Luca, ne-am îmbrățișat frățește, bucuroși, în timp ce domnul Luca explica iar și iar, râzând, cum „păpădie” în limba română și „popadia” în limba bulgară au o singură literă diferită dar, unul, cuvântul din limba română înseamnă o plantă, celălalt, bulgarul înseamnă preoteasă, nevasta popii, deci între ele nu se poate pune semnul egal. Ne-au promis toți că ne vor sprijini în acțiunea de a găsi un dicționar etimologic bulgar.

După o vreme, am primit un telefon de la domnul Luca. Veniseră dicționarele. Erau opt volume. Al nouălea nu fusese încă tipărit. Nu m-am putut opri să nu fotografiez acea bucurie, acea fericire  a domnului Luca , cel care oferea și a lui Mihai, cel care le primea în sfârșit. Ca de obicei, am plătit jumătate-jumătate cei cinci sute de lei, urmând să primim cât de curând  ultimul volum al literei „Z” când se va tipări.

Dar viața n-a mai vrut. Domnul Luca s-a stins anul trecut iar Mihai pe 27 octombrie a.c.

Dumnezeu să-i odihnească!

Horezu / 1 decembrie / 2025