Muzeul viu ca loc al memoriei colective

 

Doresc să vă prezint un proiect personal: realizarea unei colecții etnografice muzeale private în satul Iaz (comuna Plopiș, județul Sălaj), care a pornit dintr-o motivație personală, ajungând, în final, reprezentativă pentru comunitățile de pe valea Barcăului.

Spun „reprezentativă”, deoarece colecția cuprinde numeroase obiecte de port, ţesături, ceramică, icoane pictate pe sticlă, obiecte de uz gospodăresc din lemn, adunate din satele din zona etnografică a văii Barcăului şi zona Submeseş. Pe lângă obiecte, colecția a cuprins de la început și casa veche, cu arhitectură tradițională românească, în care au locuit bunicii mei, iar în ultimii ani, am adăugat colecției încă două case reprezentative pentru patrimoniul material local: Casa Birăiţii, construită în anul 1900, şi casa cu specific slovac, numită Casa Cântăreţului, construită în anul 1860. Aceste case au fost achiziționate din comună și relocate în curtea casei părintești.

Astfel, colecția s-a transformat într-un muzeu de societate, a căpătat o amploare neașteptată față de proiectul inițial, ridicând probleme de patrimoniu și muzeologie de care trebuie să țin seama. În prezent, nu sunt doar proprietar privat al unor obiecte etnografice, ci proprietar responsabil, care caută răspunsuri la probleme de patrimoniu și muzeologie specifice: privind organizarea colecției, expunerea obiectelor, conservarea lor în cele mai bune condiții, restaurarea lor, înregistrarea și ordonarea colecțiilor de obiecte etc. Se adaugă probleme privind: problematica selecției de obiecte pentru achizițiile următoare, care nu se poate face la întâmplare, dar și probleme privind gestionarea relațiilor cu vizitatorii, probleme de vizibilitate a muzeului și problema relațiilor cu instituțiile de cultură locale, dar și problema patrimoniului imaterial local, de care trebuie să țin seama și care trebuie colectat de la cei ce îmi dau obiectele sau de la localnici, adesea adunând obiecte pe care doar bătrânii mai știu să le folosească.

Toate acestea m-au dus la concluzia că un muzeu sau o colecție muzeală, chiar dacă este particular, se află la interfața dintre proprietar, ca actor al patrimoniului local, comunitate și patrimoniu, ceea ce înseamnă, pentru proprietar, o mare responsabilitate.

 

                                     Casa Bunicii – loc de poveste

 

Pasiunea de a colecţiona obiecte etnografice a început în anul 2004, la un an după trecerea bunicii mele la cele veșnice, când aveam vârsta de 12 ani; am dorit, astfel, să-i păstrez vie amintirea. Casa Bunicii este un loc al memoriei personale, căci între mine şi bunica a existat o legătură sufletească profundă; de aceea, lucrurile care i-au aparţinut nu au fost păstrate doar pentru aducere aminte, ci şi ca un gest de recunoştinţă pentru formarea mea sufletească. Dar Casa Bunicii a devenit curând și un loc al memoriei colective, prin obiectele pe care am început după puțină vreme să le colecționez din sat, cu o pasiune pentru frumos și cu dorința de a păstra și a transmite tradițiile bunicilor și străbunicilor noștri mereu crescândă.

Așa că m-am împotrivit hotărârii familiei de a dărâma casa, care datează din anul 1880, și m-am gândit să expun obiecte tradiționale ca într-un muzeu al satului, reflectând modul de viață tradițional local. Primele exponate au fost înseşi obiectele dragi din această casă, iar apoi, fără ştirea părinţilor, am colindat toate casele vechi din Iaz, în căutarea unor comori pierdute. Unii m-au privit cu scepticism, dar au fost şi oameni care au găsit lăudabilă această iniţiativă şi care m-au încurajat să-mi urmez visul. Neavând cu ce să plătesc obiectele, îi ajutam pe oameni la diferite munci prin gospodărie, însă nicio muncă nu mi s-a părut grea, ştiind că voi pleca acasă cu obiectele mult dorite. Părinţii au fost neîncrezători la început, dar când şi-au dat seama că este o reală pasiune, s-au decis să ma sprijine să colecționez obiecte etnografice. Asșa s-a născut o colecție cu peste 4.000 de obiecte, achiziționate cu greutate, ținând cont că în general oamenii din zonă le-au scos peste graniță sau le-au distrus.

Obiectele din colecție au împodobit inițial numai Casa Bunicii. Cele ce nu mai încăpeau în expoziție au fost depozitate în diferite încăperi. Deși eram foarte tânără, m-a preocupat problema conservării lor și am învățat să le curăț cu atenție, să nu le deteriorez, să le feresc de cari, de molii și de acțiunea dăunătoare a luminii solare, de umezeală și de variațiile bruște de temperatură etc. Colaborarea cu instituțiile județene, odată ce am început să fiu cunoscută și apreciată pentru efortul meu de a acționa în calitate de actor local al patrimoniului, ca și cursurile organizate de Muzeul Național al Țăranului Român din București, la care am fost invitată să particip în 2011, m-au ajutat să acumulez o serie de cunoștințe necesare pentru conservarea oboectelor din colecție (poți să mai adaugi și alte cursuri folositoare).

 

CASA BIRĂIȚII

Numărul mare de obiecte din colecție a dus la problema spațiului de expunere și a spațiilor de depozitare. Muzeul trebuia să fie mărit și cel mai adecvat mod pentru tipul de muzeu pe care îmi doream să îl realizez era achiziționarea unui spațiu cu specific tradițional.

Astfel în toamna anului 2012, am observat în Plopiş, centrul comunei, o casă veche, cu o arhitectură mai deosebită, fiind printre ultimele case construite din bârne şi lipite cu lut care mai există. M-am gândit imediat la relocarea ei în localitatea Iaz, unde se află şi colecţia muzeală, ferind-o în același timp de distrugere. M-am gândit că în acest fel vom putea recupera, păstra şi transmite mai departe valorile noastre tradiţionale şi identitare. Proprietarii ne-au vândut casa, bucurându-se că astfel această casă va dăinui în timp. Casa a fost construită în anul 1900 de fostul primar de Plopiş, dintre anii 1910 și 1935, Lupou Dumitru (a Vilii). Având în vedere că primarului i se spunea „birău”, după decesul acestuia, soţia a primit porecla de „Birăiţa”, iar casa ei a rămas Casa Birăiţii.

Relocarea casei s-a făcut cu grijă de către o echipă de meşteri restauratori care au demontat-o şi au reclădit-o în curtea casei noastre, la fel cum a fost acum 110 ani, când a fost construită.

Cum stilul de viaţă legat de o astfel de casă este pe cale de dispariţie, mi-am propus ca în această casă să păstrez simplitatea modului de viață tradițional, conservând arhitectura specifică subzonei etnografice Valea Barcăului, dar am dorit să experimentez și o nouă relație dintre obiectele tradiționale și public, oferind casa locuirii temporare celor dornici să simtă direct modul de viață tradițional. Ideea este de a convinge publicul să preţuiască ceea ce avem înainte de a fi prea târziu.

 

                            CASA SLOVĂCEASCĂ sau CASA CÂNTĂREȚULUI

 

Muzeul a devenit, cu încetul, o oglindă a culturii locale, caracterizată prin multiculturalism. Aici locuiesc și trăiesc în armonie comunități de români, unguri și slovaci. De aceea, când am avut ocazia să achiziționăm și o casă slovăcească, am făcut-o cu bucurie.

 

În timpul Imperiului Habsburgic și apoi al Austro-Ungariei, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în partea de nord-vest a Ardealului mai ales, dar și în ținuturile Bucovinei, s-au stabilit grupuri de slovaci originari din teritoriul actual al Slovaciei, din Orava, chemați ca tăietori de lemne. O mare comunitate este la Făgetu, în comuna Plopiș. De acolo am adus o casă construită între anii 1860 și 1865 de către strămoșii lui Manyur Pavel în localitatea Halmăjd, când avea o singură cameră și prispa. Fiind tăietori de lemne, au migrat, strămutându-și casa în localitatea Plopiș, cătunul Hurez. Manyur Pavel, neavând copii, a adoptat o fetiță, Mondek Ana, născută în anul 1931, care ulterior a devenit soția lui Pișek Ioan, proprietarul de la care am cumpărat imobilul. Lemnul fiind mai rar, această familie a migrat spre munte, stabilindu-se în localitatea Făgetu, strămutându-și și casa odată cu ei, în anul 1927. La Făgetu, casei i s-a mai adăugat o cameră de către Manyur Pavel.

În anul 2013, când am achiziționat această casă, se afla într-o stare avansată de degradare. Am angajat o echipă de meșteri din localitatea Boghiș, condusă de Szilagyi Csaba și Lukacs Jozef, care au demontat casa și au remontat-o în localitatea Iaz, în curtea Muzeului. Respectându-se minuțios arhitectura originară, casa a fost acoperită cu stuf de către meșterul Grigore Șom din Gherla. Pereții din bârne de lemn au fost lipiți cu lut în amestec cu apă și paie. Am amenajat casa cu obiectele care se găseau în ea, dar și cu altele, cumpărate de la locuitorii din Făgetu, majoritatea obiectelor punănd în evidență viața cotidiană tradițională a slovacilor: unelte de muncă, obiecte de uz gospodăresc, costume populare și țesături.

Multiculturalismul local poate fi observat în portul popular, ţesături, dansuri, arhitectura locală; bunicii noştri frecventau târgurile de la Nuşfalău şi Crasna, de unde s-au inspirat de multe ori în realizarea obiectelor meşteşugăreşti. Alte obiecte cumpărau de la breslaşii maghiari.

Concepția mea muzeală este cea a unui muzeu viu, care să ilustreze multiculturalitatea din zona etnografică a Văii Barcăului; de aceea, intenționez ca în viitorul apropiat să relocăm o casă care a aparţinut comunităţii maghiare, şi în acest spaţiu sa organizăm activităţi meşteşugăreşti cu tinerii din diferite zone ale ţării.

Un muzeu este viu dacă trăiește și în conștiința comunității locale, nu numai a unor vizitatori din alte părți, care vin, admiră și pleacă. Comunitatea trebuie să se recunoască în patrimoniul respectiv și să contribuie la alcătuirea colecției sale. De aceea, am organizat șezători cu bătrânii satului, după modelul de odinioară. Au participat sute de oameni și s-au bucurat de mare succes. Bătrânele au montat războaie de țesut și le-au arătat și tinerilor secretele țesutului, al torsului și al cusutului. Alți meșteri le-au explicat tainele împletituluid e garduri de nuiele. În tabere anuale, mulți copii învață să picteze icoane pe sticlă. Succesul de care s-au bucurat aceste evenimente la generația tânără arată că tinerii au nevoie doar de îndemn și încurajare pentru a păstra tradiția și a o transmite mai departe.

După 12 ani de la deschidere, Muzeul de Artă Populară Ligia-Alexandra Bodea este muzeul de care Valea Barcăului avea nevoie: un muzeu de societate care pune în valoare patrimoniul local, implicând comunitățile locale, ilustrând legătura armonioasă cu mediul natural, sugerând momente din istoria locului și modelul de viață tradițional.