Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Amintiri din viața mea

Moto: […] dacă natura umană e iremediabil josnică atunci doctrina creștină e superficială; ea nu poate avea nicio influență asupra acestei naturi umane, pentru că nu există niciun fel de punte de trecere între josnicia iremediabilă a naturii umane și sublimul doctrinei creștine […] Dar dacă teoria aceasta a josniciei iremediabile a naturii umane e falsă, atunci tot eșafodajul teoretic al Marelui Inchizitor cade și reapare, în toată splendoarea și în toată necesitatea ei, doctrina sublimă a Mîntuitorului, ca singura posibilitate de salvare a omului (Nichifor Crainic, Dostoievski și creștinismul rus, București, Editura Anastasia, Cluj Arhidiecezana, 1998, p. 167).

A fost inspirată de Pronie apăruta ediție îngrijită de Vlad Bilevsky la Editura Academiei Române în 2024 întrucît ea premerge demersul antiromânesc pe care deja l-am indexat cu îndreptățită mirare și cu hotărîtă dezaprobare la timpul cuvenit[1]. Am convingerea că atîta vreme cît există texte și voci mărturisitoare manifestate prompt, ori de cîte ori se aduce atingere valorilor culturale autohtone, încă nu-i nimic pierdut.

Am avut prilejul să fiu prezent anul acesta la o comemorare a lui Ion Dobre / Nichifor Crainic (22 undrea 1889, Bulbucata – † 20 gustar 1972, Mogoșoaia), la care îngrijitorul cărții Zile albe, zile negre. Amintiri din viața mea[2] și-a susținut demersul:

Pentru prima oară în ultimii 34 de ani, de cînd numele lui Nichifor Crainic nu mai este tabu pentru editurile și publicațiile autohtone, mediul nostru cultural cunoaște o integrală a Memoriilor lui Nichifor Crainic. Prin aceasta, înțelegem publicarea laolaltă, într-o ediție imaginată ca definitivă de către editor, a ambelor manuscrise cunoscute ale acestei opere: unul din perioada refugiului ardelean al autorului (1944-1947), iar celălalt din a doua jumătate a anilor ᾽60 ai veacului trecut, în ultimul deceniu de viață al scriitorului, după eliberarea din închisoare (1962-1972) (p. 5).

Subiectiv atașat de varianta apărută sub îngrijirea lui Nedic Lemnaru Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii (I) la Casa Editorială „Gândirea“ în 1991, recunosc totuși soliditatea argumentelor din Nota asupra ediției din 2024, între care: (…) manuscrisul dactilografiat prezintă [comparativ cu cel olograf, folosit de editor pentru apariția din 1991 – precizarea mea, M. F.] un număr suficient de însemnat de corecturi în cadrul textului. Unele – cele mai multe, de fapt – aparțin lui Nichifor Crainic însuși, care [la cei 80 de ani ai săi – nota mea, M. F.] a eliminat sau [a] schimbat și paragrafe întregi în cîteva cazuri, iar altele aparțin, probabil, unui redactor al Editurii Cartea Românească, posibil chiar directorului Marin Preda însuși, căruia știm că i-a predat manuscrisul după încheierea lui. (cf. p. 7). Mai preiau din nota semnată de Vlad Bilevski un adevăr care contează pentru istoria literaturii: manuscrisul Memoriilor a fost publicat, în parte, anterior ediției lui Nedic Lemnaru din 1991, adică anterior manuscrisului redactat în timpul refugiului ardelean. Publicare sa a început în aprilie 1990 și s-a încheiat în martie 1992, în cadrul revistei „Jurnalul literar“, condus de Nicolae Florescu, de către I. Oprișan. Acesta a găzduit un serial în 49 de numere consecutive ale revistei, începînd cu nr. 17, din 30 aprilie 1990, în care a publicat primul volum al prezentei ediții, adică pînă la povestea logodnei sale cu Domnișoara Lizzi, viitoarea Aglaia Crainic. Cu excepția cîtorva poezii ale lui Nichifor Crainic publicate în paginile aceleiași reviste înaintea începerii serialului Memoriilor, această ediție în foileton a fost întîia mare restituire a lui Nichifor Crainic după Revoluția din decembrie 1989 (p. 8).

Trec la prețioasa restituire memorialistică subliniind că ea probează, în pofida unor aserțiuni critice sceptice clamate de o bună parte a profesorimii în anii 1990-1992, că „literatura de sertar“ din România are o excelentă acoperire în acest caz. Ca valoare literară Amintirile… lui Nichifor Crainic le-aș situa imediat după Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt, cel ce avea să devină monahul Nicolae de la Rohia. Oriunde deschizi cartea-moștenire a profesorului-teolog, poet și eseist zăbovești fascinat de încărcătura istorică dată de calitatea autorului de martor al unor evenimente cruciale, de originalitatea ideatică, de fluiditatea frazelor și – mai presus de orice – de acea sinceritate caracteristică marilor spirite. Textul e reconfortant și fiindcă nu păcătuiește prin groaznica ideologie stîngist-marxistă actuală denumită feciorelnic „corectitudine politică“; autorul nu face temenele nimănui, nu trece sub tăcere fapte, personaje, stări sufletești.

Decupez exemplificativ două prime pasaje: Lucian Blaga, voind să definească spiritul românesc prin înrîurirea „pesajului“ spenglerian și prin atitudinea față de istorie, a emis ideea grăbită că această atitudine s-ar caracteriza prin „boicotul istoriei“. Expresie deducătoare, repetată ani de zile de papagalii unui naționalism dement, de care el nu era responsabil. Trebuie să spun că Lucian Blaga, de formație intelectuală cu totul alta decît cea regățeană, nu stăpînea istoria românească. Orizontul istoric pe care îl avea în vedere cînd a formulat această idee nu trecea dincolo de Transilvania robită, iar gînditorul nu-și putea da seama că formula boicotului istoriei ofensează personalități de anvergură internațională ca Mircea cel Bătrîn, ca Ștefan cel Mare, ca Mihai Viteazul, pentru a nu mai vorbi de strădania continuă a poporului nostru de a-și crea o istorie proprie. Fapta celor două Uniri era boicot al istoriei? Războiul independenței, boicot? Revoluțiile sociale din Transilvania și revoluțiile din Principate, boicot al istoriei? […]

Îmi revin în minte cei doi ani de neutralitate, de „espectativă înarmată“. În timp ce soldații vegheau pe granițe, gata să facă pasul, corupția politică prospera în hrube, afacerismul ca vermina în rană. Ion I. C. Brătianu, care deținea responsabilitatea politică, juca pe „Sfinxul“ pentru a da impresie că nu e decis. Că guvernul său n-a făcut o pregătire militară la înălțimea entuziasmului creat de Nicolae Iorga e o chestiune ce aprține judecății istorice. Țara toată cerea trecerea Carpaților. Octavian Goga și părintele Vasile Lucaci descălecaseră în București și strigau chemarea imperioasă a poporului transilvănean. Împreună cu ei, grupați în „acțiunea națională“, bărbați ca Barbu Delavrancea și Nicolae Filipescu presau Guvernul, prin discursuri de văpaie, să decidă. A fost frumoasă și necesară această agitație patriotică de superbă eflorescență oratorică, dar trebuie să recunoaștem că era vorba de luntrași, care lopătau pe marele curent creat de Nicolae Iorga (pp. 131; 132-133).

Talentul de portretist al lui Nichifor Crainic este fascinant. Spiritul de observație, detaliile sînt savuroase. Iată cazurile profesorilor săi Iuliu Scriban (un „Iorga al bisericii“, pe care cu verbul său aprins l-a numit într-o polemică nedreaptă „Prea Fotografia Sa“ și a cărui perversitate de om de conducere se reflecta asupra tinerelor caractere ca bruma lui octombrie asupra corolelor întîrziate – cf. pp. 67, 68) și Constantin Popescu, doctor în teologie de la Cernăuți. Al doilea personaj menționat ar merita înfățișat în Școală spre analiză la o lecție de artă a portretului:

Nu l-am văzut niciodată așezat pe catedră cu fața spre noi. Eram prea netrebnici să privim strălucirea doctorului cernăuțean. Întorcea șoldiu speteaza scaunului, trîntea cotul pe catedră, răzima tîmpla doctorală într-un deget și înțepenea ochii în fereastră atît de fix, un ceas întreg, încît ne temeam să nu se spargă geamul. Găsea de prisos să articuleze măcar o frază, fiindcă lecțiile existau numerotate în manual și fiecare știam care vine la memorizat. Nu se uita la noi nici cînd ne asculta. Chema elevii în serii, mecanic și neschimbat, după ordinea catalogului. Cînd i se părea că a suportat destul pe unul, dezlipea degetul de tîmplă, găurind mereu geamul cu ochii, indica în gol și mormăia cu basul său îmbufnat: „ăllalt!“ Expresia preferată ce preciza distanța nemăsurată sintre măreția sa și nimicnicia noastră era: „bă!“. Cînd elevul se dovedea substanță cu totul inferioară, lîngă „bă“ înflorea un alt termen doctoral: „bă, dobitocule!“ Dacă i se năzărea din nimica toată, se răstea ca Joe în Olimp: „Bă, eu nu sînt d-ăia care umblă cu Biblia la brăcinar. La mine totul e aici!“ și arăta tîmpla. Aluzia era la Iuliu Scriban, care umbla cu Evanghelia[3] în buzunar (p. 68). Nedreptățile avansînd pînă la persecuție comise de profesor la adresa lui Ioan N. Dobre (primea invariabil nota 3, deși unele predici concepute de el dar citite de alți colegi primeau nota maximă!) apasă greu conștiința făptuitorului așa cum rezultă din relatarea, de peste ani, a unei întîlniri cu valoare de spovedanie:

– Eu am făcut o mare greșeală față de tine […]. Te-am persecutat în seminar. M-am gîndit mult la asta. Te rog să mă ierți! (cf. p. 70).

Repetată, formula din finalul acestei confesiuni este înduioșătoare, fiind subliniată de ținerea mîinilor fostului elev și mîngîierea lor într-ale sale. La despărțire – își încheie memorabil portretul Nichifor Crainic – sărutîndu-mă pe frunte, ultimul cuvînt i-a fost:

– Te rog să mă ierți.

În chioșcul cu zorele de la spitalul militar, părintele profesor Constantin Popescu mi-a făcut singura lecție de religie din inimă de om. Uitase să-mi spună că e doctor în teologie de la Cernăuți (p. 71).

În locul unor asemenea texte exemplare, apar de pildă, deloc întîmplător, printr-unele manuale gimnaziale de literatură și limbă română traduceri din Jurnalul Annei Frank[4] – o evreică așteptîndu-și, e drept, în chip dramatic arestarea, aceasta însă în timp ce-n România istoria națională care, de asemenea, deloc întîmplător nu se mai vrea studiată cum se cade, înregistra cum comuniștii aduși cu acord occidental de tancurile sovietice deportau tragic în Bărăgan sute de familii și aruncau în temnițe elitele sub învinuirea absurdă de „dușmani ai poporului“… Suferințele provocate de ideologii criminale trebuie integral cunoscute iar victimele, indiferent de naționalitate, se cuvine a fi compătimite și despăgubite similar, nu discriminatoriu! Compensările fabuloase efectuate în manieră industrială în favoarea celor care au suferit holocaustul au primit ca replică după căderea regimului comunist din România cîteva diplome și medalii!…

Dubla măsură e o modalitate imorală de abordare a realităților, așa cum demască Nichifor Crainic altundeva în nemaipomenitele sale memorii:

[…] De fapt, erau două categorii de participanți [la congresele internaționale ale scriitorilor organizați în P. E. N.-club]. Unii care știau precis ce vor, deși aparțineau diferitelor țări. Între ei și Emanoil Bucuța. Alții care mergeau orbește, duși de nas. Între aceștia și eu.

Un poet finlandez, cuceritor de simpatic, mă întreabă dimineața de ce n-am participat la ședință noaptea trecută. I-am răsăuns că în program nu era ședință de noapte. Nu ședința congresului – mă lămurește el –, ci ședința lojei. A fost frumos. Am sărbătorit pe scriitorul polonez Sholem Asch și s-a luat hotărîrea să fie sărbătorit mîine de întregul congres, în ședință solemnă.

Mă lămurisem. Ședințele de zi ale P. E. N.-clubului erau precedate și dublate de cele nocturne ale lojei, unde o minoritate hotăra totul în secret, bătîndu-și joc de majoritatea participanților. Mi-a fost rușine de mine și de atîția scriitori, desconsiderați și tratați ca o turmă pe care o duci în spate cu boldul. […]

E. N.-clubul, în ședință solemnă, a sărbătorit pe „marele scriitor polonez“ Sholem Asch, autor de schițe în idiș din viața poporului său, ca pe un erou al umanitarismului […]

După festivitate, am întrebat scriitori din diferite țări dacă citiseră ceva de Sholem Asch. Acum auzeau întîia oară de numele lui. Îl sărbătorise fiecare crezînd că numai el nu-l cunoaște din tot congresul.

Procedeele acestea necolegiale și incorecte de la temelia unei organizații care afișa înfrățirea scriitorilor, anulînd-o principial, m-au determinat să mă retrag din P. E. N.-club (p. 272).

Anii au trecut, dar situația se pare că e neschimbată…

Experiența didactică e evocată cu emoție de profesorul universitar chemat la Chișinău în toamna lui 1932 la catedra unde se înființase o disciplină nouă: „literatura religioasă modernă“. În cei șase ani de trudă, Nichifor Crainic a avut ocazia de a constata că dăscălia e o mare ispită cînd ai în față un auditor disponibil ca brazdele proaspăt deschise să primească grăunțele sămănătorului. Iar eu aveam un auditor ca un cernoziom basarabean, umed de sentimente voioase să prindă cuvintele neaoșe ale patriei regăsite. N-am uitat niciodată luciul sufletesc al ochilor ridicați spre mine și apoi febrilitatea creioanelor să-mi noteze frazele în caiete. Se statornicise între noi circuitul unui fluid de imaterială simpatie, care a durat ani și ani după ce am plecat și în amintirea căruia seriile următoare mă chemau de cîteva ori pe an să le conferențiez și să ne pipăim suflet pe suflet, la o masă prietenească (p. 326). Adevăratului dascăl i se cere o informație științifică mereu înnoită – glosează mai departe memorialistul –, o ordine în gîndire și o metodă de lucru infuzate ucenicilor, un exemplu de creație personală, un elan care să-i ridice pînă la marginea de sus a înțelegerii lor și o concepție de viață, un crez pentru care ei să simtă că merită să trăiască și să muncească în societatea unde vor intra (p. 327).

Dacă mi s-ar cere să stabilesc didactic punctul culminant al scrierii, aș afirma că acesta este Cum am ajuns în guvernul Gigurtu (pp. 344-349) continuat cu Dictatul de la Viena (pp. 350-354). În scurtul timp de ministeriat al autorului, România a trecut prin cel mai întunecat scenariu plănuit de „marile puteri“ pentru ea, în care – consemnează tăios martorul – tăcea Maiestatea Sa Lașitatea (p. 352) iar țara noastră niciodată n-a fost atît de săracă în personalități politice (idem). Reproduc cu crîncenă durere comentariul memorialistului:

[…] Mutilarea groaznică a țării noastre, prin acel triunghi imens, cu o latură pe Mureș și cealaltă pe Carpații moldovenești, cu vîrful înfipt în miezul României, lîngă Brașov, nu se explică decît în perspectiva războiului, pe care avea să-l pornească Germania împotriva Rusiei sovietice. Hitler dispunea de Ungaria, dar nu era sigur de România. Noua graniță îi aducea aproape petrolul din Valea Prahovei și-i scurta drumul către Ucraina de la Carpații Moldovei. În momentul dictatului de la Viena, acordul dintre Hitler și Stalin era încă în vigoare. El s-a rupt în toamna aceluiași an prin tratativele de la Berlin, cînd Molotov a pretins Moldova pînă la Carpați, iar Hitler s-a opus, nu de dragul nostru, ci fiindcă nu i-ar fi convenit o întîlnire rusă în munții noștri. Fără îndoială că, în planul de război german, însăși cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord către Rusia n-a fost decît un joc pentru a ne cîștiga participanți la campania din răsărit, cu avantajele economice ale României și aportul ei militar. Dacă în 1940, presa dirijată germană aproba invazia stalinistă pînă la Prut, în 1941, cînd ne-am recucerit Basarabia, aceeași presă germană găsea argumente și mai puternice în favoarea noastră și împotriva Rusiei. Pentru a nu mai vorbi de năzuințele irealizabile ale lui Mussolini cu digul său antigerman, România a fost atunci, în primul rînd, victima politicii imperialiste germane, profitînd de eclipsa în care ne găseam, cu un rege degenerat și laș, exercitîndu-și incoerența aspura unor politicaștri fără personalitate (pp. 353-354). De reținut expresia ultimă a scriitorului, subliniată înadins de mine în citatul dat, fiindcă ea se potrivește perfect, din nefericire, actualității românești! Încă nu sîntem puși în situația raptului din 1940 – să-I mulțumim lui Dumnezeu! –, urmat de groaza răzbunării unui neam care se credea viteaz fiindcă a crescut sub scutul habsburgic, cu orașe și sate fără apărare, pradă chinurilor și vărsărilor sălbatice de sînge, cu victime nevinovate […] sub un fanatism care n-a cunoscut niciodată ce este omenia (cf. p. 354) și să înălțăm zi și noapte rugăciuni Proniei Cerești pentru ca aceasta să nu se mai producă în veci!

Martor și participant activ, prin forța împrejurărilor, la abdicarea lui Carol al II-lea, Nichifor Crainic lasă posterității alte pagini aprinse. Analogiile cu nenorocirile din politica prezentă sînt teribile: nici o încercare de apărare a regelui nu s-a ivit de nicăieri. Atunci am văzut și mai clar ce pastă morală inferioară se adunase în jurul tronului ca să dispară sub pămînt la prima încercare grea. Dar nici prudenții politicieni anticarliști nu s-au ivit. Ei așteptau în umbră, scontînd beneficiile în caz că Antonescu va izbuti (p. 357). Comentariile analistului spintecă viguros în continuare vălurile îmbroboditoare pe care le-au folosit unii istorici părtinitori pentru a-și înfățișa propria părere:

Extirparea lui Carol din organismul statului pe care îl infectase timp de zece ani le convenea și germanilor, întrucît, ca mare afacerist, fostul rege era înfeudat capitalului occidental, ce trebuia eliminat odată cu el din economia României, pentru a face loc celui german. Mihai, înscăunat în locul tatălui său, era o fantoșă inofensivă, care îi convenea și lui Antonescu, și germanilor. Ion Antonescu, orgolios și vanitos, de un egocentrism care iradia în tot universul, era totuși obsedat de superstiția monarhiei. Nu putea să conceapă statul fără rege, deși el însuși se simțea în stare să-l conducă, dacă s-ar fi putut fără guvern. De aceea, s-a înspăimîntat cînd Elena Lupescu a vrut să-l ia pe Mihai în străinătate. Doamne ferește, cum putea să rămînă țara fără rege! Mihai firește că ar fi plecat, tot așa de bine cum a rămas. Pasiunea lui infantilă pentru automobile și-ar fi satisfăcut-o oriunde, nu numai în România […] La înscăunarea lui Mihai, am trăit deprimarea adîncă a unui sfîrșit de epocă. Tragedia țării era prea mare pentru puterile acestui tînăr care, deși major ca vîrstă, nu izbutea să iasă din clisa unui infantilism perpetuu. […] Asistînd la înscăunarea lui, am plecat cu impresia penibilă că am participat la o înmormîntare – la înmormîntarea monarhiei! (pp. 359, 360).

În aceeași cheie didactică, deznodămîntul ar coincide cu scena caricatural-grotescă a înscăunării la care asistă pseudo-teatral, privind printr-o crăpătură a unei uși, fostul rege și amanta lui – acea teleleică, simbol al putrefacției morale. Tînărul Mihai, timorat, opintindu-se supraomenește să citească dinaintea lui Ion Antonescu de pe o foaie un jurămînt regal adresat unui „șef de stat“ (caz unic, desigur, în istoria Europei!), pare a participa la o înmormîntare epocală pe fundalul bocetului la unison al curtenilor izbit de bolta sonoră a sălii tronului palatului (cf. p. 361).

Scriitura ia cîteodată înfățișare narativă alertă, potențată de suspans, cînd se referă, de pildă, la demisia forțată a directorului radiodifuziunii Vasile Ionescu sub amenințarea unui revolver legionar. Naratorul-personaj dovedește prezență de spirit în acea situație-limită:

M-am așezat între el și grup și am strigat: „Trage în mine!“ Dar n-a tras. Sub amenințarea morții, Vasile Ionescu și-a scris demisia pe biroul meu. După căderea legionarilor, omul acesta, căruia i-am salvat viața, a avut obrazul să mă reclame la Consiliul de Război că am vrut să-l asasinez împreună cu legionarii! Știam că face jocul lui Pamfil Șeicaru, care nu putea dormi din cauza mea. L-am demascat la anchetă și a trebuit să recunoască, dimpotrivă, că l-am salvat, punîndu-mi eu viața în joc. Mi-a fost scîrbă de instinctul meu de-a face bine oamenilor (pp. 364-365).

Ca ministru însărcinat cu propaganda, după cum rezultă din memorialistica sa, Nichifor Crainic n-ar trebui blamat, ci luat ca exemplu de actorii politici autodenumiți astăzi „proeuropeni“. Iată cîteva repere: lucrările cu subiect istoric, economic, geografic, cultural, juridic, demografic etc. privitoare la provinciile răpite prin pactul hitleristo-stalinist să fie traduse, multiplicate și trimise tuturor ambasadelor și consulatelor, inclusiv în Ucraina; lucrarea Transilvania (1941) coordonată de C. C. Giurescu să fie retipărită cu variantele sale în limbile europene și să să fie trimisă membrilor Consiliului Europei și la toate marile biblioteci ale continentului; să se înființeze birouri turistice în toate capitalele Europei; să se retipărească Rumänien von heute, volum scris de profesorul de economie politică Walter Hofmann dar revăzut atent de Nichifor Crainic.

Concisul lui autoportret spiritual ar fi răspunsul potrivit pentru neromânii și ajutoarele lor care și-au anunțat intenția de a-l îngropa în uitare ca pe Mircea Vulcănescu ori pe Radu Gyr subminîndu-ne istoria sub grele platoșe de minciuni:

Cu sau fără prieteni, am ridicat scrisul cotidian la un alt nivel literar și moral; în afinitate cu o mare pleiadă de scriitori, am creat un mare curent literar și artistic, în consensul spriritului românesc, curent peste care nu se poate trece; m-am bucurat de o notorietate în periodice europene ca prea puțini dintre colegii mei academici; fac cinste țării mele figurînd în enciclopedii străine, cum numai unul sau doi dintre dînșii figurează (p. 434).

Spre onoarea lor, membrii Academiei Române au revenit asupra excluderii din 1945 reprimindu-l între ei post-mortem pe Nichifor Crainic în 1994.

București, 15 brumărel-12 brumar 2025

P.S. 1: Recitind articolul de față, observ că n-am adus în lumină harul poetic al lui Nichifor Crainic. De aceea le propun cititorilor sonetul dedicat înaintașilor:

Străbunii mei din vremuri legendare,

Al vostru suflet de umili țărani

A dormitat sub secolii tirani

Ca sub un greu de lespezi funerare.

Dar din adîncul miilor de ani,

Tot ce-a mocnit în voi – frumos și mare –

Irumpe-n mine ca o-nvîltorare

Spre ceru-ncins în sboruri de vultani,

În sînge mi-arde dorul vostru scris;

Urcați, prin mine, către biruință,

Și-așa, cum ale voastre toate mi-s,

Vă răzbunați, că-n tînăra-mi ființă

A pîlpîit lumina unui vis

Și s-a zbătut suprema năzuință.

(Nichifor Crainic, De profundis, din ciclul Ploaie cu soare, în vol. Poezii alese 1914-1944, București, Editura Roza vînturilor, 1990, p. 50).

[1] V. https://magazincritic.ro/2025/08/26/nichifor-crainic-un-mare-scriitor-ce-trebuie-sa-ramina-studiat-in-scoala-romaneasca/ și limbaromana.org

[2] Apărută în colecția Jurnal, memorii, corespondență, la București, Editura Academiei Române, 2024, 442 pagini, format 24 x 17 cm.

[3] În textul tipărit titlurile acestea sînt tehnoredactate cu minusculă. În citatele date am îndreptat tacit ortografia și punctuația. Semnalez filologic că ediția pe care o comentez datorată tipografiei Editurii Academiei Române conține, din fericire, puține erori de limbă (autoritatea cu care e investit – corect învestit, la p. 341; Cine îi investea pe acești arbitri cu autoritatea – corect: învestea la p. 350; o insultă a momentului acela grav – corect: aceluia, la p. 351; bufniri și jicniri – corect: jigniri, la p. 364; esență a pămîntului acesta – corect: acestuia, la p. 432; acum copii își au rosturile lor – corect: copiii, la p. 433) și tehnoredacționale (lichida problema iudaică îmbrăcînd pe evrei în corăbii – corect: îmbarcînd, la p. 335; Gigurtu îmi spunea că [Horia Sima] n-are adresă precisă. Dormea în fiecare noapte în altă casă și nu știa unde să-i caute – corect: să-l caute, la p. 348; a fost retrasă echipa, cu acuze față de soția mea – corect: cu scuze, la p. 379; Dumnezeu mă aștepta înăuntru, cu fereastra deschisă, moșneag cu barbă albă de lumină. Nu-l vedea, dar știam – corect: Nu-L vedeam, la p. 409) etc.

[4] V. Manual de limba și literatura română, pentru clasa a VI-a, 192 de pagini, conceput de: Florentina Sâmihăian, Sofia Dobra, Monica Halaszi, Anca Davidoiu-Roman și Horia Corcheș apărut la Editura Art Klett în 2023. Mai notez dintre autorii de studiat – subliniez: în manualul de limba română – pe Karen Cushman cu Catherine cea îndărătnică și pe Laura Grünberg, Într-o carte, text extras din volumul Care-i faza cu cititul. În narațiunea Un păianjen care se crede Spiderman al Adinei Popescu se face trimitere la cărțile lui Roald Dahl, între care Marele Uriaș Prietenos și la Lewis Carroll cu Alice în Țara Minunilor… Așadar, să tot învețe elevii de gimnaziu literatură străină tradusă în limba română, făcîndu-l pe Mihail Kogălniceanu să se răsucească în mormînt întrucît ne avertiza la vremea sa că „traducțiile nu fac o literatură“!…