În transcendent, cu Miorițele de la Ribița
Frumusețea acestei capodopere literare ne dezvăluie o înaltă treaptă spirituală pe care s-au ridicat de timpuriu strămoșii poporului nostru. Sub nici o formă nu ar trebui să interpretăm Miorița ca pe o poveste care ne vorbește despre pasivismul, lașitatea și resemnarea unui întreg popor, nici măcar a unui cioban, pentru că, întotdeauna, limbajul poetic a avut subtilitățile lui. Astfel, prin intermediul a numeroase simboluri și alegorii, în Miorița ni se înfățișează o trăire poetică sublimă, de o clipă, a unificării omului cu eternitatea. Este o experiență psihică, în care ciobanul, eroul principal, simte că se topește în iubirea universului și că atinge cunoașterea realității absolute.
În cele de mai jos, încerc să descifrez și să înțeleg, ce ne transmit peste milenii versurile Miorițelor de la Ribița (culese din satele comunei Ribița prin anii 2000), bucuroasă de aflarea și notarea lor, ca de o comoară neprețuită, luând ca reper lucrările cercetătorului Victor Ravini: „Miorița-Izvorul nemuririi” și „Miorița până la stele”. Oamenii care cunoșteau aceste colinde, astăzi nu mai sunt și nici Miorițele nu se mai colindă la Ribița. Notarea lor a fost o șansă, un moment de grație.
Imediat după ce a fost publicată, Miorița a stârnit un val de discuții aprinse, vrajbă, certuri, controverse, strigăte și lamentații din partea intelectualilor noștri, a specialiștilor din varii domenii. S-a ajuns până acolo, încât să se ceară scoaterea ei din cărți, uitarea. Prin anii cincizeci, în perioada implementării comunismului „luminos”, chiar a fost interzisă, alături de numeroase alte opere literare valoroase, fundamentale pentru cultura națională.
Intelectuali români de notorietate, nu pot admite că țăranii noștri ar fi creat ceva atât de luminos, de sublim, reducând compoziția lirică de excepție a Mioriței, ce are o tematică religioasă de o subtilitate incredibilă, la simpla relatare în versuri a unui omor ordinar, săvârșit din invidie, pentru însușirea bunurilor celui omorât. Doar atât să însemne Miorița?
Miorița nu relatează o simplă crimă. Totul în Miorița este simbol și alegorie. De fapt, cercetătorii români plasează astăzi Miorița printre cele patru mituri fundamentale ale poporului român, alături de Traian și Dochia (de formare a poporului român), al Meșterului Manole (mit al creației) și al Zburătorului (erotic). Astfel, Miorița este mitul care ne vorbește despre existența noastră pastorală de milenii în jurul arcului carpatic, purtându-ne în străfundurile istoriei spre vechi credințe și ritualuri.
Mircea Eliade spune despre mit că povestește o istorie sacră, un eveniment care a avut loc în illo tempore, un timp fabulos al începuturilor omenirii. Tot el afirmă că mitul este și ”una dintre cele mai vechi stări culturale ale minții omenești.”
Așadar, dacă acceptăm faptul că Miorița este unul dintre miturile fundamentale ale poporului român, atunci și analiza pe care o facem versurilor sale trebuie să fie adecvată mitului, și nu o analiză adecvată unei întâmplări petrecută cândva la una dintre stânele din Carpați.
Încă din timpul școlii am fost oarecum nedumerită de analiza seacă cu totul „materialistă” pe care profesorii și programa școlară ne-o recomandau. Ciobanul „străinel” îmi părea o figură specială, cu totul ruptă de sfera materială, lipsită de pragmatism, chiar dacă avea „oi mai multe, mândre și cornute”. Astfel, eu îl vedeam cu totul mutat, chiar înainte de moarte, nu doar în spirit ci și în trup, în sferele cerești, o persoană cu o fire „îmbunătățită”, cum am spune astăzi dacă ne-am referi la un călugăr sihastru. Legătura sa cu „mândra crăiasă” îmi părea veche „de când lumea”… Întreaga atmosfera a baladei, cu mioare vorbitoare, oi care-și plâng păstorul, crăiese și elemente ale naturii umanizate mă muta în transcendent, scoțându-mă din concret, din lumea fizică obișnuită. Și atunci, cum era să privesc toată balada ca o poveste romanțată a unui omor din Carpați?
Mai mult, nu înțelegeam de ce ciobanul, care mie îmi părea un etalon de virtute, de morală și înțelepciune este privit ca un laș și un mocofan care refuză lupta. Faptul că el își face testamentul spunând: „De-o (dacă) fi să mor”, nu mă împiedica să-mi închipui că moartea lui putea să survină în urma unei lupte inegale purtată cu cei doi tovarăși ai săi. De ce doar varianta acceptării fără luptă a morții era varianta valabilă de luat în calcul? Acea conjuncție condițională: „dacă”, mie îmi sugera și posibilitatea unei apărări prin luptă… Și apoi, acea presupusă lașitate și lipsă de acțiune a ciobanului să o pui în cârca unui popor întreg, chiar dacă istoria adevărată a respectivului popor nu te îndreptățește să faci acest lucru, reprezintă o mare nedreptate…
Dar mocnita mea revoltă și nedumerire și-au găsit în cele din urmă o rezolvare excepțională, mai mult decât revelatorie și îmbucurătoare, atunci când, în urmă cu ceva ani am descoperit monumentala lucrare a cercetătorului Victor Ravini: Miorița-Izvorul nemuririi, iar mai recent, ca o completare la aceasta (nu credeam că mai sunt completări posibile), volumul Miorița până la stele, a aceluiași scriitor. Cele două lucrări exhaustive, realizate printr-o cercetare care utilizează știința religiilor – o știință transdisciplinară ce include toate științele și branșele umaniste – mi-au revelat o cu totul altă Mioriță, decât cea „servită” la școală sau amintită bășcălios și denigrator, tot mai des în ultimii ani, în discuțiile amicale sau pe rețelele sociale. M-am bucurat nespus și mi-am bucurat cu aceste cărți și prietenii…
Victor Ravini, membru al Uniunii Scriitorilor din Suedia acordă tot girul său culturii noastre populare, valorii de excepție pe care aceasta a avut-o pentru cultura noastră modernă, pentru deșteptarea noastră ca neam, pentru constituirea României Mari, alăturându-se astfel, lui Constantin Brăiloiu, pe care îl și citează în motto-ul cărții Miorița-Izvorul nemuririi: ”Numai prin cultura noastră țărănească vom însemna și noi ceva în lumea asta mare.” Valorile spirituale țărănești au o valoare decisivă, spune Ravini, în istoria României și în succesul cultural al țării în lume, amintindu-i pe G. Enescu, C. Brâncuși, C. Porumbescu, Marcel Iancu, E. Ionescu și alții, ca personalități care au făcut să triumfe cultura noastră în lume.
Miorița definește după Ernest H. Latham jr. -specialist în istoria României- mentalitatea și cultura română, fiind la fel de importantă „pentru conștiința de sine a românilor, precum Iliada și Odiseea pentru greci, El Cid pentru spanioli, Beowulf pentru anglo-saxoni sau Nibelungenlied pentru germani. Acestea sunt opere literare reprezentative, cu rădăcini în vremurile vechi, înaintea apariției scrisului”[1].
În anul 2001 existau 123 de traduceri ale Mioriței în limbi străine. Lexicon der Weltliteratur afirmă că Miorița este „un punct culminant în cultura română”, iar testamentul
ciobanului are un bogat conținut metafizic. De asemenea, Leo Spitzer, teoretician al literaturii, unul dintre fondatorii stilisticii moderne, apreciază Miorița ca fiind una dintre „marile creații clasice din literatura universală”[2].
Cu mare bucurie descopeream și eu, prin anii 2000, patru variante de colind ale Mioriței în satele comunei Ribița, locul meu de baștină. Le-am publicat atunci în lucrarea monografică La fântână, la izvor, alături de alte 75 de colinde sau cântece de stea culese din cele 6 sate ale comunei. Tot atunci, regretatul folclorist hunedorean Constandin Clemente, cu care corespondam în acei ani, le include în lucrarea sa Lada de zestre-Obiceiuri și tradiții din județul Hunedoara.
Îmboldită și entuziasmată de rezultatele noilor cercetări asupra Mioriței, voi încerca după propriile puteri să fac o analiză a Miorițelor de la Ribița, urmând calea deschisă de cercetătorul Victor Ravini.
Forma de colind a Mioriței este cea mai veche și cea mai originală, sub care aceasta ni se prezintă. În varianta colindului, nararea textului se face într-un cadru ceremonial, în timpul sacru al unei mari sărbători. De asemenea, „(…) colindul nu se adresează minții, ci întregii ființe ce participă și se abandonează cu totul, intrând în spațiul și în timpul sacru”[3]. A fost un drum lung în timp care a făcut trecerea de la colind la baladă, în cadrul unui proces de pierdere a simplității în gândire a omului arhaic, de pierdere a spiritualității, de ancorare în material, de trecere de la sacru la profan, de la o gândire mitologică și poetică, la o gândire logică și realistă, o gândire pragmatică ce a întunecat înțelegerea imaginilor mitologice și experiența apoteotică și transfiguratoare a ciobanului.
Miorița a trecut de la colind spre baladă, așa cum spuneam, în urma schimbărilor de mentalitate, când limbajul poetic nu a mai părut logic, iar reacția ciobanului inexplicabilă, din perspectiva logică și realistă a cântăreților, aceștia încercând în timp să dea o formă mai concretă colindului, inserând versuri care vorbesc despre un omor născut din invidie, cu scopuri de jaf.
„De-a lungul mileniilor de transmitere orală, multe dintre variante ni s-au transmis modificate, deoarece societatea a făcut progrese materiale, iar felul de a gândi a evoluat de la idealism la materialism și de la mytos la logos. Textele variantelor au alunecat de la ceea ce la început a fost creat ca mit, la ceva care acum poate părea o realitate”[4].
Datorită acestui fapt, specialiștii consideră că variantele de Miorițe cel mai bine păstrate, cele mai stabile în timp, sunt colindele din Transilvania, deoarece cântatul în ceata bărbătească, în cor, limitează libertatea individuală de modificare a textului[5].
Dar survine repede întrebarea: De ce să se colinde cu ocazia Nașterii Pruncului Iisus, o colindă în al cărei text se vorbește despre un omor, ba mai mult, în unele sate să existe obiceiul de a numi ciobanul ce urmează să fie omorât, cu numele gazdei colindate?
Să încercăm în cele de mai jos să deslușim motivele acestui obicei. În primul rând, textul Mioriței este foarte vechi, unii specialiști[6] fixând crearea lui în urmă cu peste 8000 de ani, deci mult înainte de creștinism. Apoi, în colind nu este vorba de un omor real sau o tentativă de omor, ci de un ritual religios, care implică o moarte ritualică a neofitului sau a eroului dispus pentru un sacrificiu restaurator al ordinii în univers. Și ar mai fi un motiv mai apropiat de vremurile noastre și de gândirea noastră creștină, acela care face legătura între „ (…) sacrificiul lui Iisus și sacrificiul ciobanului din Miorița, ambele săvârșite pe un vârf de munte, ambii eroi fiind păstori”[7]. Acestea ar fi doar câteva dintre motivele pentru care Miorița este colindată de Crăciun, fiind foarte prețuită în comunitățile rurale respective.
Privind Miorița ca pe un mit – „o formă a revelației divine”[8] – înțelegem că ea este constituită dintr-o succesiune de simboluri și alegorii, pentru că „mitul relatează o întâmplare sacră, adică un eveniment primordial care s-a petrecut la începutul Timpului, ab initio”[9]. În cazul Mioriței, așa cum menționam mai sus, este vorba de un străvechi ritual de inițiere a unui neofit, sau de sacrificiul unui erou mitic, cu scopul de a restabili ordinea în univers în momentele de criză, în cazul de față la Crăciun, sărbătoare ce se suprapune peste solstițiul de iarnă, considerat de-a lungul timpului un moment de „trecere”, de „haos”, un moment în care lumea se reînnoiește, repetându-se actul cosmogonic, un moment în care soarele are nevoie de susținere pentru a-și reînnoi forțele. „Lumea se reînnoiește în fiecare an, sau cu alte cuvinte, își regăsește cu fiecare început de an, sfințenia originară, cu care se născuse din mâinile Creatorului”[10].
De altfel, se știe, colinda are rolul de a conferi ascultătorilor forță, încredere, sănătate, prosperitate și protecție. Ea curăță spațiul și-l înnoiește, realizând o minunată legătură psihică între cei care cântă și cei care ascultă, făcând o punte în timp, între șiruri întregi de generații.
„Colindele pot da omului sentimentul că sufletul său (microcosmos) se unește cu toți oamenii (mesocosmos) și cu întreaga natură (macrocosm). Auditorii participă la drama mitologică din variantele Mioriței și la parcurgerea drumului întregii societăți de-a lungul veacurilor. (…) Participanții la colindă cântă sau ascultă cu religiozitate și conștientizează conținutul acestui mit despre misterul vieții, morții și al naturii ce reînvie”[11].
Și în satele comunei Ribița, de unde am cules cele patru variante de Miorițe despre care voi vorbi în continuare, colindele respective erau ținute „la mare cinste”, adică erau prețuite și privite ca deosebit de valoroase, cu toate că, ceea ce povesteau ele nu avea nici o legătură cu Nașterea lui Iisus și nici măcar o temă religioasă.
Dar în colindă se vorbește despre moartea unui păstor, cel care se evidențiază prin calități deosebite de restul ciobanilor sau al grupului. De aceea, se presupune că este vorba în colindă de moartea inițiatică a unui neofit, adică a unei persoane care a ajuns la un grad de evoluție spirituală care îi conferă dreptul de a intra într-o anume comunitate religioasă, printr-un ritual ce presupune „moartea omului vechi” și „nașterea” celui nou. Aceste inițieri se practicau în trecut, în numeroase religii precreștine.
Însă, Guenon ne spune că la originile sale și creștinismul a avut un caracter inițiatic: „(…) creștinismul avea la originile sale, atât prin rituri, cât și prin doctrină, un caracter esențialmente ezoteric și, în consecință, inițiatic”[12].
La începuturile sale creștinismul a funcționat ca o organizație închisă, în care puteau intra doar cei care răspundeau unor norme, iar aceștia erau primiți în urma unei inițieri. „Riturile și tainele creștine au avut un caracter inițiatic, care în timp și-au pierdut acest caracter, devenind simple rituri exoterice, pentru că ceea ce la început era o inițiere efectivă a ajuns să nu mai aibă decât valoarea unei inițieri virtuale”[13].
Se poate observa din cele arătate mai sus, cum de-a lungul timpului ciobanul care urma să fie inițiat într-o anume religie sau mister precreștin, odată cu creștinismul el a fost văzut, valorificat și valorizat ca unul dintre candidații la încreștinare. Astfel, ajungem la așa-numitul creștinism cosmic al lui Eliade, care a înglobat în componența sa o serie de mituri și rituri cosmogonice, păgâne, arhaice.
În cele de mai jos voi analiza cele patru variante de Mioriță culese din comuna Ribița, ținând cont de noile interpretări ale valoroasei creații românești, obținute prin metodologia actuală de analiză a documentelor folclorice, care nu demitologizează documentul ci încearcă să-i descifreze toate simbolurile ascunse, metaforele și alegoriile prezente în text. „Atmosfera din Miorița e arhaică, iar stilul lapidar și enigmatic. Totul în Miorița este simbol. Fiecare cuvânt are un bogat înțeles metaforic, tainic. La o citire atentă, textul cuprinde mai multe idei decât cuvinte”[14]. Și textele culese la Ribița sunt scurte, concise, dar frumoase.
Versiunea colind, pornind de la regimul metric ca și criteriu de clasificare, spune Fochi, cunoaște două cicluri deosebite: unul care urmează schema metrică de 5/6 silabe și altul, schema de 7/8 silabe. Ciclul de 7/8 silabe (subtipul I) ocupă nordul și centrul Transilvaniei, iar cel de 5/6 silabe (subtipul II) ocupă sud-vestul provinciei, coborând spre Banat.
Subtipul Pe munții cei mari, în care se încadrează și colindele de la Ribița, este caracteristic pentru întregul ciclu de colinde cu regimul de 5/6 silabe. Centrul de intensitate al acestui subtip este Brad-Hunedoara, de unde pare să se fi extins spre zona Hațegului. Acest subtip, după cum afirmă Fochi, este unul dintre cele mai cunoscute formule artistice ale Mioriței[15]. Asupra acestui tip s-au exercitat diverse influențe externe. În general, textul colindelor respective nu este legat de o anumită melodie, Miorița din Transilvania neavând o melodie proprie. Nici cele patru variante culese pe teritoriul comunei Ribița, nu au aceeași melodie, deși distanța între sate variază între 2 și 5 km.
Dacă în variantele de Crișan, Ribicioara și Dumbrava de Jos colindele încep abrupt cu versul Tri păcurărei, respectiv păstori, în varianta din satul Ribița ni se spune că ei se întorc de undeva -poate din transhumanță sau de la pășune- P’âng-un vârf de munte. Din punct de vedere realist, al omului modern, putem înțelege că ni se precizează locul unde sunt păstorii în acel moment, de fapt un loc obișnuit pentru pășunatul oilor: muntele. Însă, dacă îl privim din punct de vedere simbolic, știm că muntele a fost din cele mai vechi timpuri un simbol al ascensiunii spirituale, al contopirii cu divinul, un loc al hierogamiei, unde Cerul se unește cu Pământul și Omul cu Dumnezeu, un Centru al Lumii, o Axă Cosmică, sau altfel spus, un loc sacru.
Muntele a fost văzut ca un Ax al Lumii, ca un Stâlp sacru ce susține Pământul, făcând legătura cu cerul, fiind astfel și un Centru al Lumii, loc în care a luat naștere universul, un loc „de ruptură”, de comunicare între lumea inferioară, pământ și lumea celestă. ”Muntele se numără printre imaginile care reflectă legătura dintre Cer și Pământ; este așadar socotit Centrul Lumii”[16].
Știm de altfel, că strămoșii noștri, geto-dacii, desfășurau diverse ceremonii sacre pe vârfuri de munte, continuate până în zilele noastre cu frumoasele nedei din timpul verii, din creștetul munților. Vechile civilizații și-au construit „munți” artificiali pentru a comunica cu zeii, cum au fost piramidele mayașe sau ziguratele babiloniene.
Cei trei păcurari, dintre care doi sunt veri primari (în variantele de Ribița și Crișan) sau frățiori (în variantele de Ribicioara și Dumbrava de Jos) sunt însoțiți de un al treilea, care este străinel, strinășel, strin.
Cei doi păcurari care sunt numiți când veri, când frățiori, (în varianta de Crișan) pot fi de fapt membrii unei aceleiași comunități de interese, a unei societăți cu caracter închis, o societate arhaică în care se poate intra în urma unui ritual religios. Ei se numesc între ei frățiori[17].
În viziunea Lidiei Muscalu, cei doi frățiori sunt „maeștrii ritualului de inițiere; ei supun la istovitoare, necontenite încercări pe micul neofit, străinul, care, pentru a fi primit și integrat în obștea păstorească, trebuie mai întâi ucis simbolic, renăscând apoi, legat ca părtaș în ceata maturilor, cu toate drepturile și îndatoririle de rigoare”[18].
Rândurile de mai sus, lămuresc într-o oarecare măsură și situația străinelului, care în variante mai extinse ale Mioriței este supus la diverse „încercări”, el fiind de fapt neofitul, acel candidat la inițiere, care pentru a intra într-o anume confrerie (ordin religios) religioasă, comunitate sau într-o anume obște, cum ar fi cea a păstorilor, trebuie să parcurgă anumite trepte de inițiere.
Păcurarul străinel poate fi numit așa și datorită faptului că el ar fi un însingurat, cu o personalitate puternică, îndepărtat de valorile lumești, atașat de cele spirituale[19], cu toate C-are oi mai multe/Mândre și cornute (var. Ribița), trăind într-o perfectă armonie cu toți și toate câte sunt în jurul său: ființe, animale, elemente ale naturii.
Frățiorii se voroveau, se-nțelegeau, se hotărâră, sau se sfătuiră (în fiecare variantă formularea este diferită) Ca l-apus de soare/Pă strin să-l omoare. Doar în varianta din satul Dumbrava de Jos nu este menționat timpul sau momentul crimei, tot în aceasta, străinelul este doborât, și nu omorât. De asemenea, doar în varianta de Ribicioara se precizează cauza viitorului omor: C-are oi mai multe/ Mândre și cornute.
În tradițiile străvechi, apusul soarelui sau altfel spus, asfințitul, (a-sfințit) era considerat timp sacru, așa cum erau considerate și zilele de sărbătoare. De aceea, era un sacrilegiu omorârea unui criminal într-un timp sacru, considerându-se că acestuia i se face un favor, pentru că se duce direct în rai[20].
„În multe variante, sacrificiul ciobanului e planificat la apus de soare –moment sfânt din zi, după cum dezvăluie însuși sinonimul asfințit sau sfințit de soare, prezent în alte variante. Ar fi lipsit de logică să planifice ciobanii o crimă josnică la un moment sfânt din zi sau din an, pentru că ar fi un sacrilegiu, acțiunea lor ar fi sortită eșecului, iar pedeapsa divină ar fi mai cumplită”[21].
Timpul sacru e acel timp din momentul prim al Creației, un moment al Perfecțiunii, la care lumea se întoarce mereu, pentru a reinstaura ordinea în univers prin acte liturgice, prin ritualuri și ceremonii. Timpul sacru în viziunea lui Eliade este Timpul mitic primordial readus în prezent (…) timpul creat și sanctificat de zei, cu prilejul gestele lor, care sunt reactualizate prin sărbătoare[22].
Avem așadar în Miorița, un loc sacru și un timp sacru în care ar trebui să se săvârșească o crimă, un omor, ceea ce este imposibil dacă analizăm ca mit această valoroasă creație literară. Atunci despre ce este vorba? Versurile Mioriței nu vorbesc despre un omor, ci aduc până în zilele noastre fragmentat și schimbat parțial, un text care narează un străvechi ritual.
Numeroase variante ale Mioriței, spre deosebire de cele analizate aici, redau dialogul dintre ucigași și victimă. Toți sunt calmi, așezați la vorbe, fără jigniri sau violențe în dialog. Mai mult, diminutivele de strinășel și frățișori, vin parcă să elimine orice tensiune și duritate din text. Ciobanii vorbesc cu duioșie de parcă ar îndeplini o treabă bună, cu rost și semnificație. De aceea, omorul din Miorița nu pare să fie nicidecum o răfuială între ciobani, lucru de altfel susținut de mai mulți cercetători (Ravini, Muscalu, Oișteanu, Kernbach, Filipciuc, Buhociu, Amzulescu, etc.) ci, așa cum afirmam și mai sus, descrie un ritual ancestral, în legătură cu o „moarte inițiatică rituală a ciobăniei”[23].
Această „moarte inițiatică” o regăsim în toate tradițiile spirituale, ea fiind o etapă principală în ritualurile de inițiere. Neofitul, adică acel candidat la inițiere, este supus sau se supune singur la unele „probe” cu rol purificator: se izolează de restul comunității pentru o perioadă de timp, renunță la unele alimente în special la cele de origine animală, tace, se roagă, meditează încercând să intre în armonie cu tot ceea ce există în jurul său, să comunice cu divinitatea.
Putem privi această inițiere a ciobanului ca o trecere de la starea de „neștiutor” sau străin, la cea de păcurar și „cunoscător” al îndatoririlor ce-i revin în noua sa stare. El trece de asemenea din spațiul familiar al satului, în spațiul cu responsabilități al stânii. „Așadar făcutul legii este necesar pentru a desprinde cu totul pe micul neofit de vechea sa imagine despre sine pentru a se putea integra armonios în noul spațiu. (…) O integrare dizarmonioasă în noul spațiu ar afecta întregul”[24].
Ritualul respectiv, de asemenea, poate să facă referire și la inițierea unui candidat într-un străvechi cult, ritual în care, candidatul trebuia să suporte „o moarte inițiatică” în timpul căreia exista posibilitatea de a experimenta o comuniune cu zeitatea respectivă, o transfigurare, o călătorie în transcendent, pentru a se „naște” din nou, ca inițiat.
O practică asemănătoare era specifică și pentru cei care urmau să fie inițiați în misteriile lui Zalmoxis. ”Probabil că inițierea în misterii se aplica doar celor care solicitau să fie inițiați. Nu trebuie uitat faptul că, la fiecare 4 ani, unul dintre inițiați era trimis către zeul Zalmoxis spre a-i expune nevoile poporului. (…) Spre deosebire de toate misteriile grecești, inițierea în misteriile lui Zalmoxis comporta un risc major, acela de a fi aruncat în sulițe. Aceasta ne îndreptățește să presupunem că inițierea în misterii era un act nesilit. Întrucât cei ce fuseseră inițiați deveneau mult mai viteji, disprețuind moartea după ce avuseseră experiența lumii de dincolo, unde au putut să guste din nemurire, este de presupus că erau inițiați viitorii luptători”[25].
În unele variante ale Mioriței chiar apar versuri care ne trimit la acest fel de a muri specific ritualurilor dacice, menționat de Herodot, prin aruncarea solului trimis la zei în trei sulițe (să-l puie-n tri țăpușe; să-l străpungă cu țepuște, etc.)[26].
Numeroase mituri cosmogonice vorbesc despre crearea Universului din trupul jertfit (ciopârțit, tăiat, ars) al unui zeu, al unui monstru sau al unui erou. Pentru a reveni la momentul pur al Creației când Universul întreg a fost ordonat și astfel scos din haos, când totul era perfect și neîntinat, populațiile străvechi repetau anual, sub forma unui ritual, acel omor primordial, acea jertfă. Regăsim astfel, în numeroase variante ale Mioriței, (altele decât cele de la Ribița[27]) rememorări ale unui astfel de ritual, urmărind enumerările unor moduri variate în care ciobanul străinel urmează să fie omorât-jertfit: prin tăiere sau aruncare în săbii și țepușe, cu pușca împușcat, cu capul jos tăiat, din sabie demicat, de un brad spânzurat, în apă aruncat, aninat, țâpat în văpaie, omorât cu securi, topoare și pietre de moară, prin punere în fârtaie, etc.
Este impresionantă această mărturie ajunsă până la noi prin intermediul Mioriței, cu privire la miturile cosmogonice și străvechile lor ritualuri, despre care Eliade afirmă: „Pentru toate popoarele paleocultivatoare, evocarea periodică a întâmplării primordiale care a întemeiat actuala condiție umană este de cea mai mare importanță. Toată viața lor religioasă este o comemorare, o rememorare. Amintirea reactualizată prin rituri (prin repetarea omorului primordial) deține un rol: nu trebuie uitat ceea ce s-a petrecut in illo tempore”[28]. Poate că tocmai această interdicție de a uita, și necesitatea transmiterii mitului urmașilor prin repetarea (cântarea, recitarea, nararea) lui în momentele de criză (solstițiu, schimbarea anului) au fost factorii principali care au ajutat Miorița să străbată mileniile, chiar și așa, adaptată unor timpuri și înțelegeri moderne (ca o simplă crimă) și să ajungă până la noi, cei de astăzi.
O altă credință a triburilor primitive menționată de Eliade, cu privire la riturile de inițiere, ne spune, că cel inițiat este identificat cu un erou solar, fiu al Ființei Supreme cerești, calitate dobândită în urma morții ritualice, urmată de reînvierea sa în calitate de Soare. Dar Soarele, conform credințelor respective, este hărăzit să participe la „salvarea” omului pe calea inițierii, fiind totodată un prototip al mortului care învie în fiecare dimineață[29].
Referindu-ne la „omorul” din Miorița ne-am dorit, în cele de mai sus, să-l scoatem din acel mod realist de a fi privit, și anume, ca o banală crimă înfăptuită de ciobani într-un neguros și sălbatic vârf de munte și să încercăm să înțelegem acel tip arhaic de gândire al strămoșilor noștri, care nu concepeau o existență în afara ritualurilor sacre, în afara jertfei, în afara comuniunii cu divinitatea.
Dacă mergem mai departe în analiză, observăm că în variantele de Mioriță de la Ribița, motivul oiței laie, al oii oracol lipsește cu desăvârșire. De altfel, Ravini afirmă că dialogul fabulos dintre oaie și cioban este de fapt, un monolog interior al acestuia „care face posibilă înțelegerea a ceea ce se întâmplă în psihicul lui”[30].
În variantele noastre, strinu îi aude pe ortacii săi pregătindu-se de omor, și le spune unde și cum să-l îngroape: În mijlocu stânii/La furca fântânii/Ca să-mi aud câinii/Strunga mieilor(u)/Să fiu tot cu voi(u) (v. Ribița); La umbră de fagi/În stâna oilor(u)/Jocul mieilor(u) (v. Crișan); sau La tulpini de brazi (v. Ribicioara și Dumbrava).
Moartea și îngroparea ciobanului sunt momente ce ilustrează desprinderea omului de cele materiale, de tot ceea ce i-a fost drag, deoarece el „moare” pentru a „renaște”, după ce sinele său va plonja în infinita și eterna iubire divină. Moartea sa este simbolică, concretizată printr-o experiență ezoterică greu de transpus într-un limbaj comun. El se simte în perfectă armonie cu tot ceea ce există în jurul său, cu întreaga natură, ba mai mult, în urma zguduitoarei și transformatoarei „morți inițiatice” el își regăsește sinele prezent în „toate” și toate prezente în sine. El este prezent în spirit cu tovarășii săi, apoi în stână, la fântână, alături de câinii, mieii și oile sale, totuna cu fagii și brazii, cu natura întreagă. „Moartea și îngroparea lui repetată simbolizează etape ale desprinderii de lumea materială. (…) El conștientizează topirea sufletului său în substanța invizibilă a universului, într-un spațiu nemărginit și un timp nesfârșit”[31].
Îngroparea ciobanului în locuri diferite: când la stână, când la fântână, când în strungă, când sub brazi sau fagi, ne demonstrează încă o dată că este vorba de un limbaj poetic, de metafore ce descriu o hierogamie, adică unirea ciobanului prin moartea inițiatică cu o anume divinitate. „Din perspectiva științei religiilor și pornind de la Hillman, Campbell sau alții, afirm că Miorița poate înfățișa o trăire poetică sublimă, de o clipă, a unificării omului cu eternitatea. Este o experiență psihică, în care el simte că se topește în iubirea universului și că atinge cunoașterea realității absolute. Ea (divinitatea n.n.) este un personaj mitologic străvechi, atât uranic cât și chtonic, ce cuprinde întreg universul”[32].
Ciobanul dorește să fie îngropat la stână și în țarcul mieilor deoarece stâna este considerată a fi un loc sacru, protejat de influențe ale spiritelor malefice din lumea nevăzută, dar și în plan concret, de fiarele pădurii. Ea este un spațiu „cosmicizat”, organizat, având ca „centru” vatra cu Focul Viu care nu se stinge până în toamnă la coborârea oilor de pe munte.
Până în zilele noastre, în numeroase regiuni ale țării, în ziua în care se urcă cu oile sau vitele mari la locurile de pășunat de peste vară, urcă și preotul pentru a face o slujbă de sfințire a stânei și a animalelor. De asemenea, mai sunt și alte procedee precreștine de apărare și sacralizare a locului, prin înconjurare cu lanțuri (metal) a spațiului, cu jeratic, stropirea cu apă neîncepută, aprinderea Focului Viu, afumarea oilor și a ciobanilor, formule magice, sacrificarea mielului, etc.[33].
Iar îngroparea la furca fântânii ne trimite cu gândul la simbolistica deosebită a fântânii, ca izvor nesecat al cunoașterii, în cazul nostru ca simbol al cunoștințelor vaste pe care le posedă candidatul la inițiere, precum și al purității sale, în asociere cu apa purificatoare. Apa, ca simbol cosmogonic, „este substanța prin excelență magică și medicinală; ea vindecă, întinerește, asigură viața veșnică”[34]. Mai departe, furca fântânii poate fi o altă imagine a Arborelui Vieții sau a Axului Cosmic, ce leagă materia de spirit, Pământul de Cer și Omul de Dumnezeu, ca o călăuză și reper pentru cioban, în călătoria sa între cele două lumi și stări, facilitând topirea acestuia în divin în urma experienței mistice, obținută prin sacrificiul și moartea sa inițiatică.
Eliade afirmă că: „experiența mistică se traduce în termeni de naștere (la o nouă viață spirituală), renaștere (din mormânt în ceremoniile inițiatice) și dragoste (unio mistica, între sufletul individual și Dumnezeu, Eu și cu Tatăl suntem una)”[35].
Pentru că ciobanul, așa cum ne spune prin versul Să fiu tot cu voi (var. Ribița), în urma experienței sale mistice și a jertfei, va rămâne alături de turma și de tovarășii săi, veșnic. „La fel, Iisus afirmă în momentul Înălțării: Iar eu voi fi cu voi în vecii vecilor.
Miorița ajunge să descrie acest traseu care nu este posibil fără sacrificiu, fără asumarea existenței așa cum este ea, fără acceptarea răului și a suferinței și alchimizarea (transcenderea) lor[36].
El mai dorește să fie îngropat la tulpini de brazi și umbră de fagi, direcționându-ne spre același Arbore al Vieții prezent în toate ritualurile noastre de nuntă (Pomul de nuntă) sau înmormântare (Sulița mortului), arbore regăsit și în unele obiceiuri de peste an (pom de colindat, pițără, sorcovă, etc.). Referindu-se la Arborele Vieții, ca simbol al unei divinități, Eliade afirmă că: „(…) divinitatea care se revelează în Cosmos sub forma unui arbore, este în același timp izvorul regenerării și al vieții fără de moarte, izvor către care se îndreaptă omul și în care el își întemeiază nădejdea pe care o are în privința propriei nemuriri. Între articulațiile ansamblului Arbore-Cosmos-Divinitate există simetrie, asociere, fuziune”[37].
Iar Ravini crede că această dorință a ciobanului poate avea legături foarte vechi cu credințele de dendrolatrie[38], când ritualurile și ceremoniile religioase erau dedicate unui zeu al vegetației, ca strămoș comun, sursă a vieții, fertilității și regenerării. În numeroase obiceiuri românești, bradul este model al unei divinități masculine[39].
În străvechile culturi, după cum afirmă Eliade, se poate observa o „solidaritate” între om și o anumită specie vegetală, solidaritate concepută ca un circuit continuu uman-vegetal. Ca urmare a credinței respective, se crede că o viață curmată violent, se continuă într-o anume plantă, în cazul nostru în brazi sau fagi, plantă care în momentul în care va fi tăiată sau arsă, va da naștere unui animal sau plantă, care la rândul lor vor lua în cele din urmă forma umană[40], asigurând astfel o viață veșnică celui omorât și îngropat, din trupul căruia planta (arborele) respectivă și-a menținut vigoarea.
În ceea ce privește vechimea și evoluția Mioriței în timp, „copacii ar putea fi un indiciu că Miorița a fost creată în Carpați și apoi transmisă spre vale și peste Dunăre”[41].
Mai departe, aflăm că ciobanul își dorește să aibă în mormânt floiericea și toporelul (var. Ribița), fluieraș de soc (var. Crișan), mocioaca, floierice de fag, de os (var. Ribicioara) și fluieraș de fag, soc, os (var. Dumbrava).
Se observă că fluierul, ca instrument nelipsit de milenii din viața ciobanilor, este prezent în toate variantele analizate. În trecut, nimeni nu putea ajunge cioban fără să știe să cânte din fluier. El este cu siguranță unul dintre cele mai valoroase obiecte pe care le posedă ciobanul, prin intermediul căruia reușește să treacă în fiecare zi, din sfera materială, a ciobăniei, în lumea artei și astfel, în sfera spirituală. Prin cântec, ciobanul reușește să intre în armonie cu toate elementele naturii, să se integreze în macrocosm. Cântecul său liniștește, armonizează, încântă, unește, contopește într-o mare iubire și pace elemente de naturi diferite: umane, animale, vegetale, astrale, divine. Prin intermediul fluierului și al cântecului său el comunică cu oile sale, cu natura înconjurătoare, înfrățindu-se astfel cu toate. De aceea fluierul său este din materiale diverse, de aceea și vântul poate să cânte la el, de aceea și oile îi înțeleg atât cântecul cât și mesajul transmis de acesta.
Fluierul este și obiectul prin care se face legătura cu strămoșii și „lumea de dincolo”, deoarece inițial fluierul era confecționat dintr-un os al străbunilor (tibia piciorului), așa după cum sunt și fluierele din numeroase variante ale Mioriței: Fluieraș de os/Mult zice duios. Așadar, fluierul de os, nu cântă un cântec de joc, de petrecere, de veselie, așa cum zice cel de fag sau soc. Pentru că el cântă pentru strămoși, pentru cei mutați în eternitate. Menționarea fluierului de os poate fi încă un indiciu asupra vechimii Mioriței.
În sprijinul ideii de comunicare prin intermediul fluierului cu strămoșii, vine și afirmația lui Romulus Vulcănescu: „în aria daco-română, a fost probabil o formă predilectă de comunicare cu spiritele de dincolo, deoarece singura cântare admisă în Postul Paștelui, când contactele dintre cei vii și cei morți devin din ce în ce mai intense, era cea din fluier”[42].
Exista în popor obiceiul de a pune în mâna ciobanului mort fluierul, pentru a continua prin intermediul acestuia să comunice și după moarte cu oile și cu cei care i-au fost dragi, obicei pe care îl regăsim în versurile analizate, pentru că fluierul este pus la direapta (mână) sau de-a stânga.
Fluierul, în credințele poporului român, mai este învestit cu calități apotropaice. El are rolul de a proteja împotriva vrăjilor de tot felul, de a alunga vrăjitoarele și ielele la Rusalii[43].
Ciobanul mai este îngropat împreună cu mocioaca și toporelul, obiecte simbol ale ciobăniei dar și ale forței, vitejiei, curajului și bărbăției, chiar aceste obiecte/arme demonstrându-ne că ciobanul nostru nu este un laș și un pămpălău, ci o persoană care știe să lupte, să mânuiască niște arme cum sunt mocioaca (ghioaga, bâta ciobănească) și toporul, pe care cu siguranță le-a folosit cu succes pentru a-și apăra turma de animalele sălbatice (lupi, urși, râși) sau de alți dușmani, fiindu-i obiecte dragi. Iar aceste obiecte dragi, utile, se puneau întotdeauna în mormânt. Așadar, în viață, ele nu i-au fost doar simple obiecte decorative, ci, mai ales utile, indispensabile.
De asemenea, obiectele respective, ca prime arme folosite cândva în luptă (în special ghioaga) pot să ne dea din nou indicii asupra vechimii Mioriței. „Aceste unelte sunt totodată și arme, și pot fi o moștenire culturală de la societatea vânătorilor”[44].
Mai departe, prin personificări și imagini poetice concentrate, dar de o mare frumusețe ne este descrisă plângerea mortului de către oile sale. Astfel, vântul va sufla în locul ciobanului în fluier și va cânta ca un mare virtuoz, ca un artist, un cântec care va aduce oile la mormântul său, iar acestea îl vor plânge cu lacrimi de sânge. „Dar animalele care personifică însușiri omenești, sau se comportă ca oamenii, sunt animale fabuloase, nu adevărate. (…) Ciobanul nu-și privește oile ca o mulțime materială, ci ca un colectiv viu și însuflețit de propriile sentimente. El le personifică și le umanizează”[45].
Dacă moartea ciobanului este un ritual, oile au rolul corurilor antice din tragediile grecești. Ciobanul proiectează asupra oilor sentimentele sale puternice născute din lupta care se dă în sufletul său pentru a se rupe de sinele cândva legat de cele materiale, pentru a renaște apoi transfigurat, transformat, ca urmare a morții inițiatice și a uniunii cosmice cu divinul. Lacrimile de sânge sporesc dramatismul acestor frământări interioare și a luptei transformatoare.
În varianta din satul Crișan, prin versurile: Că eu le-am fost lor/ Cel mai bun păstor, este motivată suferința oilor. Ele își plâng păstorul pentru că acesta le-a ocrotit ani de zile, înconjurându-le cu o grijă și o dragoste deosebită în timpul vieții. Dar aceleași versuri ne încredințează că ciobanul (persoana aleasă pentru sacrificiu/moarte inițiatică/ritual de inițiere), nu este un oarecare, ci o persoană cu deosebite calități morale și fizice, care și-a îndeplinit exemplar sarcinile în comunitate, iar alegerea sa nu a fost una întâmplătoare.
Locul în care va fi plâns ciobanul este mormântul. Numai că, în toate mitologiile, după cum afirmă Ravini, mormântul este o metaforă[46]. El est un simbol al subconștientului și nu semnifică sfârșitul, ci o reînnoire, o renaștere ce implică transformarea celui ce coboară în mormânt.
Așa după cum aminteam, nici moartea ciobanului din Miorița nu este reală. „Noțiuni ca moartea, îngroparea, nunta, cerul se folosesc în poezii ca metafore cu sens poetic. Metaforele și alegoriile din Miorița nu înfățișează ceva concret sau acțiuni pragmatice cotidiene, ci sunt gândite ca imagini ale unei realități poetice, care nu poate fi percepută prin cele cinci simțuri.
În știința religiilor, imaginile morții și vieții sunt termeni concreți din alegorii ce se referă la experiențe suprasensibile, altfel spus, mistice”[47].
Experiențele mistice nu pot fi descrise în cuvinte. Cel care încearcă, constată că nu are cuvintele sau expresiile adecvate care să-i explice trăirile extrasenzoriale. Astfel, „Moartea, îngroparea și nunta pot fi transcrieri metaforice ale unei trăiri tulburătoare sau fericite. Aceste metafore pot dezvălui și învălui două faze succesive dintr-un ritual religios: distanțarea corpului de cele lumești și unirea sufletului cu cosmosul. Aceasta este o temă lirică și religioasă universală: trăirea prin care sufletul se detașează de viața pământească a simțurilor și se unește cu frumusețea absolută sau cu iubirea cerească”[48].
Se știe că ciobanii trăiau o viață întreagă în sălbăticia, liniștea și frumusețea răscolitoare a munților, sau în monotonia și infinitul strivitor al câmpiilor din peregrinările lor în perioadele reci ale anului. Liniștea acestor spații când pe verticală, când pe orizontală, îl predispun pe cioban la reverie și contemplație, ajutându-l adesea să coboare în străfundurile propriului Eu, sau să se înalțe spre cer, în dialoguri răscolitoare cu dumnezeirea. Timpul petrecut în tăcere și singurătate, într-o înfrățire și contopire totală cu natura din jurul său, încât se simte ca făcând parte din ea și ea din el, au făcut din cioban de multe ori un sihastru îmbunătățit, un filozof, un poet sau un virtuoz al cântecului. Mai mult, cu fiecare zi care trece, el tinde să se detașeze tot mai mult de cele materiale, iar sufletul său să se simtă scăldat mereu de frumusețea naturii și de iubirea divină pe care o simte izvorând de peste tot din jurul său.
Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă, a unor persoane care au gândit și au simțit altfel decât noi, nu ni se mai pare absurdă moartea și nunta din Miorița, ca excepționale imagini poetice ale unei experiențe mistice.
În variantele de Mioriță analizate de noi, nu apare nunta cosmică a ciobanului. Variantele de Ribița, Crișan și Ribicioara se termină cu plângerea oilor. Doar în varianta de Dumbrava apare motivul maicii care întreabă de fiul ei. De fapt, această cercetare a mamei este conturată tot în mintea ciobanului, din nou ca o viziune a sa, pentru momentul critic pe care îl are de depășit. „Ceea ce el prezintă ca tragedie a mamei sale, este tragedia lui proprie, o tragedie care nu are loc, dar la care el cugetă ca și cum ar putea să se întâmple”[49].
Imaginea mamei care își caută fiul, poate fi asimilată cu unele zeițe simbol al tuturor inițierilor: „Isis căutând pe Osiris, Maria pe Isus în colindele noastre, Afrodita pe Adonis, rănit mortal de Ares, Iștar pe Tamuz”[50]. Aceste zeități sunt cele care ajută neofitul să atingă starea de extaz mistic, de transcendere, îl călăuzesc în călătoria sa inițiatică dintre lumi, îl ajută să renască ca „inițiat”, conferindu-i starea de Om Cosmic[51].
Recomandarea ciobanului către însoțitorii săi, este să-i spună mamei: C-am rămas n-apoi/C-o turmă de oi/ Numărând la bani (var. Dumbrava de Jos).
Dacă admitem că Miorița are o vechime de milenii, atunci versurile de mai sus sunt mult mai recente. Ele ne scot din mit și din alegorie, aducându-ne în concret, în zilele noastre, când banii sunt valorile cele mai importante ale lumii actuale. Transmiterea orală a versurilor, de-a lungul unei perioade întinse de timp, a dus la modificări ale textului, la adăugiri și adaptări la timpuri și mentalități mai apropiate nouă, cum ar fi spre exemplu, banii. „Toate modificările de text făcute de rapsozi au fost făcute în aceeași direcție, de la o înțelegere mitologică la una lumească, de la mytos la logos, de la sacru la profan. Aspectele mitologice și poetice au fost eclipsate și înlocuite cu aspecte materialiste (…)”[52].
În continuare, ni se spune că ciobanul a rămas Pe aripa șubii/ La marginea lumii. Pentru ciobani șuba are o importanță majoră. Ea îi este ciobanului masă, casă, pat, închipuind un întreg univers domestic, ce-i conferă inclusiv căldura unui cămin și a unei familii. Este ca o a doua natură a ciobanului, coconul în care se înfășoară și se închide, separându-se de lumea din afară, protejându-se prin intermediul ei atât de intemperii, cât și de atacul unor forțe malefice. Ea îi conferă căldura și protecția uterului matern.
Cuvântul aripă parcă vine să ne sugereze și el, zborul. Un zbor al păsării-suflet spre contopirea cu esența divină, străbătând cele 9 ceruri, sau un zbor al sinelui spre transcendent, spre o experiență sublimă.
Cunoscând faptul că în trecut exista obiceiul ca ciobanii să fie înmormântați înveliți în șubă, putem afirma că șuba poate fi un alt simbol al unui mormânt sau a unei morți inițiatice, după cum ne sugerează și versul care vine în completare: La marginea lumii. Așa cum se știe, muntele este un loc de vamă, de trecere între lumi, între Pământ și Cer, între materie și spirit, făcând legătura între Om și Dumnezeu. Este spațiul în care are loc hierofania, ca izbucnire a sacrului, dar și hierogamia, acea uniune mistică între un zeu și un muritor, sau între două zeități. De asemenea, marginea lumii poate fi acel spațiu care delimitează Lumea cunoscută, familiară, ordonată, de Lumea necunoscută, ca un spațiu străin, ce nu a fost scos din Haos. „Această ruptură în spațiu s-ar datora, la prima vedere, opoziției între un teritoriu locuit și organizat, deci cosmicizat , și spațiul necunoscut care se întinde dincolo de hotarele sale: pe de o parte există un Cosmos, pe de altă parte un Haos”[53].
În cazul ciobanului nostru, putem privi cele două lumi astfel: una, cea cunoscută, cea familiară, iar cealaltă, încă necunoscută, dar la care va avea acces după inițiere, odată cu moartea inițiatică, în urma extazului mistic.
Unii cercetători, printre care se numără și Fochi,[54] spun că lume înseamnă lumină, provenind din latinul lumen. Atunci, în versurile Mioriței cuvântul ne-ar sugera lumina unui extaz mistic trăit apoteotic de cioban. „Expresiile enigmatice din Miorița cu referiri la efecte de lumină pot face parte dintr-o alegorie ce înfățișează trăirea poetică a ciobanului în extazul său mistic dinaintea măreției naturii”[55].
Versurile Mioriței, din perspectiva științei religiilor, „pot înfățișa o trăire poetică sublimă, de o clipă, a unificării omului cu eternitatea. Este o experiență psihică, în care el (ciobanul n.n.) simte că se topește în iubirea universului și că atinge cunoașterea realității absolute. Ea (divinitatea n.n.) este un personaj mitologic străvechi, atât uranic cât și chtonic, ce cuprinde întreg universul”[56].
În cadrul literaturii universale, Miorița este unică, prin faptul că ni se prezintă sub forma a două mii de variante, dintre care, aproape o mie, au fost analizate de A. Fochi și mai recent, de V. Ravini (973 variante). Mai mult, Ravini spune că dintre toate operele literare cunoscute, doar în Miorița „natura este divinizată, divinitatea umanizată, iar omul e îndumnezeit. (…) Nu știu ce alți scriitori din literatura universală au mai ajuns să îmbine idei atât de luminoase într-un text atât de scurt, de frumos și înălțător”[57].
După cele arătate mai sus, înțelegem că versurile Mioriței nu pot fi citite sau analizate ca pe o descriere reală a unei crime între ciobani, deoarece, poezia mitului interpretată astfel, este distrusă, chiar dacă aparent, versurile par să descrie o întâmplare, un fapt real. Ravini, citându-l pe J.Campbell (specialist, interpretator al miturilor), spune că „o interpretare pragmatică, ce exclude sensul mitologic și esoteric al textului, poate fi înșelătoare și cu rezultate nimicitoare pentru pragmaticii înșiși”[58].
Miorița, citită și analizată din perspectivă esoterică ca un text cu valoare de mit, nu mai poate fi privită ca o simplă tragedie, „ci ca un ghid spiritual de înălțare sufletească spre cele mai înalte sfere ale poeziei și spre trăiri luminoase sublime,”[59] după cum argumentează și susțin în lucrările lor, cercetători contemporani români sau străini.
Dacă admitem că în Miorița toate cuvintele care o compun sunt simboluri și metafore, excepție făcând cuvintele sau versurile adăugate relativ recent în compoziție, atunci suntem datori să o analizăm ca atare, încercând să descifrăm ceea ce se ascunde în dosul cuvintelor și al imaginilor poetice. Procedeul de a te ascunde în spatele cuvintelor, „prin expresii figurative este propriu folclorului românesc”[60].
Chiar dacă, pentru noi, cei de astăzi, multitudinea simbolurilor prezente în versurile respective și-a pierdut din înțelesuri, ea continuă să ne impresioneze, să ne încânte, să ne sensibilizeze, acționând direct asupra celor mai tainice resorturi ale spiritului nostru, în condițiile în care, „(…) simbolul, mitul, imaginea ţin de substanţa vieţii spirituale, le putem camufla, mutila, degrada, însă niciodată extirpa.”[61]
Așa cum aminteam, regăsim în tot spațiul românesc, inclusiv în afara granițelor țării, peste 2000 de variante ale Mioriței, și peste 123 de traduceri ale acesteia, în cele mai diverse limbi: franceză, italiană, germană, engleză, rusă, spaniolă, finlandeză, suedeză, letonă, polonă, ucraineană, maghiară, slovenă, sârbă, greacă, japoneză, arabă și esperanto. Interesul atât de mare pentru această creație literară, vine să întărească și să justifice afirmația lui Leo Spitzer care spune că Miorița „este una dintre marile creații clasice din literatura universală”[62].
Frumusețea acestei capodopere literare ne dezvăluie o înaltă treaptă spirituală pe care s-au ridicat de timpuriu strămoșii poporului nostru. Sub nici o formă nu ar trebui să interpretăm Miorița ca pe o poveste care ne vorbește despre pasivismul, lașitatea și resemnarea unui întreg popor, nici măcar a unui cioban, pentru că, întotdeauna, limbajul poetic a avut subtilitățile lui. „Limbajul poetic face ca poezia să fie clară și neclară. Ambiguitatea poate pune auditorii pe mai multe căi diferite, după cum tălmăcește fiecare simbolurile și mesajul formulat poetic. Mesajul poate fi înțeles pe mai multe niveluri, care nu se exclud reciproc. Sau poate rămâne neînțeles și se transmite așa cum este, peste generații și ajunge la un urmaș, care poate abia el să înțeleagă ce au vrut să spună înaintașii”[63].
În cele de mai sus, am încercat (atât cât m-am priceput) să descifrez și să înțeleg, ce ne transmit peste milenii versurile Miorițelor de la Ribița, luând ca reper, lucrările[64] cercetătorului Victor Ravini, bucuroasă de descoperirea făcută în satele comunei Ribița, ca de o comoară neprețuită. Oamenii care cunoșteau aceste colinde, astăzi nu mai sunt și nici Miorițele nu se mai colindă[65]. Notarea lor a fost o șansă, un moment de grație.
Bibliografie:
Clemente, Constandin –Lada de zestre – Obiceiuri și tradiții din județul Hunedoara, Deva, Ed. Destin, 1998.
Daniel, Constantin -Misteriile lui Zalmoxis, București, Ed. Herald, 2021.
Eliade, Mircea –Drumul spre centru, antologie realizată de G. Liiceanu și A. Pleșu, București, Ed. Univers, 1991, p. 557,
în Miorița ca expresie a transcendenței și a comuniunii cu dumnezeirea, de L. Muscalu, București, Ed. Soma Nova, 2023.
Eliade, Mircea –Imagini şi simboluri, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2013.
Eliade, Mircea –Tratat de istorie a religiilor, ed. a 6-a, București, Ed. Humanitas, 2017.
Eliade, Mircea –Sacru și profan, București, Ed. Humanitas, 2017.
Ghinoiu, Ion –Calendarul țăranului român. Zile și mituri, București, Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2017.
Guenon, Rene –Tradiții religioase și tradiții metafizice, București, Ed. Herald, 2020.
Latham jr., Ernest H, -în Miorița – Izvorul nemuririi, de Victori Ravini, București, Ed. Alcor Edimpex SRL, 2017.
Kernbach, Victor –Miturile esențiale, București, Ed. Științifică și pedagogică, 1978.
Kernbach, Victor –Universul mitic al românilor, București, Ed. Științifică, 1994.
Muscalu, Lidia – Miorița, ca expresie a transcendenței și a comuniunii cu dumnezeirea, București, Ed. Soma Nova, 2023.
Ravini, Victor –Miorița – Izvorul nemuririi, București, Ed. Alcor Edimpex SRL, 2017.
Ravini, Victor –Miorița până la stele, București, Ed. Academiei Române, 2024.
Vulcănescu, Romulus –Mitologie română, în Miorița ca expresie a transcendenței… , de Lidia Muscalu, București, 2023.
Anexă: Miorițele din comuna Ribița, satele: Ribița, Ribicioara, Crișan, Dumbrava de Jos
Întorcu-mi-se-ntorc
Întorcu-mi-se-ntorc / Ia, Domnul-ai domn (ref.)
P’ânga-un vârf de munte / Tri păcurărei
Tri turme de miei / Doi îs veri primari
Unu-i străinel / Cei doi veri primari
Ei se voroveau / Ca la apus de soare
Pe strin să-l omoare / Strinu-i auzeare
Şi din grai grăiare: / ”-Voi de m-omorâţi
Pe mine-ngropaţi / În mijlocu’ stânii
La furca fântânii / Ca să-mi aud câinii
În strunga mieilor / Să fiu tot cu voi
În mormântul meu / La piciorul meu
Toporelul meu / La direapta mea(re)
Floiericea mea(re). / Când vântul va bate
Floiera va zice / Oile s-or strânge
Pe mine m-or plânge / Cu lacrimi de sânge. „
(inf. Niţă Ilie-Ribiţa)
Tri păcurărei
Tri păcurărei / Doi îs veri primari
Unu-i strinăşel / Fraţi se-nţelegeau
Pă strin să-l omoare / La apus de soare
C-are oi mai multe / Mândre şi cornute
Strinu-i auzea(re) / Şi din grai grăia(re):
„-Voi de m-omorâţi / Să mă şi-ngropaţi
La umbră de fagi / În stâna oilor
Jocul mieilor / La cap să-mi puneţi
Flueraş de soc / Ce cântă cu foc
Vântul când va bate / Prin el va străbate
Fluiera va zice / Oile s-or strânge
Pe mine m-or plânge / Cu lacrimi de sânge
Că eu le-am fost lor / Cel mai bun păstor.”
(inf. Bârna Tănase-Crişan)
Tri păcurărei
Tri păcurărei / Doi îs frăţiori
Ia Domnul-ai Doamne (ref.)
Unu-i străinel / Fraţi se hotărâră
Ca pe-apus de soare / Pă strin să-l omoare
C-are oi mai multe / Mândre şi cornute.
Strinu-i auzea / Şi din grai grăia:
„-De mi-ţi omorî / Să mă şi-ngropaţi
La tulpini de brazi / Iar de-a dreapta mea
Să-mi puneţi mocioaca / Iar de-a stânga mea
Fluericea mea / Flueraş de fag
Mult zice cu drag / Flueraş de os
Mult zice duios. / Oile s-or strânge
Pe mine m-or plânge / Cu lacrimi de sânge”
Ia, Domnului Doamne.
(inf. Clej Ioan-Ribicioara)
Tri păstori se întâlniră
Tri păstori se întâlniră / Doi îs frăţiori
Unu-i strin cu ei. / Ei se sfătuiră
Pă strin să-l doboare / Strinu-aşa ziceare:
„-De mi-ţi omorî / Să mă şi-ngropaţi
La tulpini de brazi./ Si la cap să-mi puneţi
Fluieraş de fag / Că zice cu drag,
Fluieraş de os / Ce zice duios,
Fluieraş de soc / Că zice cu foc.
Oile s-or strânge / Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge / De mine de-o întreba
Scumpă maica mea / Voi spuneţi aşa:
C-am rămas napoi / C-o turmă de oi
Numărând la bani / Pe aripa şubii
La marginea lumii.
(inf. Ronta Ioan, Dumbrava de Jos; culeasă de Romul S. Micluţia, în anul 1956)
Note:
[1] Ernest H. Latham jr., în Miorița – Izvorul nemuririi, de Victori Ravini, București, Ed. Alcor Edimpex SRL, 2017, p. 8.
[2] Victor Ravini – Miorița – Izvorul nemuririi, București, Ed. Alcor Edimpex SRL, 2017, p. 9.
[3] Lidia Muscalu – Miorița, ca expresie a transcendenței și a comuniunii cu dumnezeirea, București, Ed. Soma Nova, 2023, p. 21.
[4] V. Ravini, Miorița până la stele, București, Ed. Academiei Române, 2024, p. 84.
[5] Ibidem, p. 226.
[6] Vezi Ravini, Miorița până la stele. cap. Putem ști când a fost creată Miorița?, 2024, p. 222-238.
[7] V. Ravini, Miorița – Izvorul nemuririi, ed. a II-a, București, Ed. Alcor Edimpex SRL, 2017, p. 190.
[8] Victor Kernbach, Miturile esențiale, București, Ed. Științifică și pedagogică, 1978, p. 6.
[9] Mircea Eliade, Sacru și profan, București, Ed. Humanitas, 2017, p.73.
[10] Ibidem, p. 59.
[11] V. Ravini, Miorița până la stele, 2024, p. 86.
[12] Rene Guenon, Tradiții religioase și tradiții metafizice, București, Ed. Herald, 2020, p. 64.
[13] Ibidem, p.66.
[14] V. Ravini, Miorița-Izvorul nemuririi, 2017, p. 7.
[15] Adrian Fochi, Miorița-tipologie, circulație, geneză, texte, București, Ed. Academiei Populare Române, 1964.
[16] M. Eliade, Sacru și profan, 2017, p. 31.
[17]V. Ravini, Miorița –Izvorul nemuririi, 2017, p. 125.
[18] L. Muscalu, op. cit., p. 131.
[19] V. Ravini, Miorița-Izvorul nemuririi, 2017, p. 133-136.
[20] V. Ravini, Miorița-Izvorul nemuririi, p. 150.
[21] V. Ravini, Miorița până la stele, p. 226.
[22] M. Eliade, Sacru și profan, p. 54, 55.
[23] V. Kernbach, Universul mitic al românilor, București, Ed. Științifică, 1994, p. 321.
[24] L. Muscalu, op. cit., p. 104.
[25] Constantin Daniel, Misteriile lui Zalmoxis, București, Ed. Herald, 2021, p. 375.
[26] În variantele de Mioriță analizate de Ravini, în Miorița-Izvorul nemuririi, p. 144-145.
[27] În variantele de Mioriță analizate de Ravini, în Miorița- Izvorul nemuririi, p. 142-143.
[28] M. Eliade, Sacru și profan, 2017, p. 78-79.
[29] M. Eliade, Tratat de istorie a religiilor, ed. a 6-a, București, Ed. Humanitas, 2017, p.152-153.
[30] V. Ravini, Miorița-Izvorul nemuririi, 2017, p. 222.
[31] V. Ravini, Miorița până la stele, 2024, p. 144.
[32] Ibidem, p. 145.
[33] Ion Ghinoiu, Calendarul țăranului român. Zile și mituri, București, Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2017, p. 141-142.
[34] M. Eliade, Tratat de istorie a religiilor, 2017, p. 207.
[35] M. Eliade, Drumul spre centru, București, Ed. Univers, 1991, p. 557, în Miorița ca expresie a transcendenței și a comuniunii cu dumnezeirea, de L. Muscalu, București, 2023, p. 66.
[36] L. Muscalu, op. cit., p.67.
[37] M. Eliade, Tratat de istorie a religiilor, 2017, p. 291.
[38] V. Ravini, Miorița-Izvorul nemuririi, 2017, p. 158.
[39] I. Ghinoiu, op. cit., p. 305.
[40] M. Eliade, Tratat de istorie a religiilor, 2017, p. 311.
[41] V. Ravini, Miorița – Izvorul nemuririi, 2017, p .158.
[42] Romulus Vulcănescu, Mitologie română, în Miorița ca expresie a transcendenței… , de Lidia Muscalu, București, 2023, p. 74.
[43] I. Ghinoiu, op. cit., p. 123.
[44] V. Ravini, Miorița- Izvorul nemuririi, 2017, p. 162.
[45] Ibidem, p. 213.
[46] Ibidem, p. 153.
[47] Ibidem, p. 255.
[48] Ibidem, p. 257.
[49] Ibidem, p. 206.
[50] L. Muscalu, op. cit., p. 137.
[51] Ibidem, p. 139.
[52] V. Ravini, Miorița până la stele, 2024, p. 41.
[53] M. Eliade, Sacru și profan, 2017, p. 25.
[54] În Miorița-Izvorul nemuririi, de Victor Ravini, București, 2017, p. 101.
[55] V. Ravini, Miorița-Izvorul nemuririi, 2017, p. 101.
[56] V. Ravini, Miorița până la stele, 2024, p. 145.
[57] Ibidem, p. 221.
[58] Ibidem, p. 142.
[59] Ibidem, p. 94.
[60] Constandin Clemente, Lada de zestre-Obiceiuri și tradiții din județul Hunedoara, Deva, Ed. Destin, 1998, p. 19.
[61]M. Eliade, Imagini şi simboluri, Ed. Humanitas, Bucureşti 2013, p.11.
[62] V. Ravini, Miorița până la stele, 2024, p. 245.
[63] V. Ravini, Miorița-Izvorul nemuririi, 2017, p. 256.
[64] Este vorba de cele două lucrări: Miorița – Izvorul nemuririi și Miorița până la stele.
[65] Varianta de Ribița am tot colindat-o cu elevii la festivalurile de gen, la spectacole, concursuri, sau prin sat, până acum vreo 6 ani.