După ce mi s-a stricat telefonul,  zile la rând îl auzeam sunând prin magazine, pe stradă ori chiar în sălile de spectacole.

Cu tristețea de a-l fi trădat pe cel vechi, mi-am cumpărat altul mai „șmecher”, de neam prost, cu ecran mare și sunete polifonice.

La înmormântarea unei rude, printre amin-uri și veșnica pomenire, când toată asistența era cernită de durere, un telefon zglobiu și-a pornit herghelia de triluri, alămuri, țignale, clopoței și vocalize ca și cum ar fi fost parte din ceremonialul religios.

Singurul care nu pricepea de ce toate rudele decedatului mă priveau încruntate (mi  s-a părut că și răposatul a ridicat un colț de sprânceană) eram eu, căci nefiind obișnuit cu tonul de apel al noului meu telefon,  nu am realizat că, în miros de tămâie și bocet de jale, jucăria gălăgioasă zdrăngăne vioaie și insistentă și își face de cap chiar în buzunarul meu…