Numele predicativ cu prepoziție sau adjunct verbal primar?

Preambul

Aparent, construirea numelui predicativ cu prepoziție nu ridică probleme de interpretare. Gramaticile enumeră invaribil – de la GLR până în prezent – numele predicativ însoțit de prepoziție în acuzativ, printre funcțiile sintactice. În practica analizei gramaticale, ca profesor, sesizezi, la un moment dat, că teoria conține o serie de incoerențe. Pe de o parte, aceluiași cuvânt îi sunt atribuite două funcții sintactice (predicat nominal / nume predicativ = funcție sintactică în funcție sintactică), pe de altă parte, mijlocul de realizare a raportului gramatical trebuie pus în discuție (predicatul stabilește relație de interdependență cu subiectul prin acord; numele predicativ cu prepoziție se subordonează indirect subiectului).

 

Analize anterioare

GLR II 1954 înregistrează numai structuri cu nume predicativ în acuzativ ca aparente excepții de la regula construirii numelui predicativ în nominativ:

Aceste nume predicative sînt paralele cu atributele substantivale cu prepoziție: după cum se zice pod de lemn, ceas cu cuc, tot așa se poate zice podul este de lemn, ceasul este cu cuc. În realitate, avem de-a face cu construcții eliptice, cu un atribut pus pe lîngă un nume predicativ (substantiv) subînțeles: podul este (pod) de lemn, ceasul este (ceas) cu cuc. (GLR II: 73).

Ediția din 1963 (p. 103) nu renunță în totalitate la aceste explicații („între numele predicativ și atribut există un paralelism general, care se datorește conținutului foarte apropiat al celor două părți de propoziție”) și include în paradigma numelui predicativ structurile în genitiv cu prepoziție/locuțiune prepozițională, dar nu înregistrează numele predicativ cu prepoziție în cazul dativ. Ambele ediții vorbesc de nume predicativ exprimat prin verb la moduri nepersonale (infinitiv și supin cu prepoziție). În aceeași perioadă, Iordan (1954) atrage atenția că infinitivul propriu-zis (scurt) și supinul reprezintă forme nominale ale verbului – în virtutea acestei calități morfologice pot funcționa ca nume predicative. Ulterior, gramaticile sistematizează situațiile pentru a completa paradigma numelui predicativ cu prepoziție: cei care acceptă că datorită, mulțumită, grație, potrivit, conform, contrar, aidoma, asemenea sunt prepoziții cu regim de dativ, admit și existența numelui predicativ realizat cu aceste prepoziții (Hristea 1981, Bejan 1995, Mihuț 1995, 1996, Constantinescu-Dobridor 1998, Irimia 1997, Mihuț și Miuța 2007).

 

Observații privind comportamentul gramatical al numelui predicativ / adjunctului verbal primar construit prepozițional

În opinia noastră, construirea numelui predicativ cu prepoziție ridică o serie de întrebări. Primul aspect la care ne referim este cel al relației dintre subiect și predicatul nominal, respectiv dintre subiect și numele predicativ. În viziunea gramaticii tradiționale, între subiect și predicat există o relație de interdependență, ambele intrând în categoria părților principale de propoziție, cu precizarea că se acordă întâietate uneia dintre aceste poziții sintactice (acest aspect nu face însă obiectul studiului nostru). Problema de interpretare care intervine este că prepoziția realizează raporturi de subordonare, nu de interdependență. Cu alte cuvinte, este paradoxal să susținem că subiectul și predicatul sunt părți principale de propoziție, așadar părți non-subordonate și să acceptăm, în același timp, că prepoziția care însoțește un nume predicativ realizează un raport de subordonare indirectă față de subiect: Casa este de lemn = casa de lemn. Acțiunea este conform planului. = acțiunea conform planului. Legea era contra fumatului. = legea contra fumatului. Avem de-a face, din acest punct de vedere, cu niște construcții sintactice reorganizate.

Al doilea aspect pe care îl avem în vedere este tipul prepozițiilor/locuțiunilor prepoziționale care se pot asocia cu verbe copulative și pot construi nume predicative. Este ușor de observat că prepozițiile cu semantism temporal sau spațial clar restrâng sensul verbului, astfel încât acesta devine predicativ. Se dau următoarele exemple: Ședința este în sala numărul 2. (este = se desfășoară; în = interiorul unui obiect), Evenimentul va fi la ora 5. (va fi = se va întâmpla, se va desfășura, la = limita temporală), Vom fi în fața clădirii la ora stabilită. (vom fi = ne vom afla, în fața = înaintea). Același verb își abstractizează sensul în relație cu prepoziții/locuțiuni prepoziționale non-spațiale/non-temporale: Ședința este pentru stabilirea obiectivelor majore. Evenimentul va fi ca o poveste. Vom fi asemenea altora. De aceea, se consideră, în mod tradițional, că numele predicativ constituie o unitate cu verbul copulativ și formează un predicat nominal.

Teoria propusă de profesorul clujean G.G. Neamțu (1986) rezolvă această contradicție prin reevaluarea conceptului de predicat nominal: există un singur tip de predicat, întotdeauna mono-lexematic iar numele predicativ reprezintă o funcție extrapredicativă (adjunct verbal primar).

Gramatica actuală consideră că numele predicativ face parte din complinirile obligatorii ale verbului:

Numele predicativ (NP), funcție cerută de un centru verbal copulativ – la o formă personală sau nepersonală –, reprezintă o clasă de substituție (adică de echivalente funcționale substituibile în același context verbal), având ca termeni prototipici adjectivul și nominalul în nominativ (altul decât nominalul-subiect), iar ca relație sintagmatică specifică, o relație obligatoriu ternară, implicând verbul-centru copulativ și un nominal-subiect. (GALR II 2008: 267)

Atunci când se detaliază clasele de substituție, se admite că numele predicativ realizat prin grup prepozițional poate sta fie în cazul acuzativ, fie în genitiv: Nu era ca noi. Toți suntem contra războiului. Este evident că, pentru a vorbi de nume predicativ realizat prepozițional în cazul dativ, trebuie să acceptăm validarea ca prepoziții a elementelor asemenea, aidoma, potrivit, conform, contrar, așijderea. De fapt, termenii enumerați pot fi receptați fie ca adverbe/adjective, fie ca prepoziții. Credem însă că trăsăturile prepoziționale sunt mai puternice, prin urmare, pentru consecvența interpretării, vom considera că pot domina nominale cu funcție de adjunct primar verbal: Atitudinile lor par conform regulamentului. Ești asemenea tatălui tău.

Verbele la formă non-finită pot ocupa această poziție sintactică realizată prepozițional: infinitivul (Visul lui era de a ajunge pe Everest.) și supinul (Chinurile păreau de nesuportat.). Forma de infinitiv poate apărea doar cu prepoziția desemantizată (A munci înseamnă a depune efort.) sau dominată de una dintre prepozițiile de (Ambiția lor este de a călători în India.), pentru (Acest cod este pentru a înțelege modul de funcționare.).

 

Câteva concluzii

Aşa cum este el înţeles în tradiţia gramaticală, predicatul nominal reprezintă o funcţie sintactică neunitară şi contradictorie. Analiza noastră a relevat faptul că grupul prepoziţional ocupă poziţia sintactică de adjunct verbal primar. Dacă termenul dominat de prepoziţie are categoria gramaticală a cazului, grupul prepoziţional poate sta în acuzativ/dativ/genitiv. Prepoziţiile cu sens spaţial/temporal restrâng sfera semantică a verbului regent, transformându-l în verb predicativ. Dacă termenul dominat de prepoziţie nu are categoria gramaticală a cazului, regimul cazual al prepoziţiei se suspendă.

 

Bibliografie:

GALR II 2008 = Guțu Romalo, Valeria (coord.), Gramatica limbii române, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti.

GLR II 1954 = Gramatica limbii române, vol. II, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti.

GLR II 1963 = Gramatica limbii române, vol. II, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti.

Bejan, Dumitru (1995), Gramatica limbii române. Compendiu, Editura Echinox, Cluj-Napoca.

Constantinescu-Dobridor Gh. (1998), Sintaxa limbii române, Ediţia a II-a, revăzută, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

Irimia, Dumitru (1997), Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iaşi.

Iordan, Iorgu (1954), Limba romînă contemporană, Manual pentru Instituțiile de Învățămînt Superior, București.

Hristea, Theodor (1981), (coord. şi autor principal), Sinteze de limba română, Editura Didactică şi Pedagogică, Ediţia a II-a, Bucureşti.

Mihuţ, Lizica (1995), Limba Română Contemporană. Morfologia. Sinteze, Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad, Facultatea de Teologie, Seria Cursuri Universitare, Arad.

Mihuţ, Lizica (1996), Gramatica limbii române. Sinteze. Exerciţii, Editura Multimedia, Arad.

Mihuţ, Lizica, Miuţa, Bianca (2007), Limba Română. Sinteze şi exerciţii, Editura Universităţii Aurel Vlaicu, Arad.

Neamţu, G.G. (1986), Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului nominal, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.