ELENA VĂCĂRESCU – 150 DE ANI DE LA NAŞTERE

Despre Târgovişte, veche capitală a ţării şi culturii româneşti, s-au scris nenumărate pagini de-a lungul timpului. Istoria sa zbuciumată, plină de dramatism, a fost sintetizată prin cuvinte de mulţi dintre scriitorii dâmboviţeni remarcabili.

Târgoviştea, locul natal al atâtor boieri ai ţării, care au ajutat-o şi au scăpat-o la vremuri de grea cumpănă, nelăsând-o să alunece pe drumul pieirii şi al sărăciei, este locul unde se află ţărâna atâtor strămoşi iluştri, mitropoliţi şi voievozi ai ţării. Târgoviştea este, orice s-ar spune, un cuib al poeziei… Parcă şi acum pe uliţele ei trec muze. De aici s-a ridicat şi Ienăchiţă Văcărescu, cu tot neamul lui de boieri visători, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu şi Vasile Cârlova. Târgoviştea a fost şi este un oraş cu poeţi remarcabili.

Văcăreştii, reprezintă una din cele mai vechi familii boiereşti, o familie care a lăsat multe secole, urme adânci în viaţa politică, socială, economică şi culturală a Ţării Româneşti.

Conacul boieresc de la Văcăreşti, este aflat într-o comună a judeţului Dâmboviţa, comună ce-i poartă numele. Văcăreştiul, reprezintă un punct de atracţie, datorită istoriei sale, strâns legată de familia boierilor Văcăreşti, care au trăit aici, în cele două curţi, cea din deal şi cea din vale. Construcţiile ansamblului curţilor Văcăreşti,  a conacului boieresc, este donat la 24 ianuarie 1946, de Elena Văcărescu şi Zoia Caribol, Academiei Române, în a cărei administrare se află şi astăzi.

Perioada istorică în care se încadrează cea mai mare parte a activităţii poeţilor Văcăreşti (Ienăchiţă, Alecu, Nicolae şi Iancu), cea dintre 1774-1830, reprezintă un moment important în dezvoltarea atât a societăţii româneşti în ansamblu, cât şi, în special, a culturii. Fiecare a avut o fizionomie proprie, fiind printre cei dintâi poeţi români, ce s-au străduit să impună un spirit nou în poezie, în care regăsim timid modernitatea. „Astfel, Ienăchiţă este primul moralist”[1], deschizător de drumuri în lirica românească, dar şi în lingvistică, autor de maxime în versuri, este cel care lasă generaţiilor viitoare drept moştenire „Creşterea limbei româneşti/ Ş-a patriei cinstire”[2]. Îşi aduce contribuţia şi în domeniul activităţii filologice, prin lucrarea sa Observaţii sau băgări de seamă asupra regulilor şi orânduielilor gramaticii rumăneşti, tipărită în 1787 la Râmnic şi Viena, fiind o valoroasă contribuţie adusă lingvisticii. Pe plan poetic aparţine primei etape de dezvoltare a poeziei noastre naţionale, care-şi află izvorul intern în folclor, din care se va inspira şi va încerca să-l prelucreze în mod original.

Alecu îşi exteriorizează sentimentele devenind romantic, prin patosul confesiunii, iar Nicolae, este încrezător în puterea dragostei dătătoare de viaţă. Iancu Văcărescu este un preromantic, în vremea biruinţei romantismului, prin motive ca: ruinele, mormintele sau tristeţea ca stare sufletească, fiind totodată premoderne, al poeziei lirice române culte, influenţat de clasicism, în special de literatura greacă veche, dar şi de literaturile occidentale.

Poeţii Văcăreşti au avut meritul de a scoate poezia de sub tutela religioasă, dându-i tonalităţi noi, îndreptând-o spre natură, îmbogăţind şi rafinând gama sentimentelor exprimate, dând versului o notă superioară de muzicalitate. Spiţa Văcăreştilor glorioşi, ctitori ai poeziei moderne româneşti nu şi-a încheiat mesajul cu Iancu Văcărescu. Este adevărat, că după autorul Primăverii amorului scrisă în anul 1827, a apărut o eclipsă în continuitatea celebrului Testament al lui Ienăchiţă, în sensul că nici unul dintre fiii lui Iancu n-a luat lira-n mână, sau cel puţin nu s-a dovedit în stare s-o facă să răsune cu atâta putere pe măsura strămoşilor. N-a fost însă, decât o eclipsă trecătoare. Când glasul vechilor poezii de la Văcăreşti părea a se fi stins, secat de vibraţia de odinioară, s-au făcut dintr-o dată auzite acordurile unei noi harfe, cea a Elenei Văcărescu.

Poeta s-a născut în Bucureşti, în toamna anului 1864. Strănepoată a ilustrului poet Ienăchiţă Văcărescu şi nepoată a lui Iancu Văcărescu. Elena Văcărescu este o demnă continuatoare a tradiţiilor familiale în domeniul literar şi cultural. Este fiica colonelului şi diplomatului Ioan Văcărescu şi a Eufrosinei Fălcoianu. Alintată Elencuţa, şi-a petrecut copilăria în pitorescul ţinut al Văcăreştilor, pe proprietatea familiei, de lângă Târgovişte, unde primeşte o educaţie aleasă, în atmosfera sacră a familiei, care i-a influenţat sensibilitatea şi vocaţia precoce pentru poezie. Studiază, mai întâi literatura engleză datorită guvernantei sale, continuă studiile particulare în Bucureşti, frecventând saloanele unei elite intelectuale emancipate  şi, ulterior la Paris, literatura franceză. Primele ei versuri atrag atenţia lui Vasile Alecsandri şi Titu Maiorescu, care-i sfătuiesc părinţii să ofere copilului o educaţie poetică.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, înalta societate românească folosea limba franceză ca principala limbă de exprimare. În elita românească, se instalase o adevărată modă a scrisului în limba franceză, se preluase moda franţuzistă. Numeroase personalităţi ale vremii aparţinând înaltei societăţi româneşti, cum a fost şi urmaşa Văcăreştilor, primeau cunoştinţe educative, în dezvoltarea limbilor străine, în special limba franceză. În copilărie, Elena Văcărescu manifesta o mare receptivitate la evenimentele timpului, având capacitatea de a trăi şi înţelege cu intensitate istoria prezentă. După victoria din Războiul de Independenţă, pleacă la Paris împreună cu mama şi sora ei unde îşi continuă studiile, frecventând cursurile Universităţii Sorbona, cursuri de filosofie, estetică şi istorie, precum şi cursuri de poezie, îndrumată de profesori prestigioşi.

Imaginea bogată a unei sensibilităţi creatoare indubitabile dar şi a unui nobil patriotism, versurile eroice, emoţionante din Chanson de guerre, în primul său volum Chants d’Aurore -1886 Cântecele zorilor, premiat de Academia franceză după raportul lui Leconte de Liste, cu premiul „Archon Despérouses”, sunt dovada unei imaginaţii bogate, a unei mari receptivităţi la evenimentele contemporane, care o vor însoţi de-a lungul întregii sale vieţi. Datorită numeroaselor lecturi, cunoaşte poezia romantică, îl întâlneşte pe „Victor Hugo şi Leconte de Liste, Shellz, Byron, Musset, Lamartine, pe cea parnasiană Sully Prudhomme, Leconte de Liste, José Maria de Heredia, sau simbolistă Charles Baudelaire, Paul Verlaine, Stephane Mallarmé”[3].Toate aceste lecturi, au contribuit indubitabil la formarea şi conturarea personalităţii sale artistice şi poetice.

„Primii paşi în literatură ai Elenei Văcărescu au fost îndrumaţi de poeţii parnasieni, Sully Prudhomme, i-a dat lecţii de prozodie iar, Leconte de Liste şi Jose Maria de Heredia”[4], i-au imprimat un adevărat cult pentru poezie, ca urmare a frecventării timp de câţiva ani a saloanelor de literatură. În saloanele aristocratice şi literare ale Parisului la sfârşitul secoluui XIX şi începutul secolului XX, Elena Văcărescu are posibilitatea să cunoască pe marii scriitori ai vremii, Anatole France, Marcel Proust şi alţii, cu unii legând durabile prietenii.

După cum spuneam, poeta debutează în 1886 cu volumul de poezie Chant d’ Aurore, iar presa pariziană i-a consacrat Elenei Văcărescu, articole elogioase la apariţia volumului, mai mult Academia Franceză, cunoscută pentru exigenţele ei, pentru rigoarea ei, i-a acordat primul premiu „Archon Despérouses”. Preocupările literare, lecturile numeroase, eforturile poetei pentru însuţirea tehnicilor scrierii au contribuit de asemenea la succesul obţinut. Un talent poetic autentic, fără de care Elena Văcărescu nu s-ar fi bucurat niciodată de recunoaşterea de care a beneficiat în Franţa. Anul debutului 1886, reprezintă pentru Elena Văcărescu, primul succes în lărgirea orizontului literar şi spiritual. Numărul cunoştinţelor literare devine din ce în ce mai mare, saloanele literare care îşi deschid uşile în faţa ei sunt tot mai numeroase, iar lecturile sunt tot mai diversificate.

Elena Văcărescu, revine în România în anul 1888, cu hotărârea de a nu mai părăsi niciodată această minunată ţară. Este invitată la Curtea regală, de către regina Elisabeta a României. Carmen Sylva, pseudonimul literar al reginei, este o  admiratoare a operei sale literare, exprimându-şi dorinţa de a o cunoaşte. S-au plăcut atât de mult, încât i-a propus să-i fie domnişoară de onoare. Rămâne timp de trei ani alături de regină, iar anii petrecuţi alături au fost cei mai plini, mai bogaţi şi mai frumoşi din viaţa ei. La curte, la Bucureşti, a cunoscut cele mai de seamă personalităţi politice şi culturale ale României, cu care s-a întreţinut şi a schimbat idei. Alături de Carmen Sylva, tânăra poetă a decoperit Sinaia. Natura ei a impresionat-o profund, cu sălbăticia ei, cu iernile lungi şi grele, cu brazii şi molizii verzi sub zăpadă, cu formele de relief dure şi prăpăstioase sub abruptul Bucegilor, mai era aerul neasemuit de proaspăt curat şi bun. De asemenea, acolo se află şi Castelul Peleş, inaugurat cu câţiva ani înainte, unde ulterior şi perechea regală se mutase în el.

Colaborarea cu regina poetă, a fost fructuoasă pentru tânăra poetă. Printre altele, aceasta i-a tradus în germană, engleză şi italiană, minunatele versuri din Le Rhapsode de la Dambovitza, Rapsodul Dâmboviţei 1889. Volumul Rapsodul Dâmboviţei, nu este altceva decât ecoul liric al cântecelor şi obiceiurilor acultate în nouă sate de pe această vale de râu Dâmboviţa, a ţinuturilor româneşti. Culegerea ei folclorică, cuprinde 140 de cântece şi balade româneşti, culese de Elena Văcărescu din sursele directe de la locuitorii satelor, de la lăutari, ţigani, din şezătorile de la ţară. A iubit mult satul copilăriei şi adolescenţei sale, de asemenea, Târgoviştea îi trezea amintiri emoţionale. Publicat în patru limbi, între anii 1884-1892, Le Rhapsode de la Dambovitza a avut un succes răsunător, paginile acestei opere, pline de lirism şi originalitate, au cunoscut un succes fulgerător, aducându-i autoarei o notorietate binecunoscută. Critica este favorabilă, iar Academia Franceză îi acordă premiul Julien Fabre.

Prezenţa la curtea regală din România şi călătoriile la curţile regale din mai multe ţări din Europa, Germania, Italia, Austria, Spania şi Portugalia, împreună cu regina Elisabeta, i-a dat posibilitatea să cunoască multe personalităţi din viaţa culturală, socială şi politică a vremii, pe care o evoca în memoriile sale. Impresiile literare fiind decantate în volumul Regi şi regine pe care i-am cunoscut, ediţia I, în limba engleză, New York, 1904, urmată de traducerea în limba franceză, Paris, Sansot Editeurs, 1908. De asemenea, la curtea regală, Elena Văcărescu a avut prilejul de a se întâlni cu Ion Luca Caragiale, un scriitor dâmboviţean, invitat la curte de către regină.” Presa pariziană i-a consacrat Elenei Văcărescu, articole elogioase  la apariţia volumului Le Rhapsode de la Dambovitza, mai mult după cum spuneam, Academia Franceză, cunoscută pentru exigenţele ei, pentru rigoarea ei, i-a acordat premiul Archon Despéouses”[5].

Tot în această perioadă s-a petrecut un eveniment foarte important în viaţa Elenei Văcărescu, este vorba de povestea de dragoste cu prinţul moştenitor Ferdinand. Frumuseţea, inteligenţa, farmecul dar mai ales talentul tinerei însoţitoare a reginei, nu l-au lăsat indiferent pe nepotul regelui, proaspăt sosit din Germania. În anul 1889, viitorul rege al României, prinţul Ferdinand de Hohenzollen-Sigmaringen, o cere în căsătorie pe Elena Văcărescu. Hotărăşte să facă din ea viitoarea regină a României. Alegerea este pe deplin încurajată de regină, este aprobată la început şi de regele Carol I. În baza unor prevederi constituţionale, sub influenţa partidelor politice şi a marilor demnitari români, dar mai ales la cererea expresă a împăratului Germaniei, se opune categoric căsătoriei nepotului său cu o româncă. În ciuda opoziţiei reginei, logodna este ruptă, căsătoria nu poate fi încheiată şi cei doi tineri sunt obligaţi să se despartă.

Silită să plece în exil în anul 1891, ajunge mai întâi în Italia, iar câţiva ani mai târziu, prin 1895, se stabileşte definitiv în Franţa. Se va dedica unei vaste activităţi literare, concretizată printr-o valoroasă operă de poetă şi prozatoare de limbă franceză, memoralistă, romancieră, dramaturg, traducătoare. Va evoca cu dragoste, nostalgie ţinuturile natale. Aduce astfel, pe scena franceză, atmosfera, obiceiurile, costumele româneşti, meleagurile dâmboviţene, ca un fior al nostalgiei după tărâmul pierdut al locurilor natale. Poeta în scrierile sale a cântat frumuseţile peisajului natal, de la câmpia întinsă până la munţii, provinciile şi regiunile ţării, precum şi legendele, miturile, sacrificiul eroilor. Universul popular, spiritual românesc apare în toată plenitudinea, în opera Elenei Văcărescu.

Stabilită în Franţa începe o efervescentă activitate scriitoricească şi publicistică la care se adaugă numeroasele conferinţe şi discursuri ţinute în cadrul Ananelor, începând cu 1904, sau la Geneva (Societatea Naţiunilor), acţiunile iniţiate în favoarea ţării sale, a Franţei şi a unei Europe Unite. Folosirea limbii franceze de Elena Văcărescu, a contribuit prin intermediul ei la realizarea şi continuarea dialogului franco-român şi la integrarea europeană a ţării din care provenea.

România încerca să-şi facă un bun renume între ţările europene, astfel că în perioada interbelică exista chiar şi un minister a propagandei cu care se ocupa publicitatea. Casa României în Franţa era condusă de o doamnă cu  mare succes literar, aceasta reuşind să capteze atenţia elitei pariziene. Deşi absente din politică, femeile din România erau o prezenţă de remarcat în viaţa publică, în perioada interbelică. Societăţile de binefacere erau conduse de femei, la fel ca şi alte organizaţii şi comitete cu scopuri caritabile.

După cum spuneam, „în anul 1904, este întemeiată L’ Université des Annales, în cadrul căreia Elena Văcărescu, a ţinut numeroase coferinţe în Franţa şi străinătate, alături de nume prestigioase ale culturii franceze: Anatole France, Paul Valéry, Maurice Maeterlinck, Jean Giraudoux, Pierre Loti”[6]. Revine în ţară în anul 1912, unde vizitează Târgoviştea şi Văcăreştii de care o legau atâtea amintiri, participă de asemenea, cu discursuri şi conferinţe în compania unor oameni de cultură români celebri: Nicolae Iorga, Victor Eftimiu, la Cercul Analelor, întemeiată în 1913, la Bucureşti, din iniţiativa scriitoarei.

A aderat şi la Liga culturală creată de Nicolae Iorga, desfăşurând alături de acesta şi de Octavian Goga, o activitate entuziastă în slujba României şi a cauzei naţionale.

După intrarea României în război în anul 1916, Elena Văcărescu pleacă din nou la Paris în aceleaşi scopuri patriotice, apărând şi menţinând interesele ţării sale de origine, care trecea prin monente dificile. La iniţiativa şi insistenţele scriitoarei, într-un număr special din Anale, a fost dedicat ţării sale. Ajutată de prietenii francezi, Elena Văcărescu a organizat numeroase conferinţe în favoarea României, a strâns colete pentru Crucea Roşie Română, a desfăşurat o activitate diplomată susţinută în promovarea României.

A fost o susţinătoare înverşunată a independenţei României, motiv pentru care, în 1919, e numită membră a delegaţiei pentru Conferinţa de Pace de la Paris, unde a asistat la semnarea tratatului de la Versailles şi a avut bucuria, la 1 decembrie 1918, de a vedea realizat visul de veacuri al poporului din care făcea parte – crearea României Mari.

După Primul Război Mondial, este numită de către regele României ca secretar general al Asociaţiei Române lângă Societatea Naţiunilor 1919-1939. Pentru meritele sale, guvernul francez îi decernează ordinul Cavaler al Legiunii de Onoare. Printre numeroasele distincţii prestigioase pe care Franţa i le-a acordat renumitei poete şi conferenţiare, este şi cea de ofiţer al Academiei Franceze, pe lângă cea de Comandor al Legiunii de Onoare.

În calitate de secretar general al delegaţiei României la Societatea Naţiunilor de la Geneva, a participat la toate sesiunile acestui for în perioada dintre cele două războaie mondiale. Unul din principalele scopuri ale activităţii pe care a desfășurat-o la Geneva alături de mari scriitori, politicieni români şi savanţi, Nicolae Titulescu, Ion Pillat, George Oprescu, era de apărarea drepturilor şi intereselor ţării.

„La comisia de Cooperare Internaţională, creată în 1922, a fost alături de Paul Valéry, Albert Einstein, Nicolae Titulescu; la Comitetul Permanent al Literelor şi Artelor, din care a făcut parte, se întâlnea cu Thomas Mann, Henri Focillon, Paul Valéry”[7]. A avut încredere în rolul important al Comisiei de Cooperare Internaţională şi al Institutului Internaţional de Cooperare Internaţională de la Paris, a cărui sarcină era, după scriitoare, coordonarea tuturor mijloacelor care tind spre cultura spiritului, a conştiinţei şi a inimii.

În anul 1925, Elena Văcărescu devine membru de onoare al celui mai înalt forum ştiinţific din ţară, fiind aleasă membru al Academiei Române – prima femeie din România care a beneficiat de acest titlu.

Activitatea de la Anale şi de la Societatea Naţiunilor nu constituie o piedică pentru cea literară, care se desfăşoară în paralel prin versuri, evocări, memorii, eseuri, traduceri, apărute în diferite jurnale şi reviste. Calitatea de ambasadoare a sufletului românesc, recunoscută unanim în cadrul Societăţii Naţiunilor, întărită de calitatea de membră permanentă a Comisiei de Cooperare Intrenaţională, îi conferă Elenei Văcărescu un binemeritat prestigiu şi o autoritate neegalată.

Elena Văcărescu era o personalitate de excepţie, o traducătoare excepţională a operelor lui Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Lucian Blaga, Octavian Goga, Ion Minulescu, George Topârceanu, din limba română în limba franceză. Prietenii săi francezi îi spuneau Hélène Vacarésco şi trebuie spus faptul că, a fost una dintre femeile cele mai admirate şi mai influente din capitala franceză. Ea a creat Premiul Femina Vacaresco, premiu care e decernat şi astăzi femeilor scriitoare.

„Al doilea război mondial o surprinde pe poetă la Paris. Pleacă din capitală mai întâi la Masivul Central, apoi în Sudul Franţei, în zona liberă. Este exilul albastru în timpul căruia şi-a scris memoriile, reunite sub titlul Le Roman de ma vie, carte rămasă în manuscris”[8].

De asemenea, redactează La vie d’Enackitza Vacaresco, o viaţă romanţată a lui Ienăchiţă Văcărescu, prin care aduce un călduros omagiu marelui şi ilustrului său străbunic pe linie paternă.

În pofida suferinţei provocată de cele două patrii, sfâşiate de război şi a vârstei înaintate, Elena Văcărescu rămâne o militantă pentru pace, democraţie şi libertate. În anii exilului albastru, Elena Văcărescu nu a încetat să ţină discursuri şi conferinţe, a militat pentru triumful solidarităţii intelectuale şi pentru Oficiul Internaţional al Muzeelor, pentru popularizarea tezaurelor spirituale prin organizarea de expoziţii, pentru editarea de materiale documentare.

„La întoarcerea în Paris, în anul 1944, dispariţia unor părţi importante din arhiva personală, dezordinea din apartament, demonstrau că Gestapoul îi vizitase locuinţa în timpul absenţei sale. Guvernul român îi încredinţase noi misiuni. În 1945, este numită mai întâi Chargeé des Question Culturelles à Legation de Roumaine (Însărcinată cu Probleme Culturale la Legaţia Română), apoi reprezentantă a României la Institutul Intrenaţional de Cooperare Internaţională, care, într-un timp foarte scurt, avea să se transforme în U.N.E.S.C.O. Ţara de origine îşi arată recunoştinţa faţă de Elena Văcărescu, iar în anul 1945 i se acordă Ordinul Coroanei, iar în 1946, Legaţia Română din Paris o omagiază pentru cei cincizeci de ani de activitate în calitate de ambasadoare permanentă a culturii române în Franţa”[9].

Ultimii ani ai vieţii o găsesc în continuare în prim-planul vieţii dipomatice şi literare. Elena Văcărescu, a murit aşa cum a trăit, ca o luptătoare, pe data de 17 februarie 1947, la Paris. Printr-o ultimă dorinţă, lasă Academiei Române parcul şi conacul Văcăreşti, în scopul înfiinţării unei instituţii culturale care să-i poarte numele, şi dispune ca o parte a averii părinteşti să fie rezervată constituirii Premiului Elena Văcărescu, aflat, de asemenea, la dispoziţia Academiei. Testamentul scriitoarei confirmă dragostea pentru cele două patrii, cea de origine şi cea de adopţie, apartenenţa la cele două culturi, română şi franceză: „Cu toate că, din cauza unor împrejurări nefericite din viaţa mea, am fost obligată să trăiesc departe de România, inima mea nu a încetat nici măcar un minut să bată pentru ea. Toată activitatea mea de aproape o jumătate de secol a fost consacrată intereselor poporului nostru, încercând să strâng raporturile dintre Franţa şi România, Franţa care a fost pentru mine o a doua patrie şi unde din fericire, numele meu este şi va rămâne simbol celor două popoare pe care le glorific”[10].

Corpul scriitoarei a fost depus la Biserica Română din Paris. Dorinţa pe care şi-o exprimase în timpul vieţii, este de a fi înmormântată în România. Abia în 1959 martie, în urma intervenţiei soţiei unui diplomat francez la Bucureşti, rămăşiţele pământeşti ale Elenei Văcărescu, au fost aduse în România, unde au fost primite cu toate onorurile cuvenite şi depuse în cripta familiei Văcăreştilor din cimitirul Bellu. Înalţi demnitari ai statului, membri ai Academiei Române, funcţionari ai Legislaţiei Franceze, oameni de cultură prestigioşi au fost prezenţi la acest eveniment.

Definitoriu pentru personalitatea scriitoarei este faptul că a lăsat moştenire Academiei Române, prin testament, majoritatea averii Văcăreştilor, ultimele gânduri îndreptându-se spre România, pe care niciodată nu i s-a părut că a iubit-o suficient.

Biblioteca familiei Văcărescu – expunere Muzeul Scriitorilor Dâmboviţeni

Conferencia – Journal de L’Université des Annales

Elena Văcărescu – numire în delegaţia română la a XV-a Adunare a Societăţii Naţiunilor – 10 septembrie 1934

Elena Văcărescu – legitimaţie pentru a XVII-a Sesiune a Ligii Naţiunilor, ca membră a Delegaţiei Române, 1936

Elena Văcărescu- Decizie – îndeplinirea funcţiei de Consilier în Liga Naţiunilor, 19 august 1926

Elena Văcărescu – fotografie cu autograf, ianuarie 1936

TESTAMENT OLOGRAF- ELENA VĂCĂRESCU

IMAGINI DE LA SIMPOZIONUL ELENA VĂCĂRESCU – EXPOZIŢIA „IPOSTAZE” C.N.M.”CURTEA DOMNEASCĂ” TÂRGOVIŞTE

BIBLIOGRAFIE

1. Ştefania Rujan, Victor Petrescu, Elena Văcărescu şi spiritualitatea europeană a românilor, Editura Domino, Bucureşti
2. Victor Petrescu, Văcăreştii o dinastie poetică, colecţia OPERA OMNIA publicistică şi eseu contemporan, Editura TIPO Moldova, Iaşi, 2012
3. Victor Petrescu, Mihai Stan, Elena Văcărescu şi Spiritualitatea Românească în Europa, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2014
4. Primăria Municipiului Târgovişte, “Enciclopedia oraşului Târgovişte”, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2011
5. Marian Nencescu, Elena Văcărescu – 150 de ani de la naştere, Bucureştiul literar şi artistic, Anul IV, nr. 10

[1]Victor Petrescu,.Văcăreştii o dinastie poetică ,Colecţia Opera OMNIA publicistică şi eseu contemporan, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2012, p.10

[2] “Enciclopedia oraşului Târgovişte” Primăria Municipiului Târgovişte, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2011, p.470

[3]Ştefania Rujan, Victor Petrescu, Elena Văcărescu şi spiritualitatea europeană a românilor, Bucureşti, Editura Domino,2008, p.27

[4] Ştefania Rujan, Victor Petrescu, Elena Văcărescu şi spiritualitatea europeană a românilor,Bucureşti, Editura Domino, 2008, p.27

[5]ibidem

[6]Ştefania Rujan, Victor Petrescu, Elena Văcărescu şi spiritualitatea europeană a românilor, Bucureşti, Editura Domino, 2008, p.31

[7] Idem , p.33

[8]ibidem

[9]Ibidem p.33-34

[10] Idem p.34