ONOMASTICĂ ŞI ISTORIE

De-a lungul timpului, numele proprii îşi schimbă înfăţişarea, continuînd să funcţioneze ca nume şi martore ale unor evenimente şi întîmplări de natura cea mai diversă. Numele de persoană Johannan, format în ebraică din Jo-, abreviere pentru Jahve, nume al divinităţii, şi hanan „a avea milă“, a trecut în greacă, Joánnes, şi în latină, Johannes, o dată cu traducerea Bibliei. Semnificaţia numelui devenea acum absconsă, cunoscută numai traducătorilor. În greacă numele a devenit apoi Ioanis, în conformitate cu normele interne ale limbii greceşti, iar modelul va fi preluat şi de latina târzie, latina clasică păstrînd varianta Johannes.

Avem aici explicaţia pentru evoluţia diferită a numelui în vestul Europei, care, prin intermediul bisericii catolice, va păstra numele latinesc, şi în estul Europei, care va continua varianta grecească, prin intermediul bisericii ortodoxe, fiecare limbă dezvoltînd, în spiritul propriilor norme, varianta preluată. Aşa au apărut în vest numele Johann(es) (germ.), Giovanni (it.), Juan (sp.), Jean (fr.), John (engl.), János (magh.) etc., de la care s-au dezvoltat numeroase hipocoristice, şi în est Ian (grec.), Ioan (sl.v.), Ivan, cu diferite variante în limbi slave sud-estice (Iovan, în sîrbă), iar în română Ioan şi Ion, acesta din urmă cu pronunţare diferită, bisilabică (i-on), în cea mai mare parte a ţării, sau monosilabică ( i̯on), în nord-vestul ţării.

Aceste nume aparţin tradiţiei colectivităţilor lingvistice respective, nu sînt nici traduceri, nici împrumuturi. Traduceri nu pot fi considerate pentru că împrumuturile fie păstrează aspectul fonetic al limbii-bază, fie se adaptează normelor de pronunţare ale limbii-ţintă. Împrumuturi sînt în română Ivan, dintr-o limbă slavă, Iohan sau Hans, din germană, Jan, din franceză, Giani, din italiană, Gion, din engleză etc., cu diferitele lor ortografieri sau cu diferite hipocoristice din limba de origine sau din limba română, în ultimul caz aflîndu-ne în prezenţa unor creaţii româneşti (Jenică, Ivănuş, Roberţel etc.).

Numele proprii în care nu se identifică transformări fonetice ce s-au petrecut în limbă nu au existat în limbă în perioada cînd acţionau transformările fonetice respective. Este un argument serios invocat de cei ce susţin ideea lipsei antroponimelor moştenite din latină sau din substratul autohton. Numele Clara din limba română nu e moştenit din latină, ci e un împrumut mai tîrziu, fie direct, fie prin intermediere. Moştenit, ar fi trebuit să se supună normelor evoluţiei fonetice, deci ar fi trebuit să fie Chiara; a din latina calsică devenit în română ќ (lat. clarus, -a, -um > rom. chiar(ă), adverb, şi adjectiv în expresia apă chioară, folosită pentru etichetarea unei supe ce seamănă cu apa limpede, exact de însemna lat. aqua clara[i]).

Singurele cazuri cînd s-ar putea vorbi despre sustragerea numelor proprii de la presiunea normelor sistemului fonetic sînt cele în care cuvîntul respectiv a rămas în limbă cu o circulaţie periferică şi o frecvenţă foarte scăzută, aşa cum presupunem a se fi întîmplat, de pildă, cu toponimul Arva[ii].

Printre factorii implicaţi în modificarea numelor proprii un loc important revine scrisului, cuprinzând aici şi grafia şi ortografia. Conform normelor ortografice din 1881, sunetul ş, inexistent în limba latină, era redat nu printr-o literă specifică, aşa cum se întîmplă azi, cu ş, ci prin s + i, pentru a aduce aminte să că a rezultat în primul rînd din evoluţia lui s din latină, urmat de i, tratament pe care îl întîlnim şi în evoluţia cuvintelor din substrat; lat. sessus > rom. şes, după ce e se diftongase la i̯e (scris, după normele de la 1881, siesu), Marisia > Mureş Timisia (Timesis) > Timiş. Într-o situaţie similară se afla sunetul ţ, redat cu motivaţie asemănătoare, prin t + i. Această regulă se asocia cu alta, conform căreia cuvintele flexibile terminate în consoană, i semivocalic (: nai), i şoptit () din unele cuvinte cu circulaţie regională (cori, morari, ambele la singular, în pronunţare nordică) sau i cu valoare de semn diacritic, care modifică valoare literei anterioare (bici, unghi) primesc la final un u scurt (ŭ), pentru marcarea nominativului singular, fără ca notarea scurtimii lui u să fie obligatorie. Aşa au apărut nume de persoane terminate în -uţ, -iţ, -eş, -iş, -uş, -eş etc., ortografiate cu -utiu, -itiu, -esiu, -usiu, -isiu etc. Din influenţa reciprocă a scrisului cu pronunţarea au rezultat antroponime noi, pronunţării anterioare adăugîndu-li-se sunetele i şi u, apărute în structura grafică a numelor, cărora zadarnic s-ar încerca să li se găsească vreo explicaţie prin evoluţia normelor de pronunţare: Ilieşiu, Răduţiu, Raţiu, Vlăduţiu, Popoviciu etc. O analiză simplă a acestor nume probează că Ilieşiu, Răduţiu, Vlăduţiu sînt diminutive de la Ilie, Radu, Vlad, cu sufixele -eş, -uţ ortografiate -esiu, -uitiu, devenite -eşiu, -uţiu, iar Popoviciu, Raţiu sînt variante ortografice pentru Popovici, Raţ, ambele azi în circulaţie. Schimbarea accentului pentru unele dintre aceste nume se datoreşte extinderii sufixului de origine greacă -iu, cu pronunţare bisilabică (i-u), fapt întîlnit şi în antroponime formate cu sufixul vechi -ariu, variantă învechită şi regională a lui -ar, care formează nume de agent; Morariu şi Murariu, Purcariu, Scripcariu, Vacariu, toate cu accentul pe a (á-riu), şi-au mutat, în vorbirea multora dintre români, accentul pe i, adăugîndu-şi şi o silabă în plus (a-rí-u).

E uşor de înţeles că numele proprii dintr-o limbă, scrise după normele altei limbi, vor cunoaşte transformări uneori foarte importante, fără ca cineva să fie vinovat pentru aceasta. Numele proprii româneşti considerate ca aparţinînd substratului traco-dacic se lovesc de un inconvenient important: sînt înregistrate fie în greacă, fie în latină, nu rareori cu forme diferite. Dar scrierea greacă a fost creată pentru redarea în scris a limbii greceşti, aşa cum scrierea latină folosea la redarea în scris a limbii latine, fiecare fiind adaptată sistemului fonetic al limbii respective. Cum fiecare limbă are propria bază de articulare, e de presupus că limba traco-dacilor avea particularităţile sale fonetice, aceasta însemnînd nu numai sunete specifice, dar şi articularea într-un mod aparte a unor sunete ce par a fi identice cu altele din alte limbi[iii]; asemănarea nu înseamnă deloc identitate. Autorul însemnării numelui l-a aflat, uneori, de la altcineva, care, şi acesta, în condiţiile în care era de altă etnie decît cea tracă sau dacă, putea contribui la modificarea aspectului fonetic al cuvîntului. La acestea mai trebuie adăugat încă un aspect; formele înregistrate ar putea corespunde unor valori cazuale pe care autorii înregistrărilor e puţin probabil să le fi cunoscut[iv]. Fiind, deci, de cea mai bună credinţă, autorii puteau înregistra variante între care există diferenţe foarte mari.

Aici trebuie găsită explicaţia pentru toponime ca Argeş, Olt, Someş, continuatoare ale hidronimelor preromane Ordesos, Alutus, Samus. Invocarea unor intermediari, fie ei slavi sau maghiari[v], care să fi preluat aceste denumiri, iar de la ei să le fi învăţat românii, este de rea-credinţă, pentru că nu se pune problema transformării lui a în o sau invers, ci problema percepţiei sunetului din limba de origine, care putea avea un timbru între a şi o; o dată a fost perceput ca a, dar evoluţia ulterioară a fost la o (Alutus, Alutum, Alutas, λουτας; Samus), altă dată a fost perceput ca o, dar a evoluat la a (Ordesos – ’Ορδησσός). Această oscilare o probează şi Mureş, înregistrat în mai multe feluri feluri: Maris – Μάρις, Marisia, Marisos – Μάρισος, Moreses - Μορήσης . Într-o situaţie asemănătoare este prima înregistrare a hidronimului Buzău, Mouseos (Μουσέος), pentru care apare suprapunerea dintre m şi b, aparent de neacceptat[vi].

Vom mai aduce în discuţie şi alte atestări, care probează percepţia diferită a aceluiaşi nume şi adaptarea grafiei respective la pronunţarea acestor nume. Cerna este înregistrat Dierna, Tierna, Tsiernensis, Cernenus şi Zierna; Siretul este înregistrat în documente vechi Ierasos – ‘Ιέρασος, Tiarantos – Τιάραντος, Seretos – Σέρετος dar şi Gerasus; Timiş apare înregistrat Tibisia, Tibiscos – Τιβίσχος, Timisis, iar numele rîului Prut apare Puretos – Πυρετός la greci, Porata – Ποράτα la sciţi, Bourat – Βουράτ la pecenegi, redate de greci.

Afirmaţiile nostre sînt valabile nu numai pentru antichitate, pentru limbi pentru care nu s-au păstrat documente scrise, ci şi pentru epoci ulterioare ale limbii române. Toponimul Reşiţa are corespondent magh. Resicábánya, germ. Reschitz, croat. Ričica, ceh. Rešice şi a primit numeroase explicaţii etimologice. N. Iorga invoca lat. recitia „izvor rece“, iar I. Iordan pune numele pe seama sloven. rečice „pîrîu“. Numele localităţii este pronunţat de localnici răśíţa, cu pronunţarea locală ś a lui ĉ, ceea ce înseamnă că avem a face cu un derivat diminutival de la Recea. Transcrierea prin e a lui ă din română, atît în maghiară, cît şi în germană, explică modificarea numelui, iar noua variantă se va impune oficial. Accentul nu prezenta vreo importanţă; varianta oficială era scrisă, iar în scris accentul nu se notează. Accentuări greşite răspîndite în ţară, fără cunoaşterea accentuării locale, cea mai în măsură să conducă la înţelegerea tiponimului, sînt destule. Ne vom limita aici la: Govora, pronunţat de localnici Góvora şi de cea mai mare parte a românilor Govóra, prin adaptarea cuvântului la normele generale de accentuare din limba română[vii]; Năsăud, pronunţat de localnici Năsắud şi de ceilalţi Năsăúd, conform aceloraşi norme[viii]; Pecica, pronunţat de localnici Péĉ-ca, bisilabic deci, iar de restul românilor Pe-cí-ca, trisilabic, din cauza statutului sunetului ĉ[ix], notat în scris ci sau ce, în raport de ocurenţe[x].

Onomastica din Transilvania, Bucovina, Basarabia este un capitol aparte al onomasticii româneşti atunci cînd este vorba despre relaţia dintre onomastica oficială şi cea populară, începînd chiar cu numele acestor teritorii.

Pentru oricine are ceva cultură este evidentă originea cultă a numelui Transilvania, impus oficial, prin cancelaria regatului maghiar. În 1075 teritoriul este numit terra ultra silvam „ţara de dincolo de păduri“, iar în secolul următor se înregistrează denumirea Partes Transsylvana „părţile de dincolo de pădure“. Magh. Erdély este o traducere a numelui de cancelarie, căci erdö înseamnă „pădure“. Româna a preluat ambele nume, Transilvania şi Ardeal, primul fiind apreciat ca formaţie cultă, celălalt – populară, cu preferinţă cînd pentru unul, cînd pentru celălalt. Şcoala Ardeleană, de pildă, nu are corespondent *şcoala transilvăneană sau *şcoala transilvană. Numele german al teritoriului, Siebenbürgen, înseamnă „şapte cetăţi“, preluat din latină, prin traducere; în 1241 se înregistrează Septem Urbium, iar în 1248 – Septemcastris. Acest nume nu a fost preluat de română, dar a trecut în cehă, Sedmihradsko, în polonă, Siedmiogród, în rusă, Семиградье. Originea străină a celor două nume ale principatului nu mai interesează pe nimeni; a devenit o etichetă a unei realităţi aparţinînd arealului spiritual românesc, aşa cum s-a întîmplat şi cu altele.

Apelativul bucovină este atestat în Moldova încă din secolul al XIV-lea, fiind folosit de pisarii cancelariei domneşti în documente scrise atît în slavă, cît şi în latină. Ca nume pentru teritoriul din nord-estul Moldovei s-a folosit numai din 1775, după anexarea acestui teritoriu de către Austria şi numai după încercarea Curţii de la Viena de a impune alt nume nu reuşise. Nume ca Generalatul Moldovenesc, Comitatul Sucevei, Cordon, Cordun, Cordonul Împărătesc, Cordonul Nemţesc, folosite de austrieci pentru denumirea acestui teritoriu după ocupare, au fost abandonate în favoarea numelui Bucovina[xi], din două motive foarte importante. Prin acest nume, de origine neromânească, se încerca ruperea legăturii cu teritoriul Moldovei, de unde fusese smuls, iar rutenii, cum erau numiţi la acea vreme ucrainenii din Austro-Ungaria, nu puteau emite vreo pretenţie asupra acestui teritoriu. O vor face însă spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, iar în 1918, folosindu-se de dezertori din armata rusească în debandadă, vor încerca să preia conducerea Bucovinei.

Într-o manieră similară aveau să procedeze ruşii cu teritoriul de la est de Prut, smuls Moldovei în urma păcii încheiate în 1812 cu turcii. În 1774 Rusia era arbitru al păcii dintre Austria şi Turcia, prin care Turcia ceda Austriei teritoriul de la nordul Moldovei, viitoarea Bucovina, fără ca acest teritoriu să-i aparţină; Moldova era vasală Turciei, dar nu făcea parte din Imperiul Otoman. Se verificase că se poate, iar prin pacea din 1812 Rusia profită şi ea, trecîndu-şi în stăpînire teritoriul de la est de Prut, după ce iniţial pretinsese întreaga Moldovă şi Muntenia. Noul teritoriu trebuia numit şi a fost botezat Basarabia[xii]. Cum s-a ajuns la acest nume?

Sudul teritoriului dintre Prut şi Nistru aparţinuse în secolul al XIV-lea Munteniei, ţara Basarabilor[xiii], numită uneori şi Basarabia. Dar apărarea acestui teritoriu împotriva incursiunilor tătărăşti era din ce în ce mai greu de asigurat, aşa că Alexandru Basarab a cedat teritoriul Moldovei, pentru care noul teritoriu va avea numele Basarabia. Alexandru cel Bun stăpînea Cetatea Albă, iar după moartea lui Mircea cel Bătrîn a ocupat şi Chilia. Încercările lui Dan II de a reocupa cetatea rămîn fără izbîndă, cum fără izbîndă vor fi şi încercările lui Vlad Ţepeş. Aceste teritorii vor rămîne „în cuprinsul statului moldovenesc, păstrîndu-şi denumirea veche muntenească dinastică de Basarabia[xiv]. Trebuie precizat însă că în secolul al XV-lea turcii au ocupat acest teritoriu, Ştefan cel Mare renunţînd la el. În secolul al XVI-lea stăpînirea turcească se va întinde şi asupra Tighinei[xv], formînd teritoriul cunoscut apoi sub numele Bugeac.

Prin pacea de la Kuciuk-Kainargi, din 1774, Cetatea Albă[xvi] va intra în componenţa Rusiei, iar după 1812 Rusia va lua în stăpînire nu numai Bugeacul, ci întreg teritoriul dintre Prut şi Nistru, de la Dunăre pînă la Hotin, încălcînd toate normele de drept existente în acel moment; Rusia învinsese Turcia şi acapara un teritoriu al Moldovei, stat vasal Turciei, dar care nu făcea parte din Imperiul Otoman, era stat autonom. Era o situaţie diferită de cea a Hotinului, pierdut de Moldova, ca aliat al Rusiei, în urma războiului din 1711 contra Turciei, în care fusese învinsă. Numele primit de noul teritoriu înglobat Rusiei a fost Basarabia, prin reînvierea numelui ce amintea de apartenenţa spaţiului denumit la Ţara Românească, Valahia, cum încă îi ziceau. Se încerca aceeaşi stratagemă ca a austriecilor în Bucovina: numele punea teritoriul în legătură cu Ţara Basarabilor, care însă nu-l putea reclama, deşi îi aparţinuse cîndva; între timp teritoriul aparţinuse moldovenilor şi apoi turcilor; moldovenii nu aveau dreptul să reclame un teritoriu care după nume nu le aparţinea, ei fiind consideraţi ca amestecaţi doar întîmplător şi pentru scurt timp în povestea teritoriului ocupat de ruşi de la turci, Bugeacul, parte a paşalîcului de la Silistra.

Extinderea numelui asupra unui teritoriu mai întins a generat şi generează neînţelegeri şi confuzii. Despre Hotin se afirmă pe internet, Wikipedia, că, „pentru prima dată atestat în anul 1001, este localizat pe malul drept al Nistrului, fiind parte a provinciei istorice Basarabia“; informaţia conţine un neadevăr sau trimite, prin formulare nepotrivită şi folosire ambiguă a termenilor la realităţi diferite. Dacă prin Basarabia istorică înţelegem vechiul teritoriu dintre Prut şi Nistru ce aparţinuse Basarabilor, cum cred că e normal, nu a cuprins niciodată Hotinul, după cum nici în timpul ocupaţiei turceşti Hotinul nu făcea parte din Bugeac, denumire care acoperea cam acelaşi teritoriu ca şi Basarabia istorică.

Important de reţinut este că prin tratatul pace de la Paris din 1856 Rusia a cedat Moldovei ţinuturile Bolgrad, Ismail şi Cahul, şi, o dată cu aceasta, controlul asupra gurilor Dunării[xvii]. Aceasta însemna întoarcere la Moldova a celei mai importante părţi a vechiului Bugeac, a Basarabiei istorice[xviii], dar Rusia păstra numele Basarabia pentru restul teritoriului dintre Prut şi Nistru, fără vreun suport istoric, nemaiavând vreo legătură cu Basarabia istorică. Însă, cunoscînd slăbiciunea puterii otomane, intuia, probabil, că cedarea teritoriului era vremelnică; prin Pacea de la Berlin din 1878 România pierdea din nou teritoriul pe care abia îl redobîndise, înregistrîndu-se un caz de excepţie în istorie: un stat victorios într-un război pierdea teritorii. Deşi perioada aceasta a fost scurtă, a avut ca rezultat redeşteptarea conştiinţei etnice a moldovenilor, a apartenenţei lor la spiritualitatea românească[xix].

Nu aducem aici în discuţie politica de deznaţionalizare a populaţiei autohtone, de creare în acest spaţiu a unui conglomerat de etnii, realizat pe două căi: pe de o parte, populaţia moldovenească a scăzut datorită emigrării nu numai în Moldova, fenomen extrem de puternic în primii ani după ocuparea teritoriului, ci şi în cuprinsul Rusiei, unde imigrarea era încurajată; pe de altă, parte prin stimularea colonizării, cu bulgari, în primul rînd, dar şi cu alte etnii, printre care erau şi germani.

După 1918, când Basarabia s-a întors între frontierele româneşti; numele s-a păstrat, denumind întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru, de la Dunăre, până la frontiera cu Bucovina. Rusia nu mai putea păstra numele Basarabia, dar pretenţiile asupra teritoriului pierdut au rămas. În 1924 a luat fiinţă, în cadrul Ucrainei Sovietice, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, a cărei capitală era „oraşul vremelnic ocupat Chişinău“, iar pînă la recucerirea Chişinăului, capitata era la Balta, apoi la Tiraspol. Crearea acestei republici urmărea să încurajeze iredentismul prosovietic în Basarabia şi chiar în România, aşa cum în jurul anului 1900 Basarabia era împînzită de agenţi ruşi, cunoscători ai limbii române, care aveau sarcina ca, îmbrăcaţi ca ţăranii din Regat, să răspîndească zvonuri despre viaţa grea de acolo, contracarînd efectul acţiunilor unioniste românofile. Este motivul pentru care în primii ani ai republicii se vorbea despre pretinse libertăţi ale moldovenilor, printre care şi dreptul de a scrie „moldoveneşte“ cu grafie latină. Curînd avea să se constate efectul opus celui scontat, drepturile promovate în prima parte fiind anulate.

După al doilea război mondial teritoriul noului stat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească nu va coincide cu cel al Basarabiei Ţariste. Întreg teritoriul de la nord de Dunăre, dintre Prut şi Nistru, ca şi Hotinul cu împrejurimile sale, vor intra în componenţa Ucrainei, primind, în schimb Transnistria, un teritoriu din stînga Nistrului unde fiinţase în perioada 1924 – 1941 Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. Interesant de constatat e că numele Basarabia încetează să mai fie folosit de oficialităţile sovietice, dar reintră în uzul curent al oamenilor, refăcînd legătura cu perioada dintre războaie, cînd provincia era românească, în cadrul statului român. Moldovean însemna, ca şi acum, „cetăţean al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, mai apoi al Republicii Moldova“, pe cînd basarabean însemna „locuitor al Basarabiei“, fără trimitere la naţionalitatea sau cetăţenie. Faptul că numele fusese impus cîndva de Rusia şi-a pierdut importanţa, conotaţiile rezultate de aici au dispărut. Între nume şi spaţiul denumit au apărut alte legături, prin care locuitorii se simt ca aparţinîndu-i şi formînd o unitate, aşa cum s-a întîmplat şi în cazul Bucovinei. Este grăitoare în acest sens lozinca Nicolae Dabija este o vie dovadă că Basarabia n-a murit și n-are cînd să moară, afirmînd ideea că, prin oamenii ei reprezentativi, Basarabia va dăinui.

[i] Modificarea aspectului fonetic al cuvîntului se explică prin pierderea legăturii cu adverbul chiar şi apropierea de paronimul chioară, frecvent folosit în limbă.

[ii] A se vedea Gheorghe Moldoveanu, Observaţii asupra etimologiei toponimului Arva, în „Studii de onomastică“, IV, Cluj, 1987.

[iii] Este ceea ce în mod curent se numeşte accentual unei limbi; se spune despre cineva că vorbeşte franceza cu accent german sau englez, ceea ce înseamnă că acel cineva nu şi-a însuşit în suficientă măsură baza de articulare, normele de articulare specfice limbii franceze.

[iv] A intrat în obişnuinţă formulări de tipul locuisc pe Morilor, în loc de locuiesc pe strada Morilor şi nimănui nu-i pare ciudată asocierea lui pe, cu regim de acuzativ, cu un nume în genitiv.

[v] Se are în vedere că în maghiară Someş are corespondentul Szamos, ca atare intermediarul ar fi limba maghiară. Invocarea formelor din germană, Somesch şi Samesch nu aduce lămuriri, preluînd atît pronunţarea română, cît şi pe cea maghiară.

[vi] Totuşi A. Philippide înregistrează, pronunţarea regională dibireaţă, pentru dimineaţă, care prezintă şi rotacizarea lui n intervocalic.

[vii] Deşi norme generale de accentuare nu se dau pentru limba română, totuşi majoritatea cuvintelor terminate în vocală au accent paroxiton. A se vedea Gheorghe Moldoveanu, Structura prozodică a cuvintelor româneşti – între conservatorism şi toleranţă, în „ Limbaje şi comunicare“, volum cuprinzînd lucrările Colocviului Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului, vol. VIII/ I, 2006.

[viii] Conform aceloraşi norme generale, majoritatea cuvintelor cu finala consonantică au accentual oxiton

[ix] În grupurile de litere ci, ce a doua literă are totdeauna valoarea unui semn diacritic, marcînd schimbarea valorii literei anterioare (ciolan, transcris ĉolan, e altceva decît colan, după cum ceară, transcris ĉară, e altceva decît cară). În alte situaţii literele respective notează şi sunete (foneme); cine se transcrie ĉine, e bisilabic, iar în cerb e notează singura vocală din cuvînt, sprijinindu-i existenţa fonetică. În limba română există doar interjecţii fără vocale. De aici apar dificultăţi de citire a cuvintelor cu aceste grupuri de litere, cărora li se adaugă grupurile ge, gi, che, chi, ghe, ghi. De regulă, ci urmat de consoană, are două sunete, ĉ şi i, aşa încît Pécica a devenit Pecíca, la fel cum Cácica a devenit Cacíca. Numele oraşului unde a avut loc ediţia din 2014 a Olimpiadei de Iarnă este Soci, care ar trebui rostit bisilabic (ruşii îl scriu Сочи, englezii – Sochi), iar numele oraşului Pakistanez Karachi, scris şi Carachi, Caráchi are la finală vocala i. Pronunţarea românească, fără i la finală (Ka-raĉ), sau cu i vocalic dar accentuat (Ka-ra-ĉí) se explică prin tot prin adaptarea la normele de fonetice ale limbii române. A se vedea Gheorghe C. Moldoveanu şi Niculina Iacob, Principii de scriere românească, Editura PIM, Iaşi, 2006.

[x] În derivatul pecican „locuitor din Pecica“ s-a produs aceeaşi modificare, chiar cînd e vorba despre antroponim.

[xi] Pentru discuţia în detaliu, a se vedea Gheorghe Moldoveanu, Bucovina: onomastică şi istorie, în „Revista de lingvistică şi cultură românească“, nr. 2/ 2014, 3/ 2015.

[xii]Provincia va fi numită şi Basarabia Ţaristă, în rusă Бессарабия, în ucraineană Бессарабія, în turcă Besarabya, în germană Bessarabien.

[xiii] Referindu-se la vremea întemeierii principatelor Muntenie şi Moldovei, Eminescu zice în Scrisoarea III: Rămîneţi în umbra sfîntă, Basarabi şi voi Muşatini, numind cele două familii domnitoare.

[xiv] A. Boldur, Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992, p. 417.

[xv] Înregistrat în secolul al XV-lea, cu variantele Teghenaccio, Teghenechiciu şi Teghinea, „pare să fie o denumire foarte veche, preistorică, de origine geto-dacă sau proto-românească“ (Anatol Eremia, Tighina, nu Bender, în „Localitățile Republicii Moldova. Itinerar documentar-publicistic ilustrat“, vol. 1). O dată cu intrarea sub stăpînire turcească cetatea va primi un nume nou, Bender, însemnînd „port“, care va fi preluat de ruşi şi impus ca nume oficial, replică la numele popular românesc Tighina.

[xvi] Ruşii vor prelua numele turcesc la oraşului, Akkerman, impus, din nou, oficial, astfel că tratatul prin care se încheia războiul din 1826 dintre ruşi şi turci, cînd Basarabia era numele guberbiei ruseşti cu capitala la Chişinău, a intrat în istorie sub numele de Convenţia de la Akkerman.

[xvii] Coaliţia europeană, formată din Franţa, Anglia, Regatul Piemontului şi Sardiniei, îşi realiza, cel puţin pentru o vreme, scopul de a opri expansiunea Rusiei în Balcani şi a o ţine departe de gurile Dunării.

[xviii] Cu un an înainte Vasile Alecsandri scrisese, inspirat de imaginea cîmpului de luptă de la Sevastopolul: O, Doamne! fie, ca sîngele vărsat/ Pe sub aceste ziduri într-un război turbat/ Să deie-o roadă bună, un drept de re-nviere/ Pentru-a mea țară scumpă ce zace în durere!

Iar în 1856 va compune marşul pentru armata română ce urma să treacă Prutul: Drum bun, drum bun, toba bate,/ Drum bun, bravi români,/ Cu sacul pe spate,/ Cu armele-n mîni!// Hai cu Domnul Sfîntul,/ Haideţi peste Prut,/ Să luăm pămîntul/ Care l-am avut.

[xix] A se vedea A. Boldur, op. cit.; Ştefan Ciobanu, Cultura românescă în Basarabia sub ocupaţia rusă, Chişinău, 1923; Constantin Stere, În preajma revoluţiei.