ORIGINEA ETNONIMULUI ROMÂN

 

Există convingerea că etnonimul ‘român’ este vechi la români, încă de pe vremea ocupației romane, dar la o analiză mai atentă a datelor se poate constata că lucrurile nu stau deloc așa. De-a lungul Evului Mediu și până mai încoace românii au fost cunoscuți în afara Țărilor Române ca vlahi (sau valahi), denumire de origine slavă, preluată de la germanici (cf. DELR, vlah), iar în antichitatea târzie până la stabilirea slavilor la sud de Dunăre, românii de azi erau numiți traci, daci sau iliri în funcție de regiunea în care locuiau. De menționat că doar românii din sudul Dunării s-au numit pe ei înșiși ‘români’ în diverse variante precum armânrămăr, etc., dar nu și la nordul Dunării. Este adevărat că Valahia s-a numit în documentele de limbă română, fie Țara Rumânească, fie Țara Muntenească, dar locuitorii acestei provincii românești s-au numit fie, munteni, fie olteni, etc., iar nu ‘rumâni’. Rumân nu a însemnat altceva decât ‘țăran dependent’, iobag. Cronicarii munteni vorbesc despre “limba noastră dăcească”, nu română, iar Stolnicul Cantacuzino nu credea în teoria romanizării, care începuse să capete contur ceva mai devreme, la cronicarii moldoveni. Istoricul grec Laonicos Chalcocondylas (1430 – 1470) in istoria sa  ne numește invariabil daci, iar pe Vlad Drăculea (Țepeș) îl definește drept ‘regele dacilor’. În plus, afirmă că româna este apropiată de italiană, dar ține să specifice că nu se știe de unde până unde cele două limbi seamănă așa de mult, fapt care dovedește că teoria romanizării nu căpătase contur la acea vreme.  Pe de altă parte, în cronicile bizantine, Imperiul Bizantin era denumit Imperiul Romanilor (Imperiul Roman), iar  locuitorii se numeanu pe ei înșiși romani. Grecii își spuneau romaioi (romani), iar populația traco-iliră procedase la fel folosind termeni specifici fiecărui dialect. Prin urmare, nu erau etnonime propriu-zise, ci defineau apartenența la o anumită entitate politică, anume Imperiul Roman de Răsărit, care reprezenta lumea civilizată, în contrast cu restul Europei care era lumea barbară. Prin urmare, toți locuitorii Imperiului Bizantin se defineau drept ‘romani’, indiferent de originea lor etnică. Este demn de menționat că până în ziua de azi, în limba neogreacă există expresia “mile romaika” cu sensul de ‘vorbește clar, deschis’, unde romaika este echivalentul lui ‘elinika’, ambele definind limba greacă, romaika fiind un derivat al lui romaios ‘roman’ (cf. DELR, român). Sânt detalii care nu pot fi trecute cu vederea.

Așa se explică faptul că doar românii din sudul Dunării au folosit endoetnonime de genul celor arătate mai sus, dar nu și cei de la nord de Dunăre.

Am arătat mai sus că la nordul Dunării a existat în Evul Mediu termenul de ‘rumân’, dar nu ca etnonim, ci ca realitate socială: acest termen a definit timp de secole pe țăranul dependent, țăranul dependent de moșiile boierești, în contrast cu moșneanul ‘țăranul liber’, un derivat al lui ‘moș, respectiv moșie’, definind de obicei pe locuitori din zonele de deal și de munte care au fost întotdeauna liberi, stăpâni pe ep avutul lor. Ba mai mult, asta se întâmplă doar în Muntenia, dar nu și în Moldova și nici în Ardeal. Prin urmare, se poate emite ipoteza că țăranii dependenți din Muntenia erau originari din sudul Dunării și că ei au venit aici într-o anumită perioadă istorică. Cum se explică totuși această stare de lucruri? Procopius din Caesarea arată că slavii odată ajunși în sudul Dunării atacau în modul cel mai bestial cu putință populația compactă de traci și iliri (așa cum îi denumește Procopius) din această regiune, ucigându-i, jupuindu-i de vii sau alungângu-i de pe locurile lor de baștină. Sălbăticia slavilor nu cunoștea limite. Multă vreme (și probabil și acum) s-a vorbit în istoriografia românescă despre migrația ‘pașnică’ a slavilor pe teritoriile locuite de strămoșii noștri. Pentru edificare vom cita din Procopius despre migrația ‘pașnică’ a acestora la sud de Dunăre: “Cam în același timp (este vorba de campania lui Belizarius împotriva goților din Italia, n.a.), o armată de slavi au trecut Dunărea provocând mult rău în toată Iliria până în Epidamos ucigând și luând sclavi pe toți cei le cădeau în cale, tineri sau bătrâni, jefuindu-le avutul. Au reușit deja să cucerească numeroase locuri întărite din regiune care erau neapărate, dar care fusseră mai înainte bine apărate și continuă să umble peste tot căutând orice pentru propria lor plăcere” (7, 29, 1-3). În continuare, autorul arată că o armată bizantină de cca 15. 000 de soldați le urmăreau mișcările fără a îndrăzni să-i atace.

În altă parte, autorul spune “O mare hoardă de slavi au coborât acum asupra Iliriei cauzând suferințe greu de descris. Împăratul Iustinian a trimis o armată comandată între alții și de fiii lui Germanos. Dar această armată era inferioară numeric inamicului nefiind în stare să se lupte cu ei, rămânând tot timpul în spatele lor tăind pe cei răzlețiți în urma barbarilor. Au ucis mulți dintre ei, dar au luat și câțiva prizonieri pe care i-au trimis împăratului. Cu toate acestea barbarii au continuat devastările. Expediția de jaf a durat mult timp în care au umplut drumurile de cadavre, luând ca sclavi mulțimi nenumărate, jefuind orice fără ca cineva să se poată opune și în sfârșit s-au întors acasă cu toată prada. Romanii nu au putut să-i atace când au trecut Dunărea or să le facă daune în vreun fel sau altul, pentru că gepizii au făcut înțelegere cu ei întâlnindu-se cu ei și trecându-i în bărci, peste Dunăre, primind sume mari pentru asta. Plata era un stater de aur de persoană” (8, 25, 1-5). Asta se întâmpla la începutul anului 552.

Invazii similare aveau loc și în Tracia: “În acest timp (anul 550, n.n.). O armată de slavi nu mai mare de 3000 de indivizi au trecut Dunărea fără să întâmpine nicio opoziție, înaintând imediat spre râul Hebros pe care l-au trecut fără dificultăți, apoi despărțindu-se în două grupuri. Un grup de 1800 de oameni, iar celălalt restul” (7, 38, 1-2). Cu toate că cele două secțiuni nu țineau legătura între ele, ambele au reușit să înfrângă armata bizantină. Generalul Asbados a fost luat prizonier, iar după aceea a fost ucis fiind aruncat în foc de viu, după ce  i-a fost jupuită pielea de pe spate. Jupuirea de viu și aruncarea în foc a celor prinși sau luați prizonieri era o practică obișnuită a invadatorilor slavi. “Apoi cei care l-au înfrânt pe Asbados au jefuit sistematic totul până la mare și au capturat un oraș de coastă numit Toperos, cu toate că avea garnizoană. Este primul oraș de coastă din Tracia și se află la opt zile de mers până la Bizanț. L-au capturat astfel. Cei mai mulți s-au ascuns în terenul denivelat din spatele fortificațiilor, ira restul au mers în fața porții care se află în partea de est și au început să hărțuiască pe romani la creneluri” (7, 38, 9-10). Soldații ies din cetate să-i atace pe cei din fața porții, sânt atrași în spatele cetății unde sânt atacați de grosul gloatei de slavi, fiind încercuiți și uciși până la ultimul om, apoi atacă fortificațiile. Locuitorii orașului lipsiți de armată încearcă să se apare singuri aruncând ulei fierbinte asupra invadatorilor. Cu toate acestea barbarii reușesc să cucerească orașul, apoi “Au ucis imediat toți bărbații, 15.000 la număr, luând ca sclavi femeile și copiii. Cu toate acestea, nu obișnuiau sî cruțe pe nimeni, de când au început să invadeze ținuturile romanilor, ucideau pe toți cei care le cădeau în cale, neținând cont de vârstă, astfel că întreg teritoriul Iliriei și al Traciei ajunsese să fie plin de cadavre aflate la voia întâmplării. Își ucideau victimele nu cu sabia sau lancea, ori în alt mod obișnuit, ci prin baterea a patru țăruși în pământ, făcându-i foarte ascuțiți și străpugându-i pe bieții nenorociți cu mare forță prin spate până în intestine. Acesta era modul preferat de a-i ucide. Barbarii aveau însă și altă metodă, anume bătând patru țăruși în pământ cât mai adânc, apoi legând mâinile și picioarele celor prinși de ele lovindu-i cu bâte ucigându-i ca pe câini ori șerpi sau alte sălbăticiuni. Alții îi închideau în colibe împreună cu vitele lor, pe acei pe care nu erau în stare să-i ia cu ei în vizuinele lor, și după aceea puneau foc la colibe fără nicio milă. Așa distrugeau slavii pe toți cei ce le cădeau în cale. Dar din acest moment înainte, ambele grupuri ca și cum s-ar fi îmbătat cu marea cantitate de sânge vărsat, s-au hotărât să facă prizonieri pe unii care le cădeau în cale și prin urmare, luau cu ei mii de prizonieri când plecau acasă” (7, 38, 19-23).

Asta se întâmpla pe la jumătatea secolului VI, dar procesul a continuat până mai târziu. Este de presupus că în această perioadă unii au trecut Dunărea la nord nu ca sclavi, ci ca fugari. Se știe că existau entități statale la nord de Dunăre, înainte de întemeierea Țării Românești, dar nu avem atestări clare ale existenței unor astfel de formațiuni politice în secolele VII-VIII, perioadă în care slavii s-au stabilit la sud de Dunăre, dar faptul că slavii nu s-au putut stabili în masă la nord de Dunăre, așa cum ar fi fost normal, dovedește încă odată că la acea vreme existau astfel de entități politice care nu i-au lăsat pe slavi să se stabilească în aceste regiuni, iar cei care vor fi rămas aici au fost asimilați de populația locală. În sudul Dunării, fenomenul a fost invers.

Prin urmare, este destul de evident că acești traci și iliri luați prizonieri de către slavi erau duși la nord de Dunăre ca sclavi, formând baza de plecare a viitorilor țărani dependenți din Muntenia, adică rumânii de mai târziu. Tot la fel de bine putem înțelege că tot atunci a început istoria popoarelor din sudul Dunării. Aceste date explică, de asemenea, și originea slavă a unor boieri din Țările Române. Este de presuspus că zona de câmpie a Munteniei era foarte puțin populată la acea vreme și prin urmare era nevoie de forță de muncă. După distrugerea regatului dacic de către romani și retragerea ulterioară a romanilor din Dacia, teritoriile dacice au rămas pradă invaziilor barbare de tot felul. Populația locală s-a retras în zonele de deal și de munte, zonele de câmpie rămânând, în principiu, pustii. Cele mai mari moșii boierești de mai târziu s-au aflat aici împreună cu masele de rumâni, care vor fi împropietăriți abia după Primul Război Mondial.

Mult mai târziu, abia prin secolele XVIII-XIX când teoria latinistă a prins mai bine contur s-a emis ipoteza că denumirea vine chiar de la coloniștii romani care ar fi spus cu multă mândrie ‘civis romanus sum’. O pură invenție pentru a susține ‘romanizarea dacilor’ care în realitate nu a avut niciodată loc, nici măcar la sudul Dunării. La nordul Dunării au fost foarte puțini coloniști în comparație cu populația locală, doar pe vremea ocupației romane. Este foarte bine cunoscut faptul că romanii nu au ocupat decât cca o cincime din teritoriul regatului dac, iar populația vorbitoare de limbă latină s-a retras odată cu retragerea aureliană, la 271 A.D. Datele arheologice nu lasă nicio îndoială că populația locală a rămas pe loc în fosta provincie Dacia (cf. DELR, Argument). În plus, dacii liberi nu aveau nici cel mai mic motiv să emigreze la sud de Dunăre.

Pe de altă parte, limba română este probă indubitabilă că dacii nu s-au romanizat. Am arătat cu diverse ocazii (cf. DELR), că 86% din lexicul limbii române este diferit de cel al limbii latine, dintre care un procent relativ redus sânt împrumturi din alte limbi, restul provin direct din proto-indo-europeană, prin urmare sânt de origine traco-dacă.

Notă: Toate traducerile din Procopius sânt făcute de autor.

Bibliografie selectivă

Chalkokondyles, Laonikos – The Histories, Cambridge Harvard University, 2014

Prokopios – Wars of Justinian, Hackett Publishing Company, Inc., Indianapolis/Cambridge, 2014

Vinereanu, Mihai – Dicționarul Etimologic al Limbii Române, Alcor Edimpex, București, 2008