ORIGINEA LIMBII ROMÂNE. ÎNTREBĂRI, INCERTITUDINI, CONTROVERSE (PARTEA I)

Chiar dacă, pentru savanţii din mediul academic, posibilitatea unei limbi române cu origini prelatine rămâne doar o „teorie extravagantă”, care „nu poate fi abordată într-o discuţie serioasă”^[1], trebuie recunoscut faptul că există, totuşi, suficiente aspecte insuficient clarificate ale ipotezei oficiale.

Iată câteva dintre acestea:

1) Specialiştii acceptă că o mare parte dintre coloniştii aduşi în Dacia nord-dunăreană era formată din traci de la sud de fluviu sau din Pannonia (mulţi fiind chiar din ramura geto-dacilor).

În cartea Istoria românilor (publicată de Academia Română în anul 2001), se afirmă următoarele: „Tracii balcanici, civili şi militari, nu au fost puţini în Dacia (provincia romană Dacia – n.ns.: D.T.). Ei sunt atestaţi prin patru cohorte cu specific etnic: coh. I Thracum Germanica c. R. equitata, coh. Thracum sagittatorum, coh. VI Thracum equitata şi coh. II Flavia Bessorum. (…) Pe baza antroponomasticii din inscripţii, se constată că tracii sudici, extrem de numeroşi în Transilvania (oraşe, castre, sate, staţiuni balneare) sunt oameni de condiţie liberă, din straturile mijlocii şi de jos ale populaţiei, sau cu grade inferioare, când este vorba de militari. Civilii apar frecvent cu statut de peregrini, de cetăţeni, de liberţi sau de veterani.”^[2]

Aceşti traci au intrat sub stăpânire romană efectivă în jurul anilor 9-15 d.Chr. (cei din Moesia şi Pannonia, după câteva decenii de prezenţă militară a imperiului în zonă)[3], respectiv 46 d.Chr. sau mai târziu[4] (cei din fostul regat al tracilor sapaei, inclusiv Dobrogea)[5].

Includerea lor în statul roman s-a produs, deci, cu 6-9 decenii înainte de cucerirea Daciei lui Decebal, timp insuficient pentru  a-şi abandona limba. Putem accepta, cel mult, ca unii autohtoni sud-dunăreni – în special cei care au migrat spre mediul urban – să fi devenit bilingvi.

De asemenea, italicii propriu-zişi din provincia Dacia erau foarte puţini, după o „cercetare mai recentă, minuţioasă”, fiind „prea puţin legaţi de pământul dacic şi de realităţile social-etnice locale”^[6]. În aceste condiţii, este de acceptat faptul că băştinaşii se puteau înţelege, în idiomul indigen, cu mulţi dintre colonişti (traci sudici sau chiar geţi dintre Dunăre şi Balcani), deci nu ar fi fost obligaţi să folosească doar latina.

De altfel, potrivit unor cercetători ca Th. Mommsen, P. Jung sau V. Pârvan, care se bazează pe menţiunile lui Arrianus (Tactica, 44, 1), „romanii admiteau şi folosirea limbii getice în noua lor provincie”^[7].

Referindu-se la ideea de romanitate, marele lingvist (romanist) Carlo Taglavini afirma că aceasta „a fost o noţiune esenţial politică, iar romanii nu şi-au propus nicicând o asimilare violentă a populaţiilor supuse şi nu au încercat nicicând să-şi impună limba lor”^[8].

2) Populaţia autohtonă, în pofida pierderilor suferite în războaiele cu Imperiul Roman, nu era puţină (inclusiv în interiorul Daciei romane), fiind capabilă să furnizeze – în secolele II-III d.Chr. – contingente importante de ostaşi: cu 12 unităţi militare locale „ori chiar mai mult”, Dacia se situa între primele trei provincii ale imperiului, după Syria – 13 unităţi, şi la acelaşi nivel cu Belgica – 12 unităţi^[9].

În acest sens, istoricul M. Macrea (care credea că era vorba, de fapt, de 15 formaţiuni militare geto-dacice în cadrul armatei romane) afirma că respectivele trupe „laolaltă aveau aproximativ opt-nouă mii de oameni – ceea ce era mult pentru acea vreme” şi „nu se puteau recruta decât din rândul unei populaţii relativ numeroase şi nu din nişte enclave dacice disparate, neînsemnate din punct de vedere social şi etnic”^[10].

Unii militari au revenit la locurile de origine după eliberarea din armată, destui daci intrând, în cursul secolului al II-lea d.Chr., „în trupele auxiliare cantonate în Dacia şi chiar în legiuni”^[11].

Fenomenul s-a accentuat mai ales după Constitutio Antoniniana, adoptată  în anul 212, în timpul împăratului Caracalla^[12], dar era valabil încă din perioada împăratului Hadrian, deci la mai puţin de două decenii de la războaiele daco-romane.

Astfel, unii dintre militarii cantonaţi la Napoca şi în împrejurimile acesteia, „încorporaţi în legiunea III Augusta (…), poartă nume de autentică factură           traco-dacică (Bitus, Eptacentus, Mucatra, Tarsa), ceea ce indică originea lor locală”^[13]. Sunt aspecte de reţinut în legătură cu componenţa etnică a provinciei, precum şi cu capacitatea de rezistenţă a idiomului local.

3) Nu a fost explicat în mod convingător cum au preluat geto-dacii din afara provinciei limba oficială a imperiului, abandonând-o pe a lor, în condiţiile în care nu existau presiuni în acest sens, nici de natură politică (nu au fost integraţi în statul roman), nici de natură etnică (zonele în care locuiau nu erau ocupate de o populaţie majoritară vorbitoare de latină).

În plus, retragerea Imperiului Roman la sud de Dunăre a însemnat transferul, de la nord de fluviu, al trupelor imperiale, administraţiei provinciei şi unei părţi importante din populaţia urbană, cei consideraţi agenţii activi de latinizare. Populaţia rămasă era, evident, majoritar rurală, manifestând un accentuat conservatorism (inclusiv lingvistic).

De asemenea, aşa cum afirmă istorici din mediul academic, titlurile de Dacicus sau Dacicus Maximus ale unor împăraţi precum Decius sau Gallienus demonstrează că, în anii 250, 260 sau mai târziu, „agresorii cei mai înverşunaţi de la graniţa Daciei (romane – n.ns.: D.T.)” erau autohtonii neincluşi în imperiu^[14], iar, după retragerea trupelor romane la sud de Dunăre sau chiar mai devreme, mulţi dintre carpi şi alţi geto-daci liberi s-au stabilit în fosta provincie imperială, stăpânind-o efectiv cel puţin până în anul 332.

Voi prezenta, în acest sens, doar câteva consideraţii ale istoricilor români din mediul academic:

• „… cercetarea arheologică românească din ultimele cinci decenii a dovedit că în fostele teritorii romane de la nordul Dunării s-au aşezat mai întâi nu triburile germanice ale goţilor, ci numeroase comunităţi ale carpilor şi ale dacilor liberi mărginaşi, veniţi din Moldova, Muntenia, Crişana. (…) Pe de altă parte, documentarea arheologică actuală permite să constatăm o prezenţă efectivă a carpilor, încă din a doua jumătate a secolului al III-lea, în Dacia transilvană şi sud-carpatică. În părţile nord-estice ale Transilvaniei carpii au pătruns şi s-au aşezat statornic, probabil în calitate de clientelari ai romanilor, chiar din vremea lui Gallienus, când s-au constituit aşezări carpice pe un fost teritoriu roman ori s-au putut adăuga grupuri de carpi la vechile comunităţi rurale daco-romane”^[15].
• „După retragerea legiunilor şi a administraţiei romane, Dacia rămâne în parte în stăpânirea dacilor liberi (carpi)”^[16].
• „Or, precum se ştie, cei care au intrat mai întâi în ţinuturile Daciei din care s-au retras armata şi oficialităţile romane au fost carpii, nu goţii, veniţi mai târziu”^[17].
• „… în fostul spaţiu roman de la sudul Carpaţilor până la Dunăre au intrat dacii liberi din Câmpia Munteană, iar în fostele teritorii romane din Transilvania au pătruns populaţii daco-carpice; goţii au venit după aceea, pe la începutul secolului IV. (…) Banatul, după 271, a intrat în stăpânirea iazigilor şi dacilor liberi veniţi din vest şi de la nordul Mureşului”^[18].
• „Se pare însă că beneficiarii ţinutului cedat (provincia romană Dacia – n.ns.: D.T.) au fost carpii şi multe alte triburi de daci liberi. (…) Goţii au fost bătuţi de împărat (Aurelianus – n.ns.: D.T.) şi siliţi a se retrage în regiunile nord-pontice. (…) Arheologic, carpo-dacii au fost identificaţi pe teritoriul Olteniei încă din secolul al III-lea e.n.”^[19].

Situaţia politico-militară s-a schimbat, însă, după anul 332. În acea perioadă, un număr important de goţi (în urma unui tratat cu împăratul Constantin cel Mare) a pătruns în zonă şi a preluat, temporar, controlul asupra teritoriilor carpato-dunărene.

O excepţie pare a fi fost Transilvania, unde – conform unor istorici – germanicii au avut o prezenţă masivă doar după anul 376, atunci când au fost împinşi de presiunea hunilor^[20].

Putem vorbi, astfel, de cel puţin 6-7 decenii de dominaţie a carpilor şi a altor geto-daci asupra acestui spaţiu, iar, în cazul Transilvaniei, situaţia a fost valabilă timp de peste un secol.

Dacă mediul academic acceptă că, în 100-150 de ani, cea mai mare parte din populaţia băştinaşă a provinciei fusese „latinizată”, nu poate fi exclusă nici ipoteza ca, în perioada 270/275-332/376, idiomul autohton (vorbit de localnicii neintegraţi în imperiu) să fi recucerit cel puţin o parte din poziţiile pierdute.

În mod cert, nu este solidă ipoteza conform căreia, după 60, 70 sau 150 de ani de la anexarea unui teritoriu, întreaga populaţie a acelei regiuni va prelua, în mod definitiv, limba cuceritorilor.

Cel mult, anumite segmente demografice – în special cele care s-au stabilit în oraşe sau au ajuns în apropierea urbanităţii – pot deveni bilingve. Dominaţia carpilor şi a altor ramuri geto-dacice asupra teritoriului nord-dunărean nu a putut însemna – chiar dacă ar fi durat mai mult – adoptarea limbii acestora de către toţi locuitorii care nu (mai) vorbeau idiomul tracic.

Carpii nu au avut o civilizaţie urbană prea dezvoltată şi, din câte cunoaştem până acum, nu au lăsat documente sau mărturii epigrafice în propria limbă. Este posibil, totuşi, ca – în acele decenii de după retragerea trupelor romane – unele comunităţi latinofone (posibil, şi unii migratori) să fi fost dacizate sau să fi devenit bilingve.

Nu poate fi acceptată  opinia unor lingvişti din mediul academic (precum I. Fischer) care – deşi recunoşteau că, după retragerea trupelor romane, „cercetările arheologice dovedesc instalarea în provincie a unor grupuri destul de compacte de carpi şi „daci liberi” din vecinătatea imediată” – considerau că aceştia ar fi adoptat relativ repede limba latină^[21].

Argumentele acestora („asimilarea lingvistică a acestora s-a produs cu destulă uşurinţă, deoarece şi în perioada provinciei romane existau numeroase contacte dintre populaţiile din interior şi cele din vecinătate”, dar şi „indicii ale unor instalări de carpi în Dacia romană”^[22]) sunt, în mod evident, extrem de fragile.

Au existat mereu relaţii socio-economice între diferitele etnii din interiorul sau din afara unui imperiu, dar aceasta nu a însemnat preluarea, de către triburile rămase libere, a limbii oficiale a acelor state.

În plus, colonizarea unor diverse grupuri de geto-daci în provincia romană nu putea conduce la asimilarea lingvistică a acestora ci, mai degrabă, la consolidarea bazei etnice a autohtonilor. Cei colonizaţi puteau învăţa, cel mult, limba latină, fără a fi obligaţi să-şi abandoneze idiomul matern.

O altă afirmaţie contestabilă a lui Fischer se referă la posibilele intenţii ale împăratului Hadrianus de abandonare a provinciei Dacia, în anii 117-118 d.Chr. În opinia acelui lingvist, printre elementele care l-au determinat pe suveran să renunţe la acel proiect s-a numărat „intensitatea romanizării” acelei regiuni^[23]. Este aberant să discuţi despre asimilarea lingvistică (fie şi parţială) a unei populaţii după 11 sau 12 ani de la integrarea acesteia în imperiu.

(va urma)

[1] Lucian Boia, România, ţară de frontieră a Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 47.

[2] *** Istoria românilor (Academia Română), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, vol. II, p. 155. Câteva fragmente din această lucrare au fost prezentate şi de Mihai Vinereanu, în Fondul lexical principal al limbii române, Editura Uranus, Bucureşti, 2020, p. 22 (Introducere).

[3] „În anul 29 î.e.n., cotropitorii romani ocupă regiunea dintre Dunăre şi Marea Neagră, constituind aici provincia Moesia…” (*** Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului R.P.R. (volum întocmit de Vladimir Hanga), Editura de Stat pentru Literatura Economică şi Juridică, Bucureşti, 1955, p. 90). Organizarea acestei zone ca provincie  romană (cu guvernator atestat) s-a produs, însă, câteva decenii mai târziu. Referitor la Pannonia, reputatul istoric Radu Vulpe afirma că „în anul 9 p.Chr.” acea regiune „a devenit o provincie romană pe toată întinderea ei” (Radu Vulpe, Studii privind protoistoria Daciei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013, p. 321).

[4] Mulţi istorici consideră că anexarea regatului tracilor sapaei, inclusiv toată Dobrogea, a avut loc în anul 46 d.Chr. Există, însă, şi o altă ipoteză (susţinută de unii specialişti, precum Alexandru Vulpe, Mihail Zahariade, Alexandru Suceveanu) conform căreia desfiinţarea acestui regat tracic s-a produs în anul 74 d.Chr. (Vezi: Alexandru Vulpe, Mihail Zahariade, Geto-dacii în istoria militară a lumii antice, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 134; Alexandru Suceveanu, articol în Pontica, 4, 1971, pp. 105-123, apud Alexandru Vulpe, Mihail Zahariade, op. cit., p. 164, nota 5).

[5] *** Istoria românilor (Academia Română), vol. I, pp. 656-658. Vezi şi: Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, pp. 79-80.

[6] *** Istoria românilor (Academia Română), vol. II, pp. 153-154 (conform acestei lucrări, numărul italicilor din Dacia era mai mic de 150 de persoane). Vezi şi: Mihai Vinereanu, Fondul lexical… (Introducere), p. 22; D. Protase, Autohtonii în Dacia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 236.

[7] Vezi: Ion I. Nistor, Autohtonia daco-romanilor în spaţiul carpato-dunărean, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1942, p. 12. Arrianus, în lucrarea amintită, se referă, de fapt, la „strigătele de luptă” ale unor formaţii militare compuse din diferite etnii ale imperiului (celţi, geţi, reţi etc.) care puteau fi făcute în „limba naţională” (Vezi, în acest sens: I.I. Russu, Daco-geţii în Imperiul Roman, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980, p. 28).

[8] Carlo Tagliavini, Originile limbilor neolatine, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 70.

[9] *** Istoria românilor (Academia Română), vol. II, p. 149.

[10] Apud D. Protase, Autohtonii în Dacia, pp. 197 (nota 5), 198.

[11] *** Istoria românilor (Academia Română), vol. II, p. 150.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem. Vezi şi: D. Protase, Autohtonii în Dacia, p. 204.

[14] Ion I. Nistor, op. cit., p. 19.

[15] *** Istoria românilor (Academia Română), vol. II, pp. 265-266.

[16] Constantin C. Giurescu, Formarea poporului român, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973, p. 119.

[17] D. Protase, Autohtonii în Dacia, p. 226 şi 262-263 (cu afirmaţii similare).

[18] Idem, Problema continuităţii în Dacia în lumina arheologiei şi numismaticii, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1966, p. 140.

[19] D. Tudor, Oltenia romană (ediţia a IV-a revizuită şi adăugită), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1978, pp. 40, 415.

[20] „Goţii au pătruns în Dacia, cel mai devreme, pe la mijlocul secolului al IV-lea, mărturie directă în acest sens fiind data sigur ulterioară anului 332 (…) a tuturor vestigiilor ce le pot fi atribuite lor în vechiul spaţiu roman-provincial de la nordul Dunării. După opinia unor autori, de o prezenţă masivă a goţilor în Transilvania nu poate fi vorba decât după anul 376, când ei au fost dislocaţi din regiunile extracarpatice de invazia hunilor” (*** Istoria românilor (Academia Română), vol. II, p. 265).

[21] I. Fischer, Latina dunăreană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 39.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, p. 35.