PARALELE INTERSECTATE

Despre renașterea unui adevăr: Burebista și Cotyso prin lentila profesorului Mihai Vinereanu

 

Iarăși ianuarie…un ianuarie fără Mihai…Casa albă din Dunga Cioranilor  este acum pustie. O mai păzesc doar cei doi câini și cele două pisici ale sale, care îl așteaptă în drum. Încă îl așteaptă…

Îmi amintesc fiecare ianuarie pe care de ziua mea îl sărbătoream cu un pahar cu vin, seara, la gura sobei urându-ne „La mulți ani!”.

Îmi plăcea să-l rog ca în serile acelea, ca și în diminețile care urmau, să-mi povestească istoriile despre care tocmai scrisese. Povestea frumos, cursiv, cu o voce gravă, baritonală care urca și cobora în funcție de gradul tensiunii acțiunii în care, pe negândite, se pierdea.  Tocmai terminase cu câteva zile în urma (10 ianuarie 2022), un material, o documentație  cu care demonstra o gravă eroare de traducere despre Burebista. Era foarte revoltat că traducătorul „îl ucisese” prin traducere pe marele rege trac, rege care unise sub sceptrul său toate triburile traco-geto-dace. Mereu vorbea despre această rescriere din inerție a istoriei noastre prin  traduceri pe care Mihai le considera tendențioase. Cum altfel, se întreba, dacă pe Burebista „îl ucid” în urma unei răscoale, pe Deceneu îl fac „șarlatan” în loc de „magician”, pe Zamolxe îl fac „sclav al lui Pitagora”? De ce această notă de negativism, de subapreciere? Cui și la ce folosește? Există întotdeauna o literă și un spirit al legii. Trebuie tradus corect. Iată analiza propoziției în cauză „Cu toate acestea, anumiți bărbați s-au ridicat împotriva lui Burebista și a fost detronat (înlăturat de la putere) înainte ca romanii să trimită o expediție împotriva lui”. Aceasta este traducerea corectă a textului lui Strabon, iară nu versiunea găsită de el: „Cât despre Burebista, acesta a pierit în urma unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui.”

 

Traducerea corectă a verbului deposed din engleză conform analizei pe care o face în articolul din ian. 2022, este „a fost detronat”. La fel,  inteligența artificială analizează termenul în limba greacă, legând expresia de verbul katelythe tradus prin „a fost înlăturat” sau „destituit” sau „i s-a dizolvat puterea, autoritatea.” Adică, în spiritul adevărului, nu suprimare fizică. Traducătorul a folosit termenul „a pierit”, pentru că a strecurat subtil ideea unei paralele dramatice, spectaculoase între dispariția politică a regelui Burebista în anul 44 îH și moartea într-adevăr prin asasinat, în același an 44 ÎH, a lui Cezar. A speculat ca un moment de cotitură globală această dispariție din istorie a acestor doi coloși ai istoriei.

Dar distincția semantică a lui Vinereanu între „înlăurat” ca o  posibilă exilare, oricum pierdere a puterii politice și „pierit”, consider că trimite spre un alt punct de vedere al analizei situației politice din Dacia după acel an 44 îH, anume, apariția firească a lui Deceneu ca successor – astfel se  realiza o tranziție de putere, nu un vid sângeros care se iscă după un asasinat. Rezultă mai departe că, dacă regele a fost doar înlăturat, atunci, în momentul acela al istoriei, tot atunci a trebuit să fie și înlocuit. Astfel, acțiunea nu mai capătă sentimentul acela de oroare în fața unui  sângeros asasinat (cum simțim când aflăm ce au făcut senatorii romani cu Cezar la idele luiMarte), ci un aer de normalitate, de firesc. În acest caz nu noi, adică străbunii noștri am fost cei sălbatici,  ci ceilalți, aceia  care urmăreau să ne „civilizeze.”

Și atunci de ce să nu acceptăm acest fapt istoric interpretat corect, dându-i un loc în gândurile noastre spre o viitoare analiză corectă, întregitoare?

Mihai a luptat din răsputeri să retrezească în români sentimentul adevăratei valori a neamului nostru. Oamenii sunt ființe gregare, adică nu pot trăi decât în grupuri cărora trebuie să le aparțină. Pentru asta este necesară existența unor criterii care să valideze atât oferta persoanei, cât și apartenența și acceptarea ei de către grup. Pentru asta se învață istoria, pentru asta se cercetează minuțios trecutul pe care ni l-au lăsat străbunii, cu bune și cu rele, trecut pe care trebuie să-l interpretăm correct și să ni-l asumăm în ființă. Pentru că acest trecut ne-a lăsat azi un pământ pe care trăim și o  limbă cu care ne înțelegem între noi și cu alții. Cele mai frumoase cuvinte despre acest pământ le-a rostit însuși Pontifex Maximus: Grădina Maicii Domnului.

Există multe persoane care se străduiesc, se luptă să reaprindă în sufletul românilor flacăra bucuriei care vine odată cu conștientizarea apartenenței la neamul românesc cu istoria lui adevărată, curățită de falsuri, adăugiri și necurățenii. Printre ei a fost și profesorul Mihai Vinereanu. Spunea Mihai că istoria nu se află numai cu șpaclul și mistria arheologilor, ci și cu dicționarele etimologice ale lingviștilor.

Iată de ce este imperios necesară o traducere corectă a surselor primare de informație. Dintr-un cuvânt analizat cu atenție se pot trage multe concluzii. Revenind la Burebista, corecta traducere care relata înlăturarea lui Burebista atunci, în acel mment istoric și împărțirea în patru, apoi în cinci formațiuni statale a regatului dac, elimină ideea de haos politic,  continuînd într-o logică imbatabilă apariția firească a lui Deceneu ca succesor. Prin acceptarea lui ca șef peste o imensitate (la vremea aceea) de teritorii, în mintea și în inima lui Mihai, Burebista era un lider de grup așteptat de istorie, altfel ar fi fost imposibilă ascensiunea sa rapidă. Nu avea de ce să nu fie considerat un egal al lui Cezar, ceea ce a și fost, pentru că Dacia care s-a născut din voința lui nu putea să nu fi fost la înălțimea dușmanului ei, o Romă fostă uriașă care acum își trăia ultimii ani ai existenței sale sclavagiste.

Și totuși, spunea Mihai, cele două popoare aveau o istorie comună prin drumurile parcurse cu mii de ani în urmă de strămoșii lor comuni. Așezate în Câmpia Panoniei cu mii de ani în urmă, popoare venite din Asia, din Anatolia, s-au înmulțit și-au fost nevoite ca din ele să roiască, să plece către noi pământuri. Altele au rămas. Așa au ajuns triburile latino-faliscilor în câmpia Latium a Italiei, iar unele din triburile proto tracilor au rămas în și în jurul arcului Carpaților. Iar au trecut mii de ani și popoarele stabilite în Latium au fondat Roma în anii 753 îH, s-au înmulțit iar, apoi iar au plecat după alte pământuri. În aceste căutări și cuceriri au ajuns din nou în câmpia Panoniei și în arealul munților Carpați unde i-au găsit pe urmașii proto-tracilor care nu plecaseră nicăieri: rămăseseră și, deci, erau (de-)ai locului.

Toate aceste drumuri de migrație sunt acum analizate și confirmate nu numai de arheologie, ci și de genetică și, mai ales, de lingvistică fiindcă, spunea Mihai, limba unui popor este vie și trăiește cu acest popor modificându-se doar la suprafață. Esența, rădăcinile cuvintelor, ca și ale oamenilor, au lăsat semne pe unde au trecut și pot reconstitui istoria. Această teorie acceptată de din ce în ce mai multă lume justifică baza tuturor cercetărilor și scrierilor profesorului Vinereanu timp de  treizeci de ani. Descoperirile sale lingvistice, foarte curajoase, pun la îndoială vechile teorii ale latinizării Daciei, latinizare impusă prin cucerirea Daciei de către romani. Mihai nu neagă și n-a negat niciodată fapul istoric al cuceririi, ci a împins înțelegerea acesteia către alt punct de vedere mult, mult mai profund din punct de vedere semantic.

Iată cum ar fi pledat Vinereanu în apărarea adevărului  său incomod împotriva celor care ne cred pe noi și, paradoxal, se cred și pe ei înșiși aparținând unui popor amorf, inert, incapabil de acțiuni concertate administrativ-politice și care, în consecință, trebuie civilizat și condus în permanență de neamuri superioare:

Este adevărat că din anul 44 îH Burebista n-a mai fost regele Daciei, dar asta nu s-a petrecut într-un mod sângeros, ca la romani, ci într-un mod firesc: a fost înlocuit de un prieten, preotul Deceneu.

Este adevărat că în anii 101-102, Dacia a purtat războaie cu Roma, atacată fiind de această Romă care, însă, nu reușește să o cucerească, motiv pentru care s-a mai pregătit încă trei ani.

Este adevărat că Roma a atacat din nou Dacia luptându-se cu ea  din 105 până în 106 când a cucerit-o, dar nu pe toată, ci doar 15-20%. Spunea Mihai că Dacia a fost o nucă prea tare pentru fălcile imperiului.

Este adevărat că au stăpânit-o și exploatat-o, dar numai 170 de ani. Alte provincii fiind stăpânite multe sute de ani.

Este adevărat că a fost ultima provincie cucerită, dar a fost și prima provincie părăsită, împăratul Aurelian plecând in 271-275 cu larii și penații săi.

Este adevărat că au avut puncte de apărare pe toată lungimea limesurilor pe care le-au ridicat la hotarele provinciei, dar acestea niciodată nu i-au putut apăra de atacurile fulger ale dacilor liberi.

Este adevărat că pe unde au trecut, romanii au construit drumuri pentru logistica stării lor militare, dar unde au stăpânit în Dacia, nu le-au mai făcut, conștienți fiind de dictonul „apucă și fugi cu ce mai poți”

Este adevărat că în provincie a fost impusă ca oficială limba latină, dar acest fenomen nu a fost forțat ci s-a derulat aproape de la sine, construit pe fundamentul limbii proto-indo-europene comun cu cel al strămoșilor strămoșilor lor.

Ambele popoare, cel roman de-acuma și cel care devenise iliro-traco-daco-get, tot așa, erau urmașe ale acelor populații, populații care, venind aici prin migrațiile determinate de mișcarea ghețarilor, a glaciațiunilor, au lăsat pentru eternitate, ca urmă, ca dovadă a trecerii lor pe aici, numele apelor și ale munților unde au trăit. Nu eram situați pe poziții de popoare învingătoare și învinse, ci pe poziții de rudenie egalitară, de „regăsire”.

Ei, cum ar spune Vinereanu, veniseră acasă.

Spunea Vinereanu că regatul lui Burebista, Dacia cea mare „de pe vremea lui Cotyso până la Decebal” acoperea aproape în întregime regatul României Mari.

-Cine a fost Cotyso, Mihai?

-Au fost mai mulți. Cotyso cel la care m-am referit eu, a fost regele trac al Odrizilor, Cotyso I-ul. A domnit între anii 384-359 î.H.   și, la fel cu Burebista, a reușit să unească triburile trace. Dar deși au fost mai mulți, a fost  unul, Cotys al VIII-lea, absolut remarcabil: cel pe care l-a făcut cunoscut poetul Ovidiu, exilatul de Roma la Pontul Euxin,  în Tomis.

– Povestește, te rog, Mihai!  Și Mihai o lua de la capăt…

-Acel Cotys I-ul, primul rege al tracilor Odrizi, a fost un fel de Burebista al nostru. Foarte curajos, a reușit în câțiva ani să unească toate triburile tracilor de la sud de Dunăre până dincolo de munții Haemus, ridicând, construind cel mai mare regat trac. După el au urmat mai mulți regi Cotys. Cel care ne interesează este regele Cotys al VIII-lea, numit „al sapeilor.” A domnit între anii 12 și 19 dH. peste un teritoriu care îngloba pe atunci și zona Dobrogei noastre, inclusiv cetățile orașe ale grecilor de pe țărmul Pontului Euxin, deci și Tomisul. În acea vreme, la Tomis fusese exilat cel mai mare poet al latinității, Publius Ovidius Naso.  Dar marele Ovidiu auzise despre  regele Cotys cum că în afara obligațiilor sale de cârmuitor al marelui său regat, acest rege era și un om foarte civilizat, cult și …un mare poet. Ovidiu îi adresează scrisori tot în versuri, în care pe lângă laudele binemeritate referitoare pentru calitățile sale de om, de rege și de poet, Ovidiu îi adresează și rugăminți fierbinți prin care îl roagă să medieze pe lângă împărat ca să-i mai îndulcească soarta, măcar să schimbe locul exilului. În Tomis era foarte frig.

Și iarăși, Mihai se lansa în exerciții de judecată, de logică, de gândire, care mă  fascinau:

-„Perdiderunt cum me duo criminia: carmen et error.” aceasta este declarația poetului Ovidiu care-și asuma o greșeala pentru care fusese exilat. Probabil, dacă nu chiar sigur, bănuise sau aflase despre acea vină de neiertat, a lui sau a prietenelor lui, sau el însuși greșise.  Prin acea greșeală lezase onoarea familiei împăratului, fapt pentru care acesta nu l-a iertat niciodată. Nu i-a dezonorat familia, nu i-a confiscat averea dar n-a vrut să-l mai vadă sau să-l audă niciodată. Supărare directă, imensă, fără întoarcere. Putea împăratul să dispună  asasinarea lui Ovidiu, fiindca se obișnuia, dar n-a făcut-o fiindcă într-un fel ținea la el.  A preferat să-l trimită în exil într-un loc unde știa că domneau alte legi mult mai puțin sângeroase, la geții cei aprigi. Nu era în acel verdict nici moarte, nici iertare și totuși erau amândouă, ca în expresia „odi et amo”.  Simbolic, terenul pe care se desfășoară tragedia lui Ovidiu, prin încrederea pe care a demonstrat acesta că o avea în calitățile intelectuale ale conducătorului get scriindu-i acestuia nenumărate ode, devine dintr-o dată o zonă purtătoare de cultură înaltă. Cred că Mihai se gândea și la miezul de cultură cuibărit în zona  Carpato-Dunăreană.              Cotys nu mai era „barbarul”(nu cu nuanța sa peiorativă, ci cu înțelesul corect de „străin”). Cotys era regele-poet care scria în greacă, regale care vorbea fluent greaca și latina. Apelul dureros al regelui latin al poeziei către regele get al tracilor odrizi, demonstrează încrederea lui Ovidiu în interinteligibilitatea celor două culturi. Însuși Ovidiu declară că a scris poezii în limba geților. Se inițiase astfel un dialog între cele două civilizații, dialog care n-ar fi putut exista între exponenți ai unor culturi defazate, dușmănoase. Chiar din punct de vedere tehnic, dacă limba geților ar fi fost o limbă complet „străină”și „barbară”, un poet de finețea lui Ovidiu nu ar fi putut s-o stăpânească atât de repede încât să poată să respecte metrica latină. Ovidiu nu a învățat o limbă nouă ci a acordat latina sa unui dialect local. Limba geților i-a fost inteligibilă structural, altfel, ethnic, nu se poate.     Burebista, îmi spunea Mihai, Burebista și Cotys al sapeilor sunt pentru mine arhitecți ai unui spațiu de rezonanță. Dacul Burebista și tracul odris Cotys nu au apărat, după mine, doar un spațiu teritorial ci, au apărat prin rezistență un adevărat spațiu lingvistic. Am aplicat legile fizicii la lingvistică, zicea Mihai. Acțiunea  încercării de destructurare a regatelor lor naște instantaneu o reacțiune. Egală și de sens contrar. Cei doi și toți ceilalți trăitori pe spațiile călcate în picioare de agresori, devin forța politică de reacție care a reușit să păstreze integritatea neamului. Nu avem voie s-o distrugem.      Mihai a înțeles legătura între integritatea teritorială a neamului și integritatea sa în unitatea lingvistică. Poate cei doi ani de inginerie pe care a părăsit-o l-au ajutat în analiza (de altfel corectă) lingvistică prin prisma legilor fizicii: aplicând legea „orice acțiune are o reacțiune”  demonstrează rezultatul acțiunii de „latinizare”. Când spunea că limba română pe care o vorbim este limba dacilor, limbă care nu s-a pierdut ci a urmat o evoluție de două mii de ani, el se gândea la principiul: nimic nu se pierde, totul se transformă.  Însăși supraviețuirea fondului lingvistic autohton este dovada validității acestei legi.

Dar despre modul în care Vinereanu conducea analizele sale lingvistice după legile universale ale fizicii se poate face  o întreagă disertație. A fost un mare gânditor, un spirit enciclopedic și, mai ales, un cercetător care folosea metacogniția.

Metodele sale de lucru, infailibile, aduse, cred, de peste ocean, erau în primul rând analiza prin comparație, chiar prin reducere la absurd și efectuarea paralelismelor tot pentru comparație. Și dacă în matematică paralelele nu se întâlnesc niciodată, Mihai analiza profile umane, drumuri, evenimente istorice pe care ulterior le intersecta întrebându-se ce s-ar fi întâmplat dacă…sau, iată ce s-a întâmplat atunci când…vezi Burebista, Cotys, Ovidiu.                                         

A fost unul din cei mai sinceri și curajoși luptători ai românismului, a ars ca o torță muncind la „cuvintele lui sfinte” câte 16-18 ore pe zi, a luminat cât a trăit, a scris și a lăsat României un început de drum întru cunoașterea propriei istorii adevărate. A încercat să ne convingă să mergem pe drumul lui, n-a reușit cu totul, a mers cu noi o vreme, apoi a obosit și a plecat să se odihnească.