Pentru ce îl preţuim şi îi suntem recunoscători lui Horea

  Motto:

 „Mare căpitan și împărat o fost Horea!”
Avram Iancu

„Nalţi suntem noi munţii-zise-un vechi Carpat /
Dar el e mai mare, că ni-i împărat.”   Mihai Eminescu

 

Răscoala transformată în revoluţie¹ declanşată în 2 noiembrie 1784 la Curechiu, în ţara Zarandului, lângă Brad, a constituit un eveniment de primă mărime în istoria noastră. Ea a fost pregătită şi condusă de treimea revoluţionară, alcătuită din Vasile Nicula Urs, zis Horea, Ion Oargă, zis Cloşca şi Gheorghe Giurgiu, zis Crişan, martiri şi eroi ai naţiunii române. Anul acesta marcăm 240 de ani de la această mişcare revoluţionară. În acest context am scris şi publicăm acest articol.

Pentru ce îl preţuim şi îi suntem recunoscători lui Horea:

Mai întâi pentru inteligenţa şi calităţile lui morale, transmise nouă de Alexandru Şterca Şuluţiu (1794-1867), prelat, cărturar şi om politic născut în Abrud, deci cunoscător al locurilor natale ale lui Horea, autorul primei monografii despre Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni ai Ardealului, publicată în 1860. Horea, scrie el, „era de la natură înzestrat cu o minte ageră, isteaţă şi pătrunzătoare, iubitor de dreptate şi plecat spre pace; de aici ca procatăr² în forurile săteşti şi la Câmpeni, apăra cauzele oamenilor şi purta procese ce duceau la împăciuirea părţilor aflate în conflict. În traiul vieţii era cumpătat şi moral, cu năravuri bune şi o purtare între oameni plăcută şi onorabilă, aşa că pentru însuşirile sale cele bune era înaintea poporului din munţi în vază şi în încrederea cea mai mare. Ca urmare nu numai privaţii în cauzele lor îl adoptă de apărător în procesele lor, ci şi obştea toată a poporului din munţi; Horea era socotit cel mai vrednic, căruia să-şi încreadă lucrul şi solia la împăratul, pentru câştigarea dreptăţii în comunele lor.”³

Referindu-se la calităţile umane, spirituale, politice şi diplomatice ale lui Horea, marele scriitor german Friederich Schiller (1759-1805) afirma: „Precum se vede, era făcut pentru a domni; acest lucru l-a învederat el şi faptele lui toată vremea cât și-a jucat rolul, că știa foarte bine porunci… După cum cu certitudine se spune şi se știe, el nu era un om sec la cap și prost, ci era învățat, un mare maestru, cu multă iscusință şi șiretenie. Vorbea perfect limba germană [învăţată în timpul serviciului militar în Austria] şi a citit mulți scriitori germani, ale căror scrieri le-a și adâncit.”⁴

Apoi îl preţuim pe Horea pentru faptul că, fiind un om credincios şi un excelent dulgher, a construit împreună cu ortacii săi două falnice biserici: bisericuţa din Albac, cum o numea poetul Octavian Goga, începută în 25 mai 1752, în care Horea a fost cantor şi epitrop, şi biserica din Cizer, azi în judeţul Sălaj, înălţată în 1773, care, fiind realmente o capodoperă a arhitecturii populare româneşti, a fost dusă în 1967 la Muzeul Etnografic al Transilvaniei Romulus Vuia din Cluj-Napoca, secţia în aer liber (pădurea Hoia)⁵. Ambele ctitorii sunt deosebit de apreciate şi în zilele noastre.

De asemenea, îl preţuim şi îi suntem recunoscători lui Horea deoarece avea un puternic simţ al dreptăţii, iar ca urmare, încă de tânăr a devenit purtătorul de cuvânt şi apărătorul moţilor în diferite pricini la judecătoriile comunale din munţi. Matur în gândire, călit în lupta cu greutăţile şi nevoile personale, bun cunoscător al sufletului moţilor, Horea a fost deseori împuternicit de către aceştia să le prezinte doleanţele în faţa organelor locale maghiare şi austriece.

În acest context se înscrie şi plecarea sa la Viena, de patru ori, între anii 1779-1784, însoţit de trei ori de Cloşca şi de alţi reprezentanţi ai comunităţilor săteşti, cu petiţii adresate mai întâi împărătesei Maria Tereza (1740-1780), iar apoi fiului ei, împăratul Iosif al II-lea (1780-1790), prin care solicita rezolvarea gravelor probleme cu care se confrunta ţărănimea iobagă din Ţara Moţilor şi din Munţii Apuseni.

După a patra audienţă, întors la Câmpeni, un consătean l-a întrebat pe Horea: „Ce-aţi făcut la Viena?” „Nimic!” a fost răspunsul lui Horea. Împăratul nici nu poate, nici nu vrea, din cauza opoziţiei categorice a nobilimii maghiare şi a guvernului său de la Sibiu, în fruntea căruia se afla Samuel Brukenthal. În această situaţie singura soluţie ce-i rămânea lui Horea şi moţilor săi, pentru a-şi cuceri drepturile, era lancea, cu ea a pornit să-şi facă dreptate.

Ceea ce-l distinge în mijlocul semenilor săi pe Horea era o dotaţie firească, o psihologie personală, un mai adânc sentiment al dreptăţii şi nedreptăţii, o mai ardentă pasiune, un mai acut curaj al acţiunii; îl disting de asemenea spiritul de dăruire, de sacrificiu în serviciul tuturor. În iureşul răscoalei nu dădea niciun semn de vreo ispită de mărire, de avuţie, e prins cu chimirul gol, aşteptând iarăşi de la sate bani de drum pentru a călători din nou la Viena să obţină dreptatea moţilor şi ardelenilor săi.

Calităţile sale organizatorice şi politice au stat la baza realizării lui fundamentale: pregătirea, organizarea şi conducerea mişcării revoluţionare din 1784-1785. Secole de-a rândul o parte însemnată a românilor ardeleni au fost şerbi şi iobagi ai nobilimii maghiare şi bisericii lor, iar de prin 1700 şi ai austriecilor. Cei dintâi iobagi din Transilvania amintiţi în documente sunt cei existenţi în anul 1075 pe domeniul mănăstirii maghiare Sâniob din comitatul Bihor⁶. Exploatarea ţărănimii s-a înteţit de la o etapă la alta a istoriei. Dacă în 1437 robota⁷ era o zi pe an iar în 1514 o zi pe săptămână, în 12 noiembrie 1769 ordonanţa Guvernului Transilvaniei, cunoscută sub numele Certa puncta (Anumite puncte) stabileşte ca robota iobagilor pe săptămână să fie „4 zile cu palmele, 3 zile cu vitele”⁸!! S-a ajuns până acolo încât în zona Zlatnei „la grăpat de semănături îi înjugau şi pe oameni ca pe vite”⁹!!

Referindu-se la starea jalnică a ţărănimii transilvane – inclusiv din Ţara Moţilor, comitatul Zarandului şi Bihor –, Alexandru Şterca Şuluţiu scria: „Nu este în stare niciun condei a înşira şi a descrie tiranul despotism ce exercitau maghiarii asupra persoanelor, bunurilor şi asupra conştiinţei sufleteşti a românilor; şi, fiindcă de numărul mare al românilor din Ardeal se temeau, după ce i-au dezarmat şi oprit de la purtatul armelor, cu toate puterile într-acolo s-au silit asupritorii lor, ca să-i sărăcească şi să-i ţină în orbire şi  sufletească, că ştiau că pre un popor numeros numai prin sărăcire şi neştiinţă îl poate subjuga şi ţine în servilismul cel dobitocesc.”¹⁰!!

La toate acestea s-a adăugat excluderea românilor de la conducerea Transilvaniei vreme de 427 ani, din 16 septembrie 1437, când, în timpul Răscoalei de la Bobâlna, s-a realizat „uniunea frăţească” a nobililor maghiari, saşi şi secui, căreia i s-a mai zis şi Unio Trium Nationum până în 30 mai 1864.

Ei, în aceste condiţii, Horea, după ce a încercat ani în şir să rezolve problemele grave ale moţilor pe cale petiţională la guvernatorul Transilvaniei, Samuel Brukenthal (1774-1787), şi la împăratul de la Viena, Iosif al II-lea (1780-1790), fără a obţine practic niciun rezultat, s-a consultat cu camarazii săi şi a spus: „Destul. Până aici, mai mult nu se poate”, după care a dat semnalul declanşării răscoalei în 2 noiembrie 1784 la Curechiu, lângă Brad, răscoală transformată în revoluţie, care a zguduit întregul Imperiu Habsburgic, din care făcea parte şi Transilvania în acei ani.

Deşi a fost învinsă nu de nobilimea maghiară şi susţinătorii ei, ci de armata austriacă, mişcarea revoluţionară condusă de Horea, Cloşca şi Crişan constituie cel mai important eveniment din lupta seculară pentru pământ şi o viaţă mai bună a ţărănimii din Transilvania. Semnificaţia ei e multiplă. Ea a deschis în istoria noastră perioada transformărilor revoluţionare a societăţii româneşti, prevestind o lume aşezată pe noi temelii. „Totodată ea marchează intrarea poporului român în epoca modernă a istoriei, prin trezirea conştiinţei naţionale, contribuind la sfărâmarea orânduirii feudale şi a anunţat, pe plan european, Marea Revoluţie Franceză din 1789. Horea, Cloşca şi Crişan au devenit mari personalităţi ai luptei popoarelor din Europa împotriva vechilor stări de lucruri din societatea feudală, vizând şi începutul luptei pentru închegarea statelor naţionale.”¹¹

Mişcarea condusă de „Crăişorul” Horea deschide procesul revoluţionar de răsturnare a raporturilor feudale, exprimat mai întâi prin ridicarea la lupta propriu-zisă, iar apoi prin Ultimatul lui Horea, adresat în 11 noiembrie 1884 nobilimii asediate în cetatea Devei, prin care se cerea ca „nobilime să nu mai fie” […], iar pământurile nobiliare să se împartă între poporul de rând!! […] Rezultă că ţărănimii şi lui Horea, Cloşca şi Crişan le revin meritul de a fi deschis procesul dezrobirii, al emancipării poporului român din temeliile sale. Principala realizare care s-a obţinut prin această revoluţie de către ţărănime a fost desfiinţarea şerbiei¹² în Transilvania şi Ungaria prin Patenta emisă de împăratul Iosif al II-lea în 22 august 1785. Prin aceasta s-a desfiinţat servitutea personală a iobagilor, acordându-le dreptul de liberă strămutare, de a dispune de averea lor, de a învăţa meserii şi de a se căsători.

Aşadar îl preţuim şi îi suntem recunoscători lui Horea pentru calităţile lui umane: omenie, spirit civic, inteligenţă, pentru realizarea a două frumoase biserici ortodoxe apreciate şi în zilele noastre şi în mod deosebit îl preţuim şi îi suntem recunoscători pentru calităţile lui de conducător al unei răscoale transformate în revoluţie – cea dintâi revoluţie înfăptuită în spaţiul românesc – prin care românii ardeleni şi bănăţeni au fost eliberaţi din robia seculară în care se aflau în urma căreia împăratul Iosif al II-lea a fost nevoit să realizeze un şir de reforme, inclusiv desfiinţarea şerbiei, care au contribuit la o relativă îmbunătăţire a situaţiei materiale şi spirituale a românilor din Transilvania şi Banat.

Faptele pline de glorie şi jertfă a românilor din Ţara Moţilor, Zarand, de pe valea Mureşului şi alte părţi ale Transilvaniei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan sunt apreciate cum se cuvine în lucrările marilor istorici şi oameni de cultură români şi străini: Timotei Cipariu, Alexandru Papiu-Ilarian, Alexandru Şterca Şuluţiu, Nicolae Densuşianu, David Prodan, Ioan Lupaş, Ştefan Pascu, Nicolae Iorga, Nicolae Edroiu, Milton G.Lehrer, Ioan Fruma, Liviu Rebreanu, Ilie Furduiu, Ioan Fruma, Mircea Dogaru, Florian Dudaş, Gheorghe Anghel, Valentin Hossu-Longin, Vlaicu Bârna, Ion Mărgineanu şi mulţi alţii.

Dintre istoricii străini amintim mai întâi pe Francisc Szilagyi, membru corespondent al Academiei Maghiare, care, în cartea lui, Lumea lui Horea în Ardeal, Pesta, Atheneum, 1871, publica despre Horea două fraze care îl onorează.

Prima: „Istoricul imparțial trebuie să recunoască că dânsul (Horea) a purtat pe inima sa soarta poporului său apăsat şi eliberarea lui, şi cu toate că pentru acest nobil scop s-a folosit de mijloacele cele mai condamnabile dar cauza pentru care şi-a consacrat toată activitatea şi toată viaţa şi pentru care a şi sacrificat-o, n-a trădat-o niciodată ci i-a rămas până la fine credincios, chiar şi pe eşafod în faţa morţii cele mai crâncene.” Expresia „mijloace condamnabile”, folosită aici de Szilagyi e părtinitoare. Cu mult mai condamnabile au fost mijloacele de luptă ale ungurilor decât ale românilor. Însă aşa e în război şi realmente atunci a fost un război civil între români şi unguri.

A doua frază a lui Szilagyi este de-a dreptul condamnabilă pentru nobilimea maghiară: „Există o nemeză¹⁴, o justiţie răzbunătoare în viaţa oamenilor, popoarelor, statelor, când «puternicul răzbunătorul D-zeu pedepseşte păcatele părinţilor în fiii lor până în viţa a treia şi a patra». În istoria Transilvaniei trebuie considerată lumea lui Horea o astfel de Nemeză; nu a rămas nepedepsită reţinerea poporului valah de-a lungul veacurilor în stare de iobăgie. Această Nemeză înseamnă conform concepţiilor creştine: există D-zeu în istorie.”¹⁵

Al doilea om de cultură pe care-l amintim este gânditorul şi revoluţionarul francez J. P. Brissot (1754-1793), care, în a doua sa scrisoare adresată în 1785 împăratului Iosif al II-lea, cu referire la revoluţia condusă de Horea, scrie: „Prinţe, oricare ar fi fost motivul care a putut să te împiedice de a uşura pe nefericiţii români, cel puţin trebuie să recunoaştem că purtarea lor era firească. Horea şi-a făcut datoria sa, era rândul tău să ţi-o faci pe a ta. Tu n-ai putut s-o faci, oprimarea a durat încă, adică o stare de război care durează dintr-un timp imemorabil şi astfel românii au putut rezista. Această stare de război i-a repus în ordinea naturală. Ei au fost tiranizaţi de monştri […] şi dacă erau vinovaţi, erau fiindcă au aşteptat atâta vreme pentru a răzbuna natura ultragiată.”¹⁶

În Ardeal şi pe întreg spaţiul românesc, precum şi în diaspora unde se află suflare românească, există o evlavie deosebită faţă de Horea, oglindită şi în poeziile lui Mihai Eminescu şi Aron Cotruş. Două versuri ale lui Eminescu din poezia Horea sunt edificatoare:

– Nalţi suntem noi munţii – zise-un vechi Carpat –
Dar el e mai mare, că ni-i împărat. […]

Şi o strofă din poezia Horea scrisă de Aron Cotruş:

de jos

te-ai ridicat, pietros, viforos,
pentru moți,
pentru cei săraci și goi, pentru toți…

și-ai despicat în două istoria,
țăran de cremene
cum n-a fost altul să-ți semene,
Horea!…

Prin versurile „și-ai despicat în două istoria / țăran de cremene” Aron Cotruş face referire la contribuţia lui Horea şi a mişcării sale revoluţionare în fruntea căreia s-a aflat la saltul Transilvaniei din epoca feudală în epoca modernă a istoriei.

Note

¹ Ioan I.Todea, Manuela I.Anghel, Transilvania şi Horea, Cloşca şi Crişan în istoria românilor, Ediţia a II-a revizuită şi îmbunătăţită, Casa de Editură DOKIA, Cluj-Napoca, 2021, pp. 270-282.

² Din latină, procator, avocat, apărător al intereselor ţărănimii din satele situate în jurul Câmpenilor.

³ Alexandru Şterca Şuluţiu, Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni ai Ardealului. Ediţie, studiu introductiv şi note de Nicolae Edroiu, Editura „Viitorul Românesc”, Bucureşti, 1995, p.117.

⁴ Alexandru Papiu-Ilarian, Tezaur de monumente istorice…, Tom III, Bucureşti, Tipografia Naţională, 1864, p. 331-332. Apud Ştefan Meteş, Lămuriri noi privitoare la Revoluţia lui Horea, Sibiu, 1933, p.53.

⁵ Ioan I.Todea, Manuela I.Anghel, op.cit., p.285-288.

⁶ Ştefan Pascu, Prefaceri social-economice în societatea transilvană; stratificarea ţărănimii, în: Istoria Românilor, vol. III, Academia Română, Editura Enciclopedică, Bucureşti-2001, p.398.

⁷ Robotă (în Evul Mediu). Muncă obligatorie, dar neplătită, a iobagilor şi jelerilor din Transilvania pentru nobilul maghiar.

⁸ David Prodan, Răscoala lui Horea, Ediţie nouă, revăzută, vol.I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p.56.

⁹ Ilie Furduiu, Pe urmele martirilor Horea, Cloşca şi Crişan, Ediţia a II-a revizuită şi îmbunătăţită, Editura ALTIP, Alba Iulia, 2015, p.31-34.

¹⁰ Alexandru Şterca Şuluţiu, op.cit., p.44.

¹¹ Gh.Anghel, Insurecţia românilor transilvăneni din 1784. Prolog al revoluţiilor europene, p.26.

¹² Şerb, este numele cu care era cunoscut ţăranul dependent (ca persoană şi cu bunurile sale) de stăpânul feudal în Transilvania în secolele XVI-XVIII; servitutea personală, introdusă prin legiuirile din 1514 şi desfiinţată prin patenta imperială din 1785.

¹³ Nicolae Densuşianu, Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria 1784-1785, scrisă pe baza documentelor oficiale, vol.II, Bucureşti, 1884, pp. 83-84. Apud Ioan I.Todea, Manuela Anghel, op.cit., pp. 397-398,

¹⁴ Conform Dicţionarului de Mitologie scris de George Lăzărescu, Nemesis şi nu Nemeză, cum scrie Alexandru Vaida-Voievod, era la greci zeiţa dreptăţii şi a pedepsirii duşmanilor.

¹⁵ Alexandru Vaida-Voievod, Revoluţia lui Horea, Conferinţă ţinută la radio în seara zilei de 1 noiembrie 1934, Tiparul Academic, str. Doamnei nr.14, p.12-14.

¹⁶ Nicolae Edroiu, J.P. Brissot (1754-1793) şi românii transilvăneni (Studiu şi Anexe), Editura România, 2006, p.181.

Bucureşti, mai 2025