PODUL LUI CONSTANTIN CEL MARE DE LA SUCIDAVA-CELEI ŞI LEGENDARUL DRUM DE PIATRĂ DIN SECOLUL IV
În secolul al IV-lea, politica de întărire a graniţei nord-dunărene din Imperiul roman (a Moesiei Prima şi a Daciei Ripensis din sudul fluviului) şi raţiunile strategice l-au determinat pe împăratul Constantin cel Mare (306-337) să iniţieze construirea unui pod transdanubian de piatră şi lemn care a fost inaugurat în vara anului 328, chiar în prezenţa la Dunăre a primului împărat creştin. Podul, neobişnuit de lung pentru acea dată (2437,5 m), a fost realizat între cetăţile Oescus (Ghighen, din Bulgaria) şi Sucidava (Corabia, județul Olt), într-o zonă care, din punct de vedere geografic, prezenta asemănări cu cea din zona Drobetei. Principala asemănare consta în faptul că, în zona Sucidavei, Dunărea curgea pe două braţe; cel principal, sudic, care este navigabil şi în present și braţul secundar nordic, din care a rămas aşa-zisa gârlă a Bozahuzului; acesta poate fi admirat de pe ruinele anticei cetăţi. În antichitate braţul nordic al fluviului scălda zidurile de sud ale cetăţii Sucidava.
Odată cu construirea acestui important edificiu şi din cauza atacurilor goţilor (presupuse de istorici a fi fost prin anul 323), a fost refăcută din temelii şi cetatea Sucidava, situată la circa 130 m est de portalul nordic al podului.
Din punct de vedere strategic podul lui Constantin cel Mare avea rolul de a uni nu două orăşele sau ţinuturi, ci o întreagă regiune romană de la nordul Dunării cu inima Imperiului Roman. Importantul drum coborât din Balcani pe valea Iskerului (în Bulgaria) şi terminat pe malul drept al Dunării, se lega la capătul său nordic cu marele drum roman ce cobora din Transilvania pe Olt, prin cetatea Romula-Malva, apoi în continuare peste Câmpia romănăţeană până la Sucidava.
Podul roman de la Sucidava-Celei a fost înregistrat grafic pentru prima dată de către stolnicul Constantin Cantacuzino, pe cunoscuta hartă redactată la Padova între anii 1694-1699, fără a-i cunoaşte vechimea şi mărimea, menţionând doar că „în acest loc a fost cândva un pod”. De la capătul nordic al podului, în celebra sa lucrare Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, marele cărturar muntean trasa drumul roman ce pornea de la Dunăre spre Valea Oltului, către legendarele curţi ale lui Ler-Împărat de la cetatea Antina (Romula-Malva lângă Caracal). Cuvântul Ler este destul de cunoscut şi astăzi, întâlnit în străvechile noastre colinde de Anul Nou, provenind, de la Aurelie, Aurelian, după cum presupunea şi italianul Luigi Fernando de Marsigli, pasionat cercetător al acestor locuri.
Înaintând în profunzimea legendelor culese de la localnici de către istoricul Nicolae Densuşanu despre legendarul drum, potrivit acestora, exista un crai sud-dunărean, Domnul de Rouă, care, trecând podul de aramă la nord de Dunăre, pleca noaptea, călare, spre curţile lui Ler, împăratul de la cetatea Antina şi mergea pe drumul de piatră până sub munte, în Ţara Loviştei, la Râmnic, unde avea o ibovnică. Odată, apucându-l zorii zilei, razele soarelui l-au topit, prefăcându-l în râuşorul Potopin (astăzi doar o baltă, lângă satul cu acelaşi nume care aparţine de comuna Dobrosloveni, judeţul Olt). În alte legende, acest Domn de Rouă se identifica chiar cu un domn al Ţării Româneşti, cu scaunul la cetatea Antina şi care mergea în fiecare noapte spre Râmnic la iubita sa. În alte variante, craiul locuia la munte, iar iubita sa locuia la Celei lângă Dunăre. În toate variantele legendare, moartea i-ar fi pricinuit-o iubita, care ar fi ascuns cocoşii ce vesteau apropierea zilei şi astfel, acest domn s-ar fi topit odată cu răsăritul soarelui.
Mitul Domnului de Rouă deţine şi adevăruri istorice, menţionate chiar în acest text, pentru că poveştile bătrânilor, devenite azi legende, ascund mici adevăruri izvorâte din străfundul istoriei. În primul rând se poate vorbi de existenţa podului de aramă identificat cu podul constantinian şi denumit astfel după descoperirea, în apele Dunării, în anul 1860, potrivit inginerului Al. Popovici, a unor scoabe de aramă ce fuseseră folosite de fixarea blocurilor de piatră din structura construcţiei.
În altă ordine de idei, se poate vorbi cu certitudine de existenţa drumului de piatră roman amenajat odată cu edificarea podului şi refacerea cetăţii în timpul domniei lui Constantin cel Mare, drum care lega Sucidava de cetatea Romula-Malva (Antina) şi de acolo urca până în inima Transilvaniei către capitala provinciei. Acest drum pavat cu aceeaşi piatră din care este construită cetatea Sucidava, se poate observa uşor şi astăzi pe drumul de ţară care leagă Celeiul de Vârtop (astăzi cartiere ale oraşului Corabia, Olt). Locuitorii din zonă îi spun Drumul lui Traian pentru faptul că tot aceeaşi configuraţie o avusese şi drumul edificat de Traian, între cele două războaie de cucerire a Daciei.
Mai mult, importanţa drumului care lega sudul Peninsulei Balcanice cu Dacia este reliefată de descoperirea la Sucidava, în anul 1913 şi publicarea în anul 1937 de către reputatul arheolog Dumitru Tudor, a unui milliarum (o bornă antică) pe care scrie: Imp(eratori)[ D(omino)] n(ostro) [Fl(avio) Va(lerio) Con-]/ stant(ino Aug(usto) et]/ C(a)es(ari)b(us) no[stris] (duobus) M(ille) p(assume)I, adică „Stăpânului nostru Flavius Valerius Constantin Augustul şi celor doi cezari. O mie de paşi”. Din inscripţie rezultă faptul că că „Stăpânul”, împăratul Constantin şi cu cezarii, cei doi fii ai săi Constantin al II-lea şi Constanţiu al II-lea, au refăcut cale de comunicare, probabil o dată cu construirea podului. De la numele lui Va(ler)ius poate proveni şi Ler- Împărat cu legendarele sale curţi de la Antina.
Tot aşa se face şi că naşterea denumirii satului Potopin (din comuna Dobrosloveni-Olt) nu este deloc întâmplătoare, ea provenind de la „topirea” Domnului de Rouă chiar în dreptul aşezării de astăzi.
Lăsând deoparte legendele, cert este că podul lui Constantin cel Mare a avut o însemnătate deosebită pentru romanitatea de la Dunărea de Jos. O asemenea construcţie stabilă, costisitoare şi grandioasă ca tehnică, nu se putea ridica dacă Imperiul nu stăpânea importante teritorii la nord de fluviu. Din repertoriul urmelor arheologice aparţinând veacului al IV-lea, rezultă că întreaga zonă de câmpie a Olteniei şi a Munteniei fusese reanexată Imperiului, având ca limită nordică şi strategică, marele val Brazda lui Novac. Nu se ştie exact până la ce dată a rămas în picioare podul de la Celei. În împrejurări puţin cunoscute, dar legate, se pare, de atacurile goţilor la sud de Dunăre, care reîncep în anul 364 d.Hr. şi de răscoala lui Procopius din anii 365-366, podul dintre Sucidava şi Oescus a fost distrus. După alte informaţii, cauza ruinării ar fi fost revărsările Dunării şi împotmolirile prin bancurile de gheaţă. Dar, indiferent de viaţa lui scurtă, acest pod rămâne cel mai important după acela de la Drobeta şi a îndeplinit un însemnat rol istoric în perioada constantiniană pentru romanitatea nord-dunăreană.
Bibliografie:
- Tudor, Poduri romane de la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1971.
- Tudor, Oltenia romană, Ediţia a III-a, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1968.
- M. Tătulea, Romula – Malva, Editura Museion, Bucureşti, 1994.
- Florescu, C. C. Petolescu, Inscripţiile Daciei Romane. Vol. II. Oltenia şi Muntenia, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1977.
- Octavian Toropu, Romanitatea târzie şi străromânii în Dacia Traiană sud-carpatică, Craiova, 1976.
- Tudor, Oraşe, târguri şi sate în Dacia romană, Bucureşti, 1968.

