Avram Iancu – 200 de ani de la naștere
Când a venit în lume Avrămuț
După ploile cu clăbuci ce măturaseră zile de-a rândul pădurile, fânețele și ulițele satului, trimițând mii de pârâiașe grăbite spre vale, cerul se spălase de nori, iar soarele mângâia cu raze calde întreg cuprinsul. Și câte nu erau de făcut într-o gospodărie de om harnic, pe o astfel de vreme: vacile trebuiau mânate la pășune, porcii și orătăniile trebuiau grijite și ele, în grădini erau de săpat cartofii și fasolea, iar pe luncă trebuia începută coasa, înainte să mai înceapă niște ploi care să culce tot fânul jos.
De aceea, într-o astfel de zi frumoasă de vară, fierberea era mare în Vidra de Sus. Sătenii erau răsfirați pe dealuri, la sapă sau fân. Dinspre gospodării se auzea zgomot aspru de bardă sau ciocan. Văsarii lucrau îndârjit pentru a-și termina donițele, ciuberele, blidele, gioabele, căucele, tulnicele și celelalte lucruri din lemn pe care le confecționau ei, vidrenii, pentru a-și procura o brumă de agoniseală. Să mai fi fost cel mult vreo zece zile până la Târgul cel Mare al Găinii, unde se adunau oameni de pe toată valea Arieșului dar și de pe cele trei Crișuri. Aici era câștigul lor cel mare din an, dar și veselia cea mai multă, de aceea lucrau cu spor și drag, gândindu-se la ziua ce se apropia cu pași repezi, o zi la fel de importantă pentru vidreni, precum ziua de Paști.
Fetele își pregăteau și ele lăzile frumoase de zestre, ticsindu-le cu tot ce lucraseră mai frumos în iarnă, spre a-și arăta la târg hărnicia și îndemânarea. Și cămeșa cea mai frumoasă și-o pregăteau, și poalele albe, să ia ochii feciorilor când s-or învârti în vârful muntelui, ca niște vântoase de vară, în iureșul jocului.
Iar pruncii satului, odată scăpați de unele griji ce le avuseseră de împlinit prin ogradă, mânați de arșița zilei, puseseră de o bălăceală strașnică în iazul morii Inceștilor. Cu toată căldură, apa venită din munte era rece, așa că se văzură curând nevoiți să iasă la soare, precum șopârlele. Dar cum cireșii satului erau în pârgă, tăbărâră spre crengile lor, pofticioși să se înfrupte din carnea dulce și zemoasă a cireșelor.
Doar în gospodăria lui Lisandru și a Mariei Iancu, născută Gligor, era mai multă liniște decât în mod obișnuit. Măriuța, sau Maria Mică, după cum îi spunea lumea datorită staturii mărunte, tocmai se pregătea să aducă pe lume al doilea copil. Băiatului, care curând văzu lumina zilei, îi puseră numele Avrămuț.
-Măriuțo, zise moașa, pruncu ista o ajunge om mare! Când s-o ivit în lume, în înaltul ceriului, o gaie mare o dat țipăt prelung. Așa să știi!
-No, hai, acu, Avrămuț dragă, să te scald! Ți-am pus în scăldătoare pită, să fii bun ca pita în lumea asta, trandafir, să fii roșu în obraji și drag la fete, miere, să fii la vorbă dulce ca mierea, busuioc, să ai noroc, bănuț de argint, să faci avere și să ai parte de muiere.
Moașa, după ce-l spălă și-l înfășă în scutec alb de cânepă, îi puse pe buze apă dintr-un cingătău, să aibă glas frumos. Și i-a mai dat moașa unsoare de urs, să se bucure în viață de puterea și vitejia ursului.
Apoi, s-a îngrijit și de lăuză și a pregătit masa pentru cele trei ursitoare, ce urmau să vină în noaptea aceea să ursească pruncul. A pus pe masă pită, sare, vin, busuioc și lumânări.
Și ursitoarele au venit ca niște pale suave de vânt, ce au mișcat ușor leagănul de nuiele al pruncului, agățat în grindă. Nimeni însă, nu le-a văzut și nu le-a simțit, poate doar pruncul, care a început a plânge, după ce au plecat…
Și i-au ursit să fie frumos și arătos, precum sunt brazii în munte și florile de pe coastă, strălucitor precum soarele, drag tuturor și de lume iubitor, cu vorba dulce ca mierea, dreaptă și înțeleaptă, curat la trup și suflet precum aurul și argintul, mare iubitor de țară și popor, puternic și neîndurător cu dușmanii, strateg desăvârșit. Iar la urmă i-au mai dat și un suflet ca o floare de crin, delicat și pur. Dar cel mai rău lucru pe care ele l-au făcut, e că n-au pus nici o îngrăditură, nici o pavăză, în jurul crinului… Au suflat apoi asupra pruncului, au oftat și s-au ridicat în văzduh. Ultima, s-a oprit puțin din zbor și-a privit cu tristețe spre prunc, clătinând din cap.
-Păcat de atâtea daruri! Fără ocrotire, floarea de crin nu va supraviețui! Curând își va pierde mireasma, va fi doborâtă la pământ, zdrențuită de vijelii, trântită și călcată în noroi de cizme imperiale…
Copilăria lui Avrămuț
Avrămuț crescu repede alături de fratele său Ion, care era cu patru ani mai mare decât el, în gospodăria bine închegată și rânduită a părinților săi, o gospodărie de oameni înstăriți, se poate spune, pentru locurile și vremurile acelea. Alisandru, tatăl celor doi copii, era gornic, adică, supraveghetor al pădurilor și jude sătesc. El avea în gospodărie 12 boi de jug, 4 cai, 70 de oi, 30 de porci și 8 stupi, câteva pășuni și ceva pământ arabil, dar și moara Inceștilor. Făcea și cărăușie, care îi aducea venituri frumoase.
Încă de foarte mic, Avrămuț participa cu bucurie și entuziasm, după puteri, la treburile din gospodărie. Și creștea vesel, isteț și energic în tot ceea ce întreprindea. Și creștea vegheat de măreția muntelui Găina și a stenilor de piatră din jurul satului, înconjurat de pădurile întinse și fremătătoare din jur, de poienile înmiresmate smălțuite de flori, în susurul zglobiu al izvoarelor reci de munte, trăgându-și în cuget din toate acestea, dârzenia, verticalitatea, semeția, dar și blândețea și omenia.
Îmbrăcat în cămașa lungă de cânepă albită, încins cu un chimir de piele frumos lucrat, cu o pălărioară neagră împodobită cu ciucuri de lânică roșie pe cap, să-l apere de soare și vânt, desculț sau cu opinci în picioare, după vreme, alerga de colo-colo fără odihnă, ca orice copil sănătos, după mingea făcută de el din piele de vită umplută cu păr. Și niciunul dintre băieții satului nu-l întrecea în joaca aceasta, pentru că în el clocotea viața și sănătatea.
Mereu se lua la întrecere cu copiii din vecini sau cu verișorii săi, pe coastele din fața casei, sau prin ascunzișurile râpei de peste vale, cățărându-se și ascunzându-se prin cotloanele sălbatice ale Pietrei Albe, asemănătoare unor turnuri fumurii de catedrală. Iar vara, toți copiii se bălăceau cu zgomot și veselie mare în undele reci ale pârului din spatele casei sau în iazul morii. Avrămuț era neîntrecut la prinsul păstrăvilor cu mâna de prin bulboane, de sub lespezile mari de piatră, dar pescuia și cu undița.
Într-o zi, fu întrerupt din joacă de țipetele femeilor ce se auzeau pe uliță în jos. Alergă cât îl ținură picioarele să vadă ce se întâmplă, însă scena la care asistă îi umplu ochii de lacrimi și sufletul de jale și încrâncenare.
În uliță văzu cum pandurii o târau pe Anuța, o văduvă cu trei copii mici, împingând-o și înghiontindu-o. În acest timp, copiii, cu mâinile lor mici, se agățau urlând cu disperare de hainele mamei, fiind aruncați cât-acolo de oamenii stăpânirii. Femeile din vecini venite în grabă, strigau și plângeau disperate.
În timp ce unul dintre panduri citi ceva într-o limbă greu de înțeles pentru Avrămuț la vârsta aceea, ceilalți o legară repede pe femeie de unul dintre frasinii din dunga drumului, și începură să-i care la vergi pe spinare. Curând cămașa se făcu zdrențe care se înroșiră, apoi se năclăiră de sânge. Femeia la început strigă și plânse, apoi glasul îi deveni tot mai slab…
Pandurii își terminară treaba, dezlegară femeia care căzu mototol la rădăcina copacului, după care plecară.
-Tulai, Doamneee! Ce-or putut-o cilăvi (răni, lovi)! Nu i-ar răbda pământul, să-i rabde! se tânguiau femeile, în timp ce o duceau spre casă… 25 de vergi pântru o sarcină de lemne din pădurea ce-o fost odată tătă a noastă? Nu-i mai de trăit, pă pământul ăsta!
Ca din pușcă, Avrămuț plecă spre casă cu ochii scăldați în lacrimi.
-Tată, nu-i bună rânduiala de acum! Trebuie schimbată! Nu-i drept ca unii să moară de flămânzi, iar alții să crape de sătui!
-Bine, i-a răspuns tatăl, dar cum? Hei, măi băiete, Dumnezeu să ne ferească de sărmanul bogat și de foamea sătulului. Atunci e de rău…![1]
Strângând din pumni, Avrămuț plecă trist pe malul pârâului, unde se tot gândi și frământă cum să facă lumea mai bună și mai dreaptă.
Iar mai târziu, în tinerețe, chiar a încercat, crezând că va reuși să schimbe legile nedrepte ale lumii.
Avram Iancu la școală
E cald și bine în cămăruța construită din bile de brad tencuite cu pământ și pleavă, peste care s-a dat cu un strat de var. Miroase a jilav din cauza obielelor ude din picioarele copiilor, a sumanelor și a căciulilor îmbibate de apa provenită din ninsoarea căzută peste ei în drumul spre școală. S-au coborât cu greu spre a-și lumina mințile, de pe dealurile din jur, înfruntând nămeții până în brâu.
Prin ferestruicile cât palma, acoperite cu bășică de porc, abia dacă intră în încăpere câte o firavă rază de lumină. Pentru a spori lumina, Mihai Gomboș, un țăran mai luminat, care face pe dascălul, a mai aprins câteva mucuri de lumânare.
Cei câțiva prunci dornici să învețe buchiile, se apleacă peste cărțile aflate la îndemână, silabisind cu greu, cu poticneli, bâlbâieli și frunți asudate, câteva silabe… În schimb, Avrămuț a lui Alisandru Iancu, numai se joacă cu literele și cuvintele, de parcă s-ar fi născut gata învățat. E atât de isteț și de destoinic în tot ceea ce face, încât uimește pe toată lumea.
De aceea, tatăl său nu-l mai ținu mult la școala din Vidra, ci îl duse mai departe, la Neagra, la școala primară din localitate, unde era dascăl nașul său, Ionuț Candrea.
După primul an de școală este obiceiul ca elevii să dea un examen oral la care asistă oamenii mai de seamă ai ținutului.
Veni și rândul lui Avrămuț să răspundă. De cum păși în față, asistența rămase impresionată de figura copilului, pe care se putea citi istețimea, determinarea și siguranța. Chipul său oval era încadrat de un păr bălai, ca al mamei sale, iar ochii de un albastru adânc precum cerul unei zile de vară, aninat peste Pietrele Albe din spatele casei părintești, erau blânzi și inteligenți.
Dascălul începu să-i pună întrebări copilului, însă acesta, fără a se încurca sau a se intimida, îi dădea răspunsuri rapide și corecte. După fiecare răspuns, asistența îl răsplătea pe elev cu ropote de aplauze. Dar cu cât curgeau mai repede și mai multe întrebările dascălului, cu atât parcă creștea și siguranța elevului, fără să-l pună în încurcătură niciuna dintre întrebări.
La urmă, toată asistența s-a ridicat în picioare, aplaudându-l. Ba mai mult, unul dintre cei prezenți a început să se caute în chimir, a scos un galben și l-a întins copilului zicând:
-Meriți o răsplată pentru asemenea cunoștințe! Nu am văzut un copil mai isteț ca tine!
Urmând exemplul, și alții din asistență au dat câte un galben copilului, care se simțea oarecum stânjenit de situație. De aceea, când lumea a început a se împrăștia, s-a dus la învățătorul său și i-a spus:
-Galbenii aceștia, nu mie mi se cuvin! Toată munca, strădania, vă aparțin, domnule învățător, precum și reușita mea de astăzi. De aceea, eu cred că acești galbeni vi se cuvin dumneavoastră, nicidecum mie.
Spunând acestea, Avrămuț puse galbenii, pe care-i strângea în pumn, pe masa învățătorului și o zbughi afară, grăbit să-și ajungă tatăl care pornise către casă.
Avram Iancu la Zlatna
Căruța cu coviltir, plină cu tulnice, donițe, ciubere și alte vase din lemn de brad, a unui vidrean, cobora hurducându-se prin pietrele drumului de munte, spre Câmpeni, și mai departe, până la Zlatna. Pe capră, lângă căruțaș, ședea un băietan ca de 13-14 ani, ce privea cu luare-aminte la pădurile, la dealurile cu fânețe și la apele repezi de munte care însoțeau drumul, de-a stânga și de-a dreapta lor. Chipu-i frumos, încadrat de părul bălai, era însă trist. Părea că își reține cu greu lacrimile, gata, gata, să izbucnească în plâns în orice moment, în timp ce petrecea cu privirile pierdute ba câte un colț de stâncă mai semeț, ba un pâlc de brazi, ba câte un om întâlnit la margine de drum.
Copilul nu era nimeni altul decât Avrămuț, fiul lui Alisandru Iancu, care în vară gătase cursurile elementare de la Câmpeni, unde-l avusese ca dascăl destoinic pe Moise Ioanette. Cu el își desăvârșise cunoștințele de citit și socotit, de istorie și geografie, de muzică și desen. Și pentru că a fost isteț și silitor, tatăl său, l-a înscris la Gimnaziul din Zlatna, unde trebuia acum să se prezinte.
Însă, sufletul puiului de moț era răvășit, pentru că nu putea cu inima împăcată să-și părăsească locurile copilăriei cu oamenii săi. În timp ce pădurile defilau pe lângă ei, de o parte și de alta a drumului, gândurile sale se întorceau le verile pline de mireasma fânului cosit, de șuierul vântului prin cetina brazilor, apoi, la bălăceala strașnică din iazul morii, când Ionuț, era să se înece și el îl salvase întinzându-i o prăjină, la șatra de țigani așezată la Celariu, lângă care își făcuse și el un bordei în pământ, pentru a învăța de la „voievodul” lor, Cula Surdulii, să cânte la vioară. Și câte alte amintiri frumoase nu-i alergau prin minte, sporindu-i cu fiecare clipă tristețea.
Deși fu drum destul până la Zlatna, lui Avrămuț i se păru că-l străbătuseră într-o clipită. Intrarea în acest centru minier cu numeroși funcționari, negustori și meseriași, în marea lor majoritate străini, îl descumpăni și mai mult pe copil. De peste tot din jur ajungeau la el doar vorbe străine cu totul de limba satului său. Se scutură ca și cuprins de friguri, clătinând din cap, și spunându-și în gând că el niciodată nu va putea trăi printre străini.
Dar, vrând-nevrând, după ce străbătură o bună parte din Zlatna, ajunseră și la gazda tocmită din timp de Alisandru, tatăl său. Gazda sa era un german maghiarizat, pe nume Wilhelm, funcționar la oficiul minier. Baci Oanea, căruțașul, îi deșertă din căruță desagii cu o brumă de mâncare și ceva haine, și urându-i noroc, îl lăsă în seama gazdei. Dar nici nu apucă să iasă bine din Zlatna, după ce-și lăsase marfa la unul din negustorii locului, când, în urma căruței, auzi strigăt de copil.
-Baci Oanea, baci Oanea! Așteaptă-mă, că vin acasă!
Oanea opri căruța, smucind din hățuri, în timp ce privea nedumerit înapoi. În urma căruței alerga cât îl țineau picioarele, Avrămuț, copilul de moț pornit în lume să învețe carte.
-Tii, măi, pruncule, da’ ce-mi făcuși tu, mie! zise Oanea, împingându-și căciula pe ceafă, de parcă abia atunci ar fi aflat că-i umbrește prea mult ochii, mirat peste poate, de o astfel de întâmplare. Hai, Avrămuț dragă, că ne-om întoarce la gazdă!
-În ruptul capului! Nici mort, eu între străini nu pot trăi! strigă Avrămuț strângând din pumni, mușcându-și buzele, pentru a nu izbucni în plâns și dintr-un salt, fu înapoi pe capră, lângă Oanea.
-Știi bine, că acasă, n-ai ce cota. Tătâne-tu o prădat mulți galbeni să te poarte prin școli, să te-nscrie la Zlatna, să-ți plătească gazdă… Tu cum îi răsplătești osteneala? Dacă nu li-i da ascultare, părinții tăi s-or beteji de năcaz.
Și spunând acestea, Oanea întoarse căruța și-l duse a doua oară la gazda sa. Avrămuț, potolit și întristat își acceptă cu resemnare soarta.
Însă, pe cât de trist a fost la început, pe atât de hotărât s-a arătat mai apoi în însușirea materiilor care le erau predate elevilor de cei cinci călugări catolici, astfel încât, încă din primul an, la diligență este clasificat cu distincție praestans, la purtare prima, iar la toate celelalte materii cu eminens. Ușurința deosebită pe care o avea în însușirea cunoștințelor, precum și firea sa hotărâtă, sârguincioasă și ordonată, l-au ajutat pe Avrămuț să se mențină în toți cei patru ani de gimnaziu, printre primii elevi. Aici și-a însușit foarte bine limbile latină și maghiară. Iar la absolvire, atât colegii, cât și profesorii, îl considerau pe Avram Iancu ca pe un tânăr cu strălucite perspective.
Avram Iancu -„nepotul lui Horea”
Clăcanii[2], obosiți și fripți de arșița soarelui de vară aflat tocmai în crucea cerului, se trăseseră care pe unde găsiseră puțină umbră, ba sub o salcă, ba sub o tufă de alun. Gătaseră de secerat cam jumătate din postata din luncă semănată cu orz, a judelui, Alisandru Iancu. Acum așteptau ca Măriuța, nevastă-sa, să așeze pe măsărițele[3] albe de cânepă întinse pe iarba din marginea văii, bucatele aburinde aduse pentru prânzul cel mare al clăcașilor.
În ăst timp, câțiva dintre feciorii aflați la seceră, printre care și Avrămuț, feciorul lui Alisandru, își scoseseră fluierele din chimir și începuseră a zice când o țarină, când o învârtită, iar ceilalți, aflați la umbră, iute se-ndemnară și luară fetele la joc, în timp ce slobozeau chiuituri de răsuna valea întreagă, să știe lumea că-i clacă la Ienculești.
Gazda nu-i lăsă să se încingă prea mult la joc, strigându-i să vină la umbră, că se răcesc bucatele. Flămânzi, se aruncară ca lupii toți, pentru a-și stâmpăra foamea care le bântuia de ceva vreme măruntaiele. Apoi, se îndemnară și la câte o ulcică de vinars, una și încă una, să le tihnească mâncarea și hodina, și să li se mai deslege limbile.
-Hai, să ne trăiești, Lisandre, că ești om de omenie! zise ridicând ulcica cu vinars, unul dintre clăcani. Numai tu, dacă te mai poți tocmi cu stăpânirea, doar s-o mai îndura să ne mai scadă din robote, că ne pun la pământ.
-Așa-i, așa-i, întări altul, și sufletul ar vrea să-l scoată din noi! Din zi în zi, tot mai tare ne încalecă. Nu știu cât și până unde, că așa, ne-om prăbuși mintenaș[4]. Ne-or tăiat toate drepturile, unde `nainte, străbunii noștri aveau și pădure, și fânațuri, și pășuni, și teren arător, toate erau ale lor, nu trebuiau să ceară nimănui, astăzi, trebuie scoși creițarii[5] din pojnari[6] pântru tăte celea: pântru morărit, cârciumărit, pescuit, vânătoare, porci și stupi, pântru vama sării peste podul Mureșului și câte multe altele.
-Ce să mai vorovim de scumpetea lemnului pe care-l aducem din pădure, să ne facem o casă, sau niște ciubere, fără de care, nici că am avea o pită sau o mămăligă de pus pe masă la prunci și neveste, adăugă altul.
-Da` de robote nu ziceți nimic? interveni de data aceasta Alisandru. Noi tăiem lemnul din pădure, tot noi îl plutărim pe Arieș în jos, până la Baia, sau îl cărăm până la Zlatna. Șlicul[7] de la șteampurile din Ofenbaia (Baia de Arieș) la morile din Zlatna unde aleg din el firele de aur, să-l ducă în Viena la împăratu, tot noi îl cărăm. Ce-o face cu atâta aur, lună de lună și an de an, io nu pot pricepe. Ce mai, robota noastră nu să mai gată. Ne-or luat tăt ce s-o putut lua, tăte drepturile. Degeaba am întocmit cu sfatul bătrânilor plângeri după plângeri către stăpânire, nimeni nu ne-o luat în samă, ba parcă mai tare ne-or aspăsat. Nici măcar boii din jug n-au soarta noastră. Că ei primesc mâncare și apă, au zile de hodină, îs țesălați și îngrijiți, și poate au parte și de câte o vorbă bună din partea stăpânului. Noi nu ne putem bucura din partea stăpânirii, de nimic, numai de jug și de câte 100-150 de vergi pe spinare, dacă suntem neascultători.
-Numai cu vorbe și plângeri adresate stăpânirii nu vom putea răzbi la lumină și dreptate niciodată, glăsui Avrămuț, de acum, fecior în toată puterea. Nu vedeți cum se zbuciumă de tare pădurea când e furtună? Ca ea trebuie să clocotim și noi! Tot ce-i putred și strâmb, în furtună cade la pământ. Nu ați văzut apele de munte când își ies din matcă, cum spulberă tot ce întâlnesc în cale și duc gunoaiele la vale? Ca viforul furtunii și ca apele năvalnice trebuie să fim, dacă om vrea dreptate.
Suntem nepoții Horii, și ce el n-o gătat, va fi musai să gătăm noi. Dreptatea lui, e și dreptatea noastră. Și băgați de seamă, numai cu lancea lui Horea ne-om putea-o dobândi.
Așa glăsui atunci Avrămuț, și toți îl ascultară cu mare atenție, dându-i dreptate. Era doar, fecior cu carte, ce tocmai gătase școala la Zlatna, și pe deasupra, știa să potrivească tare bine vorbele. Și altă dată le vorbise cu multă însuflețire și chibzuială, de mirare la un băietan atât de nevârstnic.
-Așa-i, așa-i, Avrămuț, că bine zici, numa cu vorbe n-om isprăvi nimic. O fi musai să ne întărim la cuget și să ne cerem și altfel drepturile, zise unul dintre bătrânii cu plete albe, în timp ce se ridica în capul oaselor. Da`, om mai vorovi noi de treburile astea, acu, hai să gătăm postata de secerat, că ne prinde înserarea și pică roua pe snopii nelegați.
Iancu la Târgu Mureș
După absolvirea Facultății de Drept din Cluj, Iancu pleacă la Târgu Mureș pentru a-și satisface stadiul de cancelist sperând astfel, că va putea ca avocat, să apere drepturile nației sale.
Aici se întâlni cu mulți dintre foștii săi colegi de la Cluj, dar și cu alți tineri care absolviseră mai demult dreptul. Toți acești tineri, în marea lor majoritate, provin din familii de iobagi și doar un număr neînsemnat dintre ei aparțin clasei nobiliare. Cunoscând soarta grea a iobagilor, animați de ideile revoluționare ce răzbat până la ei din vestul Europei, stăpânind cunoștințe juridice temeinice, îmboldiți de elanurile tinereții, ei sunt hotărâți ca prin orice sacrificiu să facă dreptate poporului român.
Se întâlnesc de multe ori în casa locuită de Iancu, unde discută toate noutățile din gazete, dezbat evenimentele zilei, cântă doine sau programează excursii în împrejurimi. La un moment dat, se constituie într-o asociație care are ca scop instruirea membrilor săi în cultura națională. Însă, după câteva întruniri, la care au participat și protopopii Farago și Trombitaș, au fost nevoiți să renunțe. Maghiarii se simțeau amenințați de inițiativa tinerilor români, iar în Gazeta de Transilvania, Gheorghe Barițiu îi mustră pentru curajul lor, și le recomandă „prudență”.
Dacă printre tinerii din grupul lor, Papiu Ilarian are faima celui mai strălucit student al școlilor din Cluj, iar Samuil Poruțiu este respectat pentru maturitatea ideilor sale, în schimb, Avram Iancu se ridică mai presus de colegi prin farmecul său înnăscut, prin pasiunea nestăvilită pe care o pune în convingerile politice și prin voința ce nu cunoaște nici un obstacol.
De multe ori, grupul românilor canceliști se reunește într-una din crâșmele orașului, unde în fumul gros și mirosul de vin acru, poate îndoit cu apă, în cântecele dezlănțuite ale lăutarilor, ei continuă să dezbată problemele ce-i frământă cu asupra de măsură.
La una dintre aceste întâlniri, după ce le-au răsunat în urechi întruna, ceasuri de-a rândul ceardașuri ungurești, Iancu numai ce se opri deodată din vorbă. Se sculă de la masă cu ochii scăpărându-i de mânie și se îndreptă hotărât către lăutari, căutându-se prin buzunare, de unde scoase câțiva galbeni și-i întinse lui Șandor.
-Șandore, ceardaș ai cântat toată seara, acum, rogu-te, cântă-ne și nouă câte o țarină, câte o doină de dor și de jale, că amar ni-i sufletul!
Șandor luă galbenii făcând o plecăciune adâncă și începu să cânte țarina de la Abrud, în ovațiile canceliștilor români și sub privirile furioase ale tinerimii maghiare.
Deși conflictele între tinerii maghiari și români erau numeroase, Iancu se bucura de respect în ambele tabere, fiind desemnat de multe ori de președintele Tablei (rectorul) să facă anchetele de rigoare în cazul unor dispute de acest fel. De aceea, și în acest caz, deși s-au simțit jigniți de intervenția românului, tinerii maghiari s-au abținut să protesteze, făptura subțire și demnă a Iancului, impunându-le respect. Și mai era și faptul că românii semnaseră și ei într-un moment de entuziasm Memoriul canceliștilor din Târgul Mureș către împăratul din Viena, în care ei, maghiarii, cereau libertatea presei și uniunea cu patria soră, adică, unirea Transilvaniei cu Ungaria. De aceea, pentru moment, maghiarii n-ar fi vrut o ceartă cu grupul românilor, sperând că aceștia le vor sta în continuare alături, susținându-i.
Însă, românii s-au dezmeticit repede că în Memoriu nu se ține câtuși de puțin seamă de existența nației române. Tocmai aceste aspecte le dezbăteau acum aprins la masa lor.
-Ne-am lăsat prostiți! striga unul.
-Iar ne-au tras pe sfoară! Doar interesele lor și le susțin, ca-ntotdeauna, de veacuri, adăugă altul.
-Să se șteargă iobăgia, interveni Ilarian, și fără nici o despăgubire, că doar am plătit destul, veacuri întregi, cu sudoarea și sângele bunilor și străbunilor noștri.
-Voim să se respecte toate naționalitățile și limbile lor, să se bucure toți de drepturi egale, nu numai unii să se îmbuibe mereu, spuse și Iancu, cu privirile încețoșate la auzul doinelor ce izvorau precum susurul blând al izvoarelor de munte, de sub arcușul viorii lui Șandor.
La mesele maghiarilor se discuta cu aprindere mare, se striga, se înjura, comesenii părând gata, gata să se încaiere la bătaie, în timp ce aruncau priviri furioase spre români.
–Uniune sau moarte! strigă acum maghiarii. Și mai îmi spune deunăzi Urhazy, scriitorul: Domnia-ta ai semnat doar uniunea! Domnia-ta, concetățene Poruțiu, ești de-acum ungur! [8] Auzita-ți voi, mai mare nesimțire? interveni la rândul său, revoltat, Poruțiu.
-Toată Europa strigă: Libertate, egalitate, frățietate!, iar noi nici în ceasul al doisprezecelea să nu ne cerem drepturile? Ba, principiile acestea trebuie să fie și deviza noastră, tezaurul cel mai scump și obiectul cel mai sfânt. Trăind cu ele și pentru ele, suntem gata a da mâna cu cei mai neîmpăcați vrăjmași ai noștri, oferindu-le cel mai sincer ajutor ce se poate aștepta de la un popor european. Despoiați însă de aceste principii, suntem hotărâți dintru început, cu cea mai bărbătească seriozitate a ne vărsa sângele până la cel din urmă român[9], spuse Iancu.
Avram Iancu-Marea Adunare de la Blaj
În cele din urmă sosise și ziua cea mare a multașteptatei Libertăți. O zi născută din alte zeci de mii de zile trăite de iobagi în întuneric, chinuri, foamete și sărăcie. O zi udată veacuri de-a rândul cu lacrimile, sângele și durerile celor mulți și oropsiți.
Și iată-i astăzi, mărșăluind în șiruri nesfârșite, îmbrăcați în haine albe de sărbătoare, unii purtând drapele pe care stă scris: 15 mai 1848. Pace! Libertate! De pe toți munții, de pe toate văile și șleaurile curg la vale spre Câmpia Blajului puhoaie nesfârșite de oameni… Unii pe jos, alții călare sau în căruțe. Sunt români din toate colțurile Transilvaniei, chiar și din Principate, dar lor li s-au alăturat și iobagii maghiari și sași. Chipurile le radiază de o bucurie fără margini. Par îmbrăcate în razele unui soare primăvăratec. Sunt razele acelui Soare al Libertății, așteptat, visat, dorit de zeci de generații de iobagi. Atunci când fac popasuri, aceste mulțimi încing hore ale bucuriei. De la brâu își scot fluierele și cântă, și chiuie acești năpăstuiți de răsună munții și văile, iar apoi încing hore vesele și înfocate precum viforul iernii.
Toate eforturile autorităților de a împiedica această adunare au fost anulate de dorința nestăvilită de libertate a iobagilor. Nu au fost intimidați nici de furcile ridicate la marginea satelor, nici de amenițările, arestările, abuzurile și execuțiile întreprinse de autorități. Iar pentru a-i motiva și organiza, săptămâni de-a rândul, ziua și noaptea, Iancu a colindat sate și cătune, a străbătut munți, dealuri, păduri și văi. El le-a spus că ziua Libertății e aproape, dacă vor fi uniți, curajoși și tari ca stâncile din jur, în cererile lor. Destul a muncit și chinuit neam de neamul lor pe brazdele domnilor fără nici o plată. A sosit vremea să-și ia pământul înapoi. Cuvintele lui înflăcărau mulțimile și le ajungeau drept la suflet, oblojindu-le și alinându-le durerile vechi, pentru că Iancu știa să le vorbească pe înțeles, doar era ieșit din rândurile lor, le cunoștea sufletul, bucuriile și necazurile. Cuvintele lui îi entuziasmau și-i fericeau, de aceea, l-ar fi urmat și-n foc, cu prețul vireții. De aceea, coborau acum spre Blaj cu bucurie și speranță nestăvilită.
Toată primăvara Iancu, împreună cu Balint, Buteanu, Clemente Aiudeanul și alți fruntași au colindat satele. Uneori, la miezul nopții, Iancu și Clemente, precum două năluci, erau văzuți trecând în galopul cailor dintr-un sat în altul. Iancu nu numai că i-a încurajat pe moți să-și ceară drepturile, dar în aceste luni i-a și organizat în vederea unei apărări armate, ca răspuns la înființarea în martie a gărzilor maghiare și săsești înarmate cu până la 5000 de puști și a amenințărilor adresate de Nemegyei, administratorul Zlatnei:
–Dacă nu ascultați, voi aduce într-adevăr, soldați secui, și dumneata știi cât de sălbatic se poartă aceștia[10], îl amenițase el pe Iancu.
–În acest caz și moții vor deveni sălbatici[11], îi răspunsese Iancu. Și mai sper, că ne vom dobândi drepturile ce ni se cuvin cu armele minții iară nu cu bâta. Căci lupta va fi inegală: voi aveți arme, noi doar bâte și topoare. Dar victoria va fi a noastră, pentru că și dreptatea este de partea noastră, și pe deasupra suntem mulți, mulți ca cucuruzul brazilor, sîntem mulți și tari, că Dumnezeu e cu noi[12].
De aceea, Iancu devenise unul dintre cei mai primejdioși dușmani și se pusese premiu pe capul său.
Însă acum, la Blaj, se poate vedea cu adevărat rezultatul atâtor luni de febrilă zbatere a lui Iancu și a celorlalți fruntași români. Iancu și Buteanu coboară din munți în fruntea a 10.000 de moți organizați și disciplinați precum o armată de frunte, în acordurile marșului pus pe melodie de Begnescu, aceasta fiind o pastișă după opera Tancred de Rossini: Astăzi cu bucurie românilor veniți/Pe Iancu în Câmpie/Cu toți să-l însoțiți!”
Și într-adevăr, Iancu intră în Blaj cu o aură în jurul său de mare comandant militar. La vederea sa, chipurile uscățive ale țăranilor, arse de soare și supte de suferințe se luminau, parcă întinerind. Sumanele și căciulile zburau aruncate în aer, iar din piepturile lor țâșneau chiote puternice. El devenise garntul libertății lor.
Dar de-a dreptul uluitor a fost pentru toți cei prezenți, modul de organizare și aranjare a țăranilor de la Adunarea de pe Câmpia Libertății, sub îndrumarea lui Iancu. Astfel, cei aproape 40.000 de participanți se orânduiesc parcă fără nici un efort, sub formă de stea uriașă, într-o ordine perfectă.
Generalul Schurter care era prezent acolo pentru a folosi la nevoie forța armată, urmărind cum se aranjează rapid și eficient, și într-un mod ordonat această mulțime imensă, a exclamat plin de admirație:
–De când sunt am văzut mai multe adunări populare în Alsacia, Elveția și în alte locuri, dar adunare de popor atât de numeroasă, care să fie condusă cu atâta loialitate, să demonstreze atâta cultură și atâta seriozitate, atât nobil entuziasm, n-am văzut în toată Europa[13].
Într-o atmosferă de solemnitate, entuziasm nemărginit, emoție și efervescență, ordine și sobrietate, la Blaj, națiunea română se proclamă națiune de sine stătătoare. Iar a doua zi sunt votate cele 16 puncte cu cererile românilor, care vor fi trimise către împăratul și Dietei de la Cluj.
Odată stabilite și aprobate cererile românilor, fruntașii lor, Bărnuțiu, Barițiu, Iancu, Papiu, Buteanu și alții sunt purtați pe umeri de poporul adunat, ca niște odoare de mare preț. Iar entuziasmul mulțimii atinge cote maxime, atunci când Iancu le întărește speranța în obținerea dreptății prin cuvinte simple, dar convingătoare:
–Uitați-vă pe câmp, românilor. Suntem mulți, ca cucuruzul brazilor, suntem mulți și tari, că Dumnezeu e cu noi[14].
Doar prin câteva cuvinte Iancu le-a întărit speranța în victoria dreptății, punând lupta lor sub protecție divină.
Avram Iancu în grota de la izvoarele Crișului Alb
În munți, vara anului 1848 și-a intrat pe deplin în drepturi. Pădurile freamătă ușor în cântec vesel de păsări, mângâiate de razele calde ale soarelui. Fânețele înflorite îmbracă coastele repezite în covoare înmiresmate.
Deși au trecut atâtea luni de când moții își caută dreptatea, ei nu au obținut nimic până în prezent. Din contră, asupririle și nedreptățile revărsate asupra lor de comenduire s-au înmulțit. Toate drumurile și văile gem de husari, de secui și gărzi maghiare ce schingiuiesc și batjocoresc populația în fel și chip, tăind cosițele fetelor, snopind țăranii în bătăi și prădându-le bunurile puține.
Dar întâmplarea care-i hotărî pe moți să iasă din cumintea lor așteptare, la care îi îndemnau tinerii fruntași, fu cea de la Mihalț. Acolo, iobagii români au ocupat cu forța o bucată de pământ din moșia domnească. Atunci Banffi, comitele suprem al Albei de Jos, chemă trupele grănicerilor secui și ale gărzii cetățenești din Aiud, care traseră fără milă în mulțime, omorând doisprezece țărani.
Acest fapt îl lămuri întrutotul pe Iancu de intențiile guvernului, de disprețul total al acestuia față de revendicările românilor, deoarece, pe lângă faptul că sfida de atâta timp aceste revendicări, acum decretase și dizolvarea Comitetului Român de la Sibiu.
Era clar, pentru oricine voia să vadă și să înțeleagă, că nobilimea din Transilvania nu va renunța în ruptul capului la drepturile și prerogativele sale, în favoarea unei populații care fusese văzută secole de-a rândul ca o turmă de animale bune de tras în jug, și nimic mai mult.
Așadar, după aceste evenimente, Iancu se hotărî pentru acțiune. Nu mai vru să asculte de sfaturile lui Bărnuțiu și Barițiu, care-l îndemnau mereu la răbdare. Era conștient că de acum, așteptarea și tergiversările guvernanților, nu vor face altceva decât să aducă tot mai multă suferință în rândul românilor și tot mai multe victime.
Inima Iancului sângera de durere pentru multa nedreptate care se face moților săi și se pregătea ca de aici înainte să răzbune orice nedreptate și orice violență. De aceea, sfidează reprezentații puterii politice, continuând să strige revendicările moților, pregătindu-i de luptă, cu tot cu femei, conștient că doar prin luptă, cu prețul sângelui și al jertfei își vor putea obține drepturile. El, cel ieșit din sângele și carnea lor, el, cel legănat de susurul acelorași ape de munte ca și strămoșii săi, cu rădăcini adânc înfipte în tăria acelor munți, în cugetul căruia încă răzbat chemările la luptă ale Horii, el știe cel mai bine suferințele și dorințele moților. Și ei știu asta. De aceea îl prețuiesc nespus, ca pe un rege al lor, ca pe un conducător destoinic, cu vorba scurtă dar hotărâtă, în graiul oamenilor de la munte, de multe ori presărat cu glume sau înflorit cu pilde și încurajări. El le-a sădit în suflet o dorință de libertate și dreptate fără limite, dar și un curaj pe măsură, făcându-i să fie conștienți de puterea lor, a celor mulți și necăjiți, spunându-le: „Cine nu se bucură de zorile mărețe ale libertății trebuie socotit fricos, nevrednic de a le privi[15].”
Însă, după alarma generală pe care a dat-o Iancu în munți, când au fost trase clopotele în dungă de sub Găina, prin Vidra, Albac, Scărișoara și prin toate celelalte sate, strigându-se: „La arme![16]”, adunându-se popor mult în tabăra de la Gura Râurilor, cu coase și furci, într-o bună rânduială, autoritățile îl urmăresc, dorind să-l prindă, cum de altfel, au făcut și cu alți fruntași români.
În munți sunt trimiși acum 200 de soldați împărătești și 300 de secui. O parte dintre fruntașii românilor sunt citați să se prezinte în fața comisiei, la Câmpeni. Toți cei care răspund chemării sunt arestați, iar alții sunt prinși de patrulele de soldați care colindă pe toate drumurile. Cei prinși sunt amendați, bătuți cu vergi, maltratați.
Iancu se numără printre cei care au refuzat să se prezinte în fața comisiei, de aceea este urmărit de patrule mai rău decât un hoț sau un ucigaș. O întreagă companie de secui sub comanda vicecomitelui Pogany, supraveghează Vidrele și comunele din jur, pentru a-l prinde pe Iancu. Dintre oamenii săi de legătură, unii au fost arestați, iar alții fiind urmăriți și fugăriți, stau ascunși în pădurile sălbatice și întunecoase de sub Muntele Găina.
Între timp, Iancu își găsise adăpost într-una din colibele sătenilor, situată pe cursul năvalnic al unui pârâiaș de munte, colibă săpată în malul de pământ, bine dosită. Din acea văgăună ieșea în culme și supraveghea intrarea și ieșirea patrulelor din sat, aflate în căutarea lui. De aici, scrise o scrisoare către comisia condusă de Kozma, că nu se va prezenta pentru anchetă, deoarece nu are nimic care să-i apese conștiința. Toată înarmarea și pregătirea realizată cu moții săi, spune că a făcut-o doar ca mijloc de apărare împotriva agresiunii la care sunt supuși de către forțele militare ce bântuie ținutul.
Dar, în timp ce scria o altă scrisoare către Bărnuțiu, pentru a-l pune la curent cu mișcările românilor din munți, în coliba sa năvăli prietenul său din copilărie, Gavril Bădărău, suflând greu de la urcușul pieptiș, făcut în grabă mare.
-Hai, degrabă să fugim! se adresă el Iancului. Potera de panduri răscolește tot satul. Pandurii prind bărbații și femeile și-i bat, să afle unde te ascunzi. Nu mi-i frică de bărbați, că ar fi slobozi la gură, dar poate or nimeri o femeie mai slabă de înger, ori un prunc, care să-i îndrume încoace.
-Paza bună, trece primejdia rea! spuse Iancu. Ce-i bine, îi bine! Hai, că ne-om duce și ne-om ascunde în huda ceea de pă Criș. E locul cel mai sigur. Și dacă vine potera, avem o a doua ieșire, ce-i drept, cam îngustă, drept către pădure.
În timp ce vorbea astfel, Iancu își legă în spate cu niște curele, cerga ce o avea la îndemână, iar în tașca de piele își îndesă hârtiile și uneltele de scris. Gavrilă sosise din sat cu niște merinde puse în grabă în desagii ce-i avea pe umăr. Împreună, părăsiră adăpostul, îndreptându-se în fugă spre Blăjeni, către peștera aceea aflată în dunga Crișului, bine adăpostită de pădurile bătrâne și întunecoase din jur. Intrarea peșterii era înspre izvoarele văii, iar ieșirea în caz de urgență, în aval. Așa puteau să supravegheze valea și cărarea care o însoțea, din ambele direcții.
Ajunși la peșteră, se instalară cum putură mai bine într-un cotlon al ei mai ferit de curenții ce străbăteau galeriile și-și făcură noile planuri de acțiune. În primul rând, cad amândoi de acord asupra faptului că de ascunzătoarea lor trebuie să știe cât mai puțină lume. Nu că nu ar avea încredere în moții lor, dar cine știe pe unde se vor zvântura iscoadele comenduirii, trăgând peste tot cu urechea la discuțiile sătenilor.
Apoi, Iancu începu să scrie un cuvânt de încurajare către moții săi, nu care cumva aceștia să-și piardă speranța, să deznădăjduiască, să renunțe la luptă sau să creadă că i-a abandonat. Astfel, în cuvântul lui adresat țăranilor, el îi îndeamnă să rămână liniștiți atâta timp cât el va lipsi dintre ei, pentru că, prin orice mijloace, dreptatea lor va trebui să izbândească. Să nu purceadă la acte de violență, să nu amenințe pe nimeni, ci să ceară neîntrerupt să fie lăsați a umbla pe drumul lor, în căutarea dreptății[17].
-Vezi, tu, se adresă Iancu lui Gavrilă, nobilimea maghiară, nu o să renunțe niciodată la drepturile ei. Ea ne privește ca pe niște animale bune de jug, care nu-și cunosc drepturile și nu și le apără. Pădurile sunt ale noastre, dar nu ni le dau. Iar fără ele, moțul e ca fără de viață. Pădurile sunt aurul nostru, averea noastră, pita și îndestularea noastră.
„Dar acești domni de unguri fac cu neputință orice înțelegere cu poporul român și tot ei caută să-i zădărnicească eliberarea[18].”
-Dacă ne-or da drepturi, ei de unde și-or mai stoarce averile? întrebă Gavrilă. Nu ne lasă ei din gheare, nici morți.
-Cu prețul vieții, și noi, jurăm să ne câștigăm libertatea, spuse Iancu strângând mânerul unuia dintre pistoalele de la brâu.
Peste zi, unul dintre ei, păzește mereu intrarea grotei care se deschide spre unul dintre pâraiele ce coboară năbădăios culmea dinspre apus, formând o cascadă de câțiva metri, chiar aproape de intrarea în grotă, după care se varsă în undele Crișului Alb, aflat aici, nu departe de izvoare. Pădurea acoperă și învelește stâncăriile locului ale căror picioare sunt udate de undele celor două pâraie, formând o draperie densă de verdeață, care transformă locul într-o veritabilă tainiță.
Pe drumul îngust de car, ce însoțește curgerea Crișului, trec adesea soldații secui, fără să bănuiască ascunzătoarea din apropiere. În schimb, odată cu lăsarea întunericului, numeroase umbre tăcute se furișează printre arbori și căderi de apă, spre grota din peretele de piatră. Sunt oamenii Iancului care cutreieră satele din Zarand, pentru a-i pregăti și pe acești moți de luptă. Așa se transformă pentru aproape o lună de zile, acest loc tainic, din margine de drum, nebănuit de cătane, într-un cartier general al Iancului, care era conștient că doar o înțeleaptă, ordonată și masivă pregătire și organizare a românilor, va avea sorți de izbândă.
Iar această desăvârșită organizare a lui Iancu se văzu în 21 septembrie, când el intră în Blaj cu o oaste de 6000 de moți înarmați, care se alătură altor 60.000 de români gata de luptă.
Ajuns pe Câmpia Libertății, Iancu se urcă pe o tribună și strigă celor adunați:
-„Pretențiile noastre sunt sfinte, pre cât de sfântă e dreptatea. Noi suntem gata a le apăra cu orice preț”[19]. Cu mâinile goale, sau cu ce arme om avea la îndemână, acum, noi suntem gata a ne lupta pentru drepturile noastre! Cu adevărat, o venit și vremea noastră!
Surse bibliografice:
Silviu Dragomir, Avram Iancu, București, Ed. Științifică, 1965.
Florian Dudaș, Avram Iancu în tradiția românilor,Timișoara, Editura de Vest, 1998.
Ștefan Pascu, Avram Iancu,București, Ed. Meridiane, 1972.
Horia Ursu, Avram Iancu, București, Ed. Tineretului, 1966.
Note
[1] Horia Ursu, Avram Iancu, București, 1966, p. 12.
[2] Clăcani, clăcași – participanți la o clacă.
[3] Măsăriță – față de masă.
[4] Mintenaș – imediat.
[5] Creițari –bani.
[6] Pojnari – buzunar.
[7] Șlic – minereu aurifer, trecut o dată prin șteampuri.
[8] Siviu Dragomir, Avram Iancu, București, 1965, p. 36.
[9] Ibidem.
[10] Silviu Dragomir, Avram Iancu, București, 1965, p. 37.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem, p. 47.
[13] Horia Ursu, Avram Iancu, București, 1966, p. 80.
[14] Silviu Dragomir, Avram Iancu, București, 1965, p. 47.
[15] Silviu Dragomir, Avram Iancu, București, 1965, p. 65.
[16] Ibidem, p. 62.
[17] Silviu Dragomir, Avram Iancu, București, 1965, p. 64.
[18] Ibidem, p. 66.
[19] Ibidem, p. 70.