PORTUL POPULAR AL CHIOJDENILOR MARI UN CANAL IMPORTANT DE TRANSMITERE A IDENTITĂȚII CULTURALE LOCALE

Portul popular[1], alături de alte piese de ordin material, dar și de creațiile populare din fondul patrimoniului cultural imaterial, sunt niște mărturii clare ale identității poporului român. Acesta păstrează în structura sa aspecte necontestabile care vorbesc despre resursele materiale de care au dispus locuitorii unui anumit spațiu, tehnici tradiționale de confecționare, resurse naturale pentru colorit ș.a. Totodată dețin și un bagaj cultural de ordin spiritual transpus stilizat pe majoritatea pieselor de port popular, în mod special pe cele de sărbătoare. Portul popular de sărbătoare, pe lângă funcția utilitară, a căpătat în timp importante funcții estetice și simbolice, tehnica de lucru și produsul finit, deopotrivă, ajungând să fie ridicate la rang de adevărată artă țărănească. Portul popular, asemeni culturii tradiționale în general, a purtat și poartă amprentele tuturor schimbărilor sociale ale vremurilor pe care le-a traversat. Ultimul veac și-a pus foarte mult amprenta asupra portului popular odată cu dezvoltarea economică pe care societatea românească a cunoscut-o în perioada interbelică, cel puțin. Zona Prahovei, puternic industrializată, a fost printre primele spații românești care și-au pierdut în mare parte identitatea din punct de vedere al portului popular, hainele „nemțești” apărute deja în târguri au făcut ca oamenii să „lepede” lesne pe cele specifice spațiului lor cultural.

Referindu-ne la portul popular specific Starchiojdului, putem să afirmăm că este greu de realizat o imagine cât mai întregitoare în condițiile în care în perioada interbelică deja erau „combinate” cu hainele „nemțești” luate din târg. În fotografiile din perioada respectivă aproape că nu există niciun purtător de costum complet (în cea mai mare parte femeile), ci ie cu fustă de stambă sau alte combinații între vechi și nou.

 

Din acea perioadă începe să devină mai pronunțată ruptura între portul specific acestui spațiu și portul adoptat treptat după aceea de întreaga țară. Cei mai mulți oameni au fost înmormântați cu costumul de sărbătoare, piesele de port rămase au fost date de pomană la soroacele de pomenire ale defuncților, țesutul pânzei a început să nu mai fie „la modă”. Interesant este faptul că portul bărbătesc a fost păstrat mult mai mult decât cel femeiesc, un aspect pe care deocamdată nu-l putem explica. În fotografiile de până în anii 1950–1960 bărbații, mai ales bătrânii, apar îmbrăcați în costum complet, atât cel specific verii, cât și iernii, pe când femeile rar mai poartă vreo ie. Considerăm că fotografia este unul dintre martorii cei mai importanți pentru stabilirea specificului local din punct de vedere al portului popular, iar din puținele fotografii identificate în acest spațiu, dar și din mărturiile oamenilor intervievați de-a lungul timpului în sat, născuți chiar la începutul secolului trecut, aceasta pare a fi imaginea prin care se identifică situația portului tradițional.

 

Prima imagine descriptivă a portului specific Starchiojdului apare într-o adresă de răspuns dat Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice de către învăţătorul Costache C. Popescu, în anul 1898, căruia i se ceruseră informaţii despre comună, necesare întocmirii de către Alexandru Vlahuță a „Geografiei pitorești a României”. Acesta ar corespunde „[…] portului curat românesc, adică (la bărbați) pe cap vara, pălărie neagră de pâslă groasă, cei tineri pun şi pălării de paie, lucrate de elevii din școală, iarna căciulă de oaie, poartă cămașă de cânepă, de in sau bumbac, în afară nădragi, încinși cu chimer sau brâu. Nădragii, care mai poartă numele de cioareci și ițari, sunt făcuți din lână albă și lucrați de femeile lor, se încalță cu opinci, iar sărbătoarea cu cizme, ghete și botini (bocanci). Se îmbracă cu cojoc, mintean şi zeghe albă, la brâu poartă mai toţi un cuţit”[2]. O cercetare completă a portului popular din Starchiojd a fost făcută în anul 1935 de Luisa Netoliezka de la Muzeul Etnografic din Cluj, însă, deocamdată, nu am putut să identificăm acest fond de fotografii, de unde, probabil că provin fotografiile publicate în monografia lui C.M. Rîpeanu.

 

Dacă potrivit informaţiilor pe care le-am primit pe teren, în 1898 acestea erau piesele de port bărbătesc, în perioada interbelică bărbaţii purtau „cioareci, pă didisupt avea izmană, în picioare opinci şi ciorapi di lână, şi alţii mai avea şi o gheată, bocăncel, avea cămaşă şi peste cămaşă brâu, care încins cu curea peste, care nu, cu bete. În cap, dacă era iarnă, căciulă, dacă iera vară, pălărie. Iarna purta pieptar din blană di oaie”[3]. Pe lângă acestea oamenii mai purtau şi pantaloni şi haină de zeghe, sau zechi, după exprimarea locală.

Dacă facem o comparaţie a celor două relatări, observăm că portul popular bărbătesc s-a păstrat „curat” mai multe decenii, unele piese de port păstrându-se şi purtându-se până în anii 1960, când şi în rândul ţăranilor au pătruns hainele orăşeneşti, cumpărate „de-a gata”.

Cămaşa bărbătească era confecţionată din pânză de cânepă, mai puțin din pânză de in sau bumbac, lungă aproximativ până la nivelul genunchilor, cu guler de tip tunică și manșetă la mâneci. Un aspect foarte important îl prezintă partea inferioară a cămășii – așa-zisa fustă – care prin strângerea unui cordon/șnur aplicat la nivelul brâului devenea foarte creață, asemenea fustanelelor aromânilor. Au existat și situații în care această fustă era separată, creându-se două piese distincte: cămașa și fusta. Această fustă aproape identică cu fustanelele aromânilor, unică în spațiul la care ne referim, ridică niște semne de întrebare legate la posibile contaminări ale acestor grupuri umane. Cămășile mai moderne au început să fie cusute sau mai degrabă a început să fie purtată așa-zisa cămașă de noapte pe care mireasa i-o dăruia nașului la nuntă. Această cămașă „modernă” pentru spațiul chiojdean, se încadrează tiparului pieselor de port întâlnite pe un areal mai întins,  înfrumusețate cu diverse cusături în care gulerul, manșeta mânecilor şi pieptul erau împodobite cu râuri – motivele florale sau geometrice.

Cămaşa de lucru era confecționată după croiul celei de sărbătoare, dar simplificată. Mâneca era încreţită la manşetă şi încheiată cu un nasture.

 

Pieptarul sau cheptarul, după exprimarea locală, prin forma sa se apropie foarte mult de varianta transilvăneană a acestei piese, ceea ce nu prezintă o curiozitate în condițiile în care tot spațiul subcarpatic a fost populat și cu români transilvăneni veniți în mai multe rânduri „în țară”. Din descrierea veteranului de război Ion Cîrmici din satul Brădet, comuna Starchiojd, acest pieptar era confecţionat „din blană di oaie, iera o bundă di să-ncheia numa’ aici într-o parte, şi aicia care iera mai fodui avea manşetă în culori, roşie, albastră, verde şi o făcia ăla numai fluturaşi, o cosea frumos”[4].

Din aceeași categorie făcea parte și bunda care era confecționată aproape la fel ca pieptarul, din blană tăbăcită peste care se aplicau variate modele (făcute tot din piele), iar ceea ce o diferenţia de pieptar era modul în care aceasta se încheia – pe piept, spre deosebire de pieptar – lateral stânga. Bunda a rămas piesa „de rezistență” din vechiul port până în zilele noastre, mai ales în portul de lucru, însă prin mai multe acțiuni prin care se încearcă reconstituirea portului popular de sărbătoare cu specific local inițiate de profesorul Sorin Fofircă și meșterul cojocar Gheorghe Voicilaș, bunda, în varianta bărbătească și femeiască, a fost reconstruită după tipare identificate în comunitate și folosită în activitățile cultural-artistice din cadrul școlii, redându-i și funcția estetică, nu numai pe cea utilitară. Bunda poate fi varianta modernă a pieptarului, fiind mai ușor de purtat datorită croiului.

Tot din această gamă a făcut parte și cojocul, purtat peste pieptar sau peste bundă, o piesă importantă din portul specific perioadei reci a anului, o variantă extinsă a pieptarului datorită mânecilor, altfel, corespunde în cea mai mare parte acestuia. Cojocul, la fel ca bunda, a făcut parte până târziu, chiar la modă în anii ′70–′80 ai secolului trecut, în variante moderne sau modernizate caracterizate de înlăturarea elementelor decorative și vopsirea părții exterioare cu diferite nuanțe, în special maro.

 

O altă piesă importantă din portul bărbătesc este reprezentată de cioareci, confecționați din stofă de lână albă, ţesută în patru iţe şi bătută la piuă. Tot din astfel de stofă era realizată şi zeghea, doar că aceasta era din stofă de culoare neagră: „Cioarecii iera albi di lână, iera lână albă în lână albă. Zechili iera negre. Și la cioareci şi la zechi iera aceeaşi stofă, numa’ că aia di zechi iera neagră, şi aia di cioareci iera albă”[5]. Pentru perioadele de toamnă și primăvară existau în garderoba țăranilor și niște haine (paltoane scurte) și veste confecționate tot din această stofă de lână.

Peste mijloc, bărbaţii erau încinşi cu un brâu lat, roşu, cu câteva dungi la capete şi cu ciucuri, peste care se legau cu bete înguste sau cu chimir ori curea de piele.

Ciorapii erau făcuţi cu andreaua din lână de oaie, executaţi manual şi peste aceștia se aplicau obiele tot din stofă de lână (nişte bucăți de stofă de lână în care se înfăşurau picioarele înainte de a fi băgate în opinci, ghete sau bocanci.

Portul specific perioadei calde a anului se diferenția de cel de iarnă doar prin  înlocuirea căciulei de astrahan cu pălăria de pănură și, mai târziu, de paie; a bundei, pieptarului și cojocului cu anumite ilice de zeghe sau de stofă: „avea aşa, pantaloni tot di ăia di lână, învăţaţi aşa. Umbla în cămaşă, dacă nu într-o vestulice, iera numa’aşa nişte vestulice aşa o leacă, tot di lână”[6].

Una dintre piesele importante, dar dispărute de multă vreme din localitate, purtată mai ales de ciobani, a fost gluga, realizată din stofă de lână asemănătoare stofei de zeghe. În glugă se transporta mâncarea iar ciobanii o foloseau ca „perelină” de ploaie.

Portul femeiesc, așa cum am menționat, a pierit mult mai repede din peisajul cultural chiojdean, în comparație cu cel bărbătesc, de aceea există anumite sincope în descrierea sau în realizarea unei imagini „adevărate” a acestuia. Fotografiile nu ne înfățișează un costum complet, ci doar partea superioară, ia, însă din mai multe informații de teren, avem tendința să menționăm că nu se încadrează specificului prahovean, în general, ci „trage” mai mult către Buzău, zona cu care ne identificăm mult mai mult din mai multe puncte de vedere.

Stelian I. Florescu Pîntece menționează că piesele de port care compuneau costumul femeiesc pot fi identificate în mai multe foi de zestre din mai multe perioade de timp. Așadar întâlnim: cămaşă, ie, hondroc de lână, fotă de lână, scurteică de postav, pieptar sau bundă, cojocel maramă de borangic (mai rar întâlnită), bete, brâu, ştergar de borangic”[7]. Terenul ne-a oferit tot cam aceleaşi informaţii despre portul femeilor, însă acestea nu ne-au mai dat informaţii despre scurteica de postav şi ştergarul de borangic, care probabil au ieşit mai de mult din uz şi despre care oamenii nu-şi mai amintesc. Pentru găteala capului, de-a lungul timpului femeile au folosit ştergarul de borangic, marama şi basmaua aceasta din urmă fiind întâlnită în zilele noastre.

Ia era făcută din pânză de bumbac sau chiar din pânză de cânepă. Din pânză „să croia ia, dacă vrea făcea şi ie până-n brâu şi poal’li separat, sau cămaşa lungă”[8]. Peste acestea se aplicau cu acul diferite motive florale, dar și geometrice (razele soarelui). Mâneca era împodobită cu o frumoasă tablă care conținea o cusătură înfundată numită altiţă, iar restul mânecii era cusută cu „rânduri” sau „râuri” ce se terminau cu o „bentiţă încreţită şi încheiată cu nasture”[9]. Atât pe faţă cât şi pe spatele iei (dar mai puţin), se coseau câteva râuri. Odată cu apariţia mărgelelor, fluturaşilor, printre aceste râuri era cusut câte un rând de podoabe prin care se crea diferite câmpuri ornamentale. La poale erau aplicate aceleaşi motive florale sau geometrice ca pe ie. Ia reprezenta cea mai importantă piesă de port femeiesc, şi de aceea i se acorda cea mai mare atenţie, era lucrată cu mai multă migală îndelung. Spre deosebire de celelalte piese de port, ia reprezenta măiestria, hărnicia celei care o purta, fiind înnoită cel puţin o dată pe an.

Datorită înnoirii iei în fiecare an la hora din prima sau a doua zi de Paşte, au rezultat numeroase modele şi variante, pentru că „numai dacă iera două prietene care să facă acelaşi model, în rest fiecare îşi făcia modelu’ iei” şi pentru asta „ne piteam să nu vază una la alta, şi lucram di la lampă”[10]. Nubila, fata de măritat, trebuia să termine ia cel mai târziu în Săptămâna Mare, pentru a fi îmbrăcată cu ceva nou la hora de Paşte; totuşi „dacă vroiam să fim mai moţate şi să ieşim înaintea la altili le făciam di Florii. Să zicea că – uite cutărică a fost harnică şi a terminat ia”[11].

O altă piesă componentă a portului femeiesc era fota. Din descrierile mai noi, fota era făcută din urzeală şi bătătură de lână neagră sau urzeală şi bătătura de lână roşie (mai rar când era folosită urzeală de inişor). Se ţesea în patru iţe şi era formată dintr-o singură foaie dreptunghiulară. Peste această bucată de stofa erau aplicate cu acul diverse cusături, în special motive florale. Revenind la o afirmație anterioară, rescriem ideea că în fotografiile vechi nu există, cel puțin în cercetările realizate până în acest moment, un costum femeiesc complet, ci doar partea superioară. Reluăm această ideea deoarece din descrierile informatorilor noștri, fota chiojdeană se pare că nu ar fi fost realizată după tiparul actual al vâlnicului universalizat care poartă pecetea identității prahovene, ci era mai mult asemănătoare cu androcul/hondrocul – piesa din portul feminin purtată în mai multe zone la muncile câmpului sau în gospodărie, nu în zile de sărbătoare. La Starchiojd fota ar fi tot un androc, folosindu-se aceeași tehnică de lucru și aproximativ aceeași ornamentație. În descrierea informatorilor, la fel ca cele din bibliografia de specialitate, androcul este o „fustă” țesută integral din lână, adică atât urzeala, cât și băteala erau din lână. Acesta era o fustă lungă şi largă „di bătea călcâilii”, dintr-o singură foaie ţesută în război, o ţesătură simplă fără model, de culoare neagră, sau, în unele variante, cu dungi sau pătrățele negre și albe, foarte apropiată ca textură și înfățișare de dăsagii/desagii folosiți pentru a transporta mâncarea la muncile agricole. De aceea atașăm o fotografie cu Florica Mîzgoi din comuna Bătrâni, fost sat al Starchiojdului, renumita cântăreață din frunză, în care se evidențiază și o parte din fota acesteia, la fel ca imaginea zugrăvită despre cele din Starchiojd.

Ca cingătoare, femeile ca şi bărbaţii foloseau brâu sau bete, ţesute simplu doar cu câteva dungi colorate. În picioare purtau opinci şi ciorapi de lână, iar pentru ocazii speciale(târg biserică sau chiar oraș) femeile purtau sandale făcute sau „mai făcea cizmarii aşa nişte ghetuţe, le zicea iminei, avea toc, şi îi punea potcoviţă pă toc, să calce pă ia să nu să tocească pielea”[12].

Situația portului popular specific Starchiojdului, port aproape dizolvat în ultimul veac, dar și a lăzilor de zestre sărăcite în acest sens, nu poate să ducă la concluzia că portul de aici a fost mai puțin important decât cel din alte zone, ci că situația industrială, suflul nou/modern abătut peste întreaga societate românească a făcut ca aici să se producă mai repede alinierea la anumite standarde universale întâlnite pe un areal mai larg din punct de vedere cultural și geografic.  Exemplele folosite dovedesc existența unei măiestri aparte folosite în tehnica de lucru poate aparte, cel puțin în spațiul studiat – Valea Teleajenului.

Informațiile noastre reprezintă doar o parte din marea de date despre portul popular, colectate prin prisma conexiunii acestuia cu etnocoreologia – domeniul nostru de studiu. Acestea nu secătuiesc în niciun fel bagajul de informații despre tehnica de lucru, colorit, funcție, simbolistică, lăsând, astfel, deschis culoarul către o cercetare viitoare mai amplă.

[1] Părți din acest text au fost preluate din articolul Portul popular publicat în vol. Fruntelată Ioana-Ruxandra, Cristian Mușa (coord.), Starchiojd. Moștenirea culturală (Partea I). Locuire, ocupații, meșteșuguri, vol. colectiv realizat de Cristina Bucătaru, Andrei Chivereanu, Elena Dudău, Ioana-Ruxandra Fruntelată, Cristina Gherghe, Cristian Mușa, Nicoleta Șerban, Editura Libertas, Ploiești, 2014, p. 124–130, ISBN 978-606-8467-13-9.

[2] Stelian I. Florescu-Pântece, Starchiojd, sat de moşneni în acte, studii şi mărturii, Editura Pacific, Ploieşti, 1992, p.68.

[3] Informații primite în anul 2013 de la Ion Cîrmici (Panait), din satul Brădet, comuna Starchiojd, n. 1916 – d. 2017.

[4] Ibidem.

[5] Informații primite în anul 2013 de la Maria Oprea (Marioara lu’ Căritu), din comuna Starchiojd, n. 1919 – d. 2014.

[6] Ion Cîrmici, inf. cit.

[7] Stelian I. Florescu-Pântece, ibidem.

[8] Informații primite în anul 2013 de la Maria Gioabă (Orica lu’ Andreiaș), n. 1926, satul Brădet, comuna Starchiojd, județul Prahova.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ion Cîrmici, inf. cit.