Revoluția de la 1848-1849. Lupte în Zarand

Joia, în târgul Bradului

Gherasim, preot într-unul din satele izolate de munte ale Zarandului, află târziu că Ungaria se desprinsese de imperiu și voia să-și alipească Transilvania, cu de la sine putere, hotărând acest lucru în Dieta de la Cluj. Românii nu voiau în ruptul capului să accepte această hotărâre. Mai mult, pretindeau și ei drepturi: să fie recunoscuți ca națiune, să nu mai fie iobagi, dar cine să-i asculte pe ei? Rămăseseră aceiași mămăligari, opincari, fără de nici un drept pe pământul și în țara lor.

Acum Kossuth cerea să se facă recrutări masive din rândul românilor, în sprijinul revoluției lor, a maghiarilor. Românii însă refuzau să se înroleze în armata maghiară și nu se mai învoiau să facă nici robotele de până atunci.

Pentru a-i cuminți pe români, ungurii înființară în Zarand „tribunalele de sânge”, iar gărzile maghiare sau ale secuilor, făceau „ordine” prin sate, lăsând moarte și jale în urma lor. În numele ideii de: „Libertate, Egalitate, Frățietate!”, ungurii ridicară furci[1] pentru români, la intrarea fiecărui sat. Iar peste toate acestea, amenințau că măsurile ce vor fi luate împotriva românilor vor fi atât de aspre, încât, „vor prefera să nu se fi născut![2]”. În mod deosebit, li s-a promis preoților români, ridicarea neîntârziată în spânzurători.

Toată vara aceea, a anului 1848, nobilul Ribiczey cu fiul său Ferencz și cu nobilul Kristiory și încă alții de-o seamă cu ei, au bântuit întreaga regiune de la izvoarele Crișului Alb și până mai jos de Hălmagiu, omorându-i pe români, schingiuind și prădând satele, profanând bisericile, violând femeile, omorând copiii și aprinzând casele.

Într-un sat, i-au scos pe români pe câmp și i-au împușcat de-a valma, tineri și bătrâni, cum împuști iepurii. În altă parte, au batjocorit femeile. În alt sat, au aruncat în foc de vii, copii și bătrâni. Fără număr erau românii tăiați cu săbiile, împușcați în casele lor sau ridicați în spânzurători. Da, era sânge, teroare și lacrimi în satele din jur: casele și bisericile aprinse, preoții omorâți, gospodăriile prădate.

Gherasim auzi că de la Uibărești, Ribiczey Ferencz luase de la oameni vite în valoare de 1.000 de florini și mult fân și ovăz, iar la Ribicioara a făcut și mai mare prăpăd. Și la Grohot, la Vaca și la Junc gărzile maghiare au prădat și-au aprins casele, dar au omorât și oameni. La Ribița, pe lângă zecile de case date pradă focului, au jefuit și biserica de toate bunurile de preț și au luat și banii găsiți[3].

Gherasim se-ncrâncena de cele auzite și-și otrăvea sufletul. Se ruga nopți la rând pentru pace și dreptate, dar mai ales, pentru a-și găsi el liniștea, pentru a nu-și urî asupritorii. Dar cât să mai poți răbda atâta nedreptate? Din mai și până în octombrie, crimele cele cumplite nu se opriră. În ăst timp, românii nu ripostară în vreun fel.

De-acum venise toamna, iar Gherasim, care tot așteptase să se potolească vrajba, hotărî că nu mai are ce aștepta, trebuia să-și facă proviziile pentru iarnă, pentru vremea când drumurile vor fi înzăpezite și nu se va mai putea mișca din satul lui de munte. Așa că, într-o zi de joi, din luna octombrie, își puse desagii de lână pe umăr și plecă la Brad, la târg, pe sub pădure.

Ajuns în târg, găsi parcă mai multă lume decât altă dată. Ce-i drept, puține muieri, dar mulți bărbați în putere. Fiind așa vremuri tulburi, toți coborâseră din sate să afle și să vadă ce se mai întâmplă în lume.

De-a lungul Crișului, după ce-și trăseseră căruțele cu arneu[4] la umbra sălciilor și a arinilor de pe mal, olarii din Obârșa și Târnăvița, își înșiruiseră pe iarbă olcuțele pentru lapte, oalele cele mari pentru fierturi de tot felul, urcioarele pentru apă și cele pentru pomeni și uspățuri. Lângă ei, spătarii din Rîșculița își așezaseră spetele[5] de mărimi diferite, de la cele de un cot pentru cingeie[6], până la cele de doi-trei coți pentru păretare și lipideie[7], unele cu dinții rari, altele cu dinții deși. Urmau apoi rotarii de la Leauț, cu roți de car și alte componente ale carului, dogarii cu vase din lemn de la Dobroț, bulzeștenii cu furci pentru fân și greble de toate mărimile, cei de la Brotuna cu linguri, solnițe, lingurare, blidare, și alte mărunțișuri trebuincioase la casa omului. Erau prezenți și pietrarii de la Dupăpiatră cu mojare, râșnițe și țăsturi[8] de piatră, cei cu var de la Cotoncu, cei cu fluiere de la Juncu și Reț.

Erau în târg și sumane negre de Bulzești, cojoace și opinci de Abrud și Băița, talăngi, securi și sfredele și alte unelte aduse de fierarii din Scroafa, și multe alte lucruri, de tot felul.

Cei de la Tomnatic, Purcaru și Ticera aveau niște soiuri de mere și pere de iarnă, cum nu mai găseai prin împrejurimi.

De cealaltă parte a uliței ce însoțea curgerea Crișului, de-a lungul căreia se desfășura târgul, se înșiruiseră cei cu fructe de vânzare: prune, nuci, pere, mere și scorușe, chiar și vinars în oluri de pământ cu gura strâmtă înfundată cu câte un dop de lemn, potrivit din cuțit pe gura olului. Olurile respective aveau mare trecere la cei cu oarecare dare de mână.

Pe merindețele[9] de pânză erau așezate pe frunze mari de brustur bruși[10] albi de sămătișă[11] sau bucăți pătrățoase de brânză de oaie, scoase de la saramură, din putinile de lemn. Lângă ele se odihneau gioburi rotunde din lemn de brad cu capac, pline cu smântână groasă. Pe de lături, tot în vase de lemn era pus untul galben, care se vindea sub formă de turtițe mici, învelite și ele, în frunze de brustur.

Gherasim trecu pe uliță printre cele două șiruri de târgoveți, privind totul cu luare-aminte. Cum plecase cu noaptea-n cap la târg, lumea abia se dezmorțea. Dacă la început târgul păru slab, cu cât soarele se urcă mai sus pe boltă, animația crescu tot mai mult, încât, la un moment dat totul se transformă într-o îmbulzeală și viermuială de nedescris.

Își târgui cele de trebuință, iar acum intră în vorbă cu unul de pe la Tomnatic, ce avea un soi de pere rotofeie, îmbujorate pe o parte, cu pielița subțire și miezul zemos și parfumat, cum nu mai întâlnise până atunci. Și așa, din una în alta, Gherasim și tomniticeanul se întinseră la vorbă. Gherasim îl rugă ca în primăvară la bulci[12], să-i aducă o mlădiță-două, din părul  care făcea soiul acela de pere zemoase, să-și altoiască și el.

În timpul discuției lor, lumea trecea încolo și încoace pe ulița târgului vociferând, râzând, strigând, târguind, discutând animat.

Deodată, se auziră țipete în tot târgul. Un grup de călăreți intra în galop pe ulița Bradului, aruncându-se orbește în mulțime, urlând și chiuind ca la război. Mai mult, din goana cailor călăreții împărțeau în stânga și în dreapta lovituri, cu biciul sau cu  tăișul săbiilor, fără să aleagă de-i femeie sau copil, bătrân sau bărbat în putere.

Văzând prăpădul ce se îndrepta spre el, Gherasim fugi prin mulțime, sărind și călcând peste mărfurile înșirate pe dunga drumului, vârându-se apoi, în sălciile de pe malul Crișului, alături de alți târgoveți.

Dinspre târg începură să se audă pocnete de pistoale, țipetele și tânguirile femeilor. Călăreții pușcau în toate părțile, jucându-și caii prin mulțime, râzând satisfăcuți de spectacolul grotesc pe care-l creaseră.[13]

Curând, în urma lor rămaseră prăvălite care încotro, în praful drumului, atârnând peste mărfuri sau tarabe în poziții grotești, așa cum le prinsese moartea, cam la o duzină de leșuri. Alții, cu răni sângerânde la cap, mâini sau picioare, împleticindu-se, încercau să se târâie cât mai departe de călăreții însetați de sânge.

Însă Kristiory, nobilul de Crișcior, încă nu-și potolise setea și continua să-și joace calul prin mulțime, pocnind din pistoale. Îi țineau companie lui Kristiory în omoruri și grozăvii în ziua aceea, bărbații din familia Brady.

După ce-și terminară iureșul prin mulțime, ridicară cadavrele și le atârnară în spânzurătorile de la marginea târgului, să fie spre luare-aminte pentru toți cei care ar fi avut gânduri de nesupunere sau răzvrătire.

De  prin cotloane și unghere dosnice, de pe sub maluri, de prin tufișuri, de pe unde reușiseră să se astruce[14] de teama ungurilor, oamenii începură să iasă la lumină.

Cu lacrimi în ochi și mâini tremurânde își adunau grăbiți în desagi,  ce le mai rămăsese din târgașul[15] prădat, împrăștiat, călcat în picioare de oameni sau de copitele cailor, și plecau grăbiți spre casele lor. Vremurile erau din ce în ce mai nesigure și mai spăimoase, iar teroarea și câinoșenia ungurilor, de nesuportat.

Pe când ieșea și Gherasim din tufișurile de pe malul Crișului, unde se ascunsese când începuse marea năvârneală[16], gândindu-se cum ar putea să ajungă mai degrabă înapoi în sat, se simți tras de mânecă:

-Părinte, ți-ai pierdut mințile?

Gherasim se întoarse speriat spre cel care îl luase astfel la rost.

-Sărut dreapta, părinte protopop! se repezi iute Gherasim, când văzu cine este cel care-l trage de mânecă.

-Lasă, mă, prostiile! De asta îți arde ție acum? Tu pe ce lume trăiești? Tu nu știi că românii mor ca muștele, iară preoții sunt cel mai prețios trofeu de vânătoare pentru unguri? Mai ales pentru Ribiczey, Kristiory, Brady și Nemeș, care umblă ca turbați din Buceș, Blăjeni și până în Hălmagiu tăind, spânzurând, arzând și prădând toate satele românilor. Iar preoții îs primii care primesc glonțul, ștreangul, ori focul.

-Am auzit și eu câte ceva, încercă timid să răspundă Gherasim, dar nu am crezut că-i  așa rău…

-Rău, zici tu? Îi groaznic! Bisericile toate le dărâmă, le pradă, le dau foc. Satele la fel. Preoții îs trimiși în chinuri spre iad, zic ei, eu zic, totuși, că vor merge în rai!

Uite, spre exemplu, preotul Iosif Cazan de la Mesteacăn, a murit ca un adevărat martir întru Hristos. Ungurii l-or prins, i-or ars barba, i-or smuls unghiile de la mâini și de la picioare, i-or scos ochii și după aceea l-or împușcat. Dar nici asta nu le-o fost de ajuns, că mai apoi, l-or prins în cuie în tinda bisericii. Că or zis ungurii că merită toate astea, pentru că de acolo o pornit Crișan al nostru cu ortacii săi în rebeliune.

La Țebea l-or împușcat pe Mihai Oprișa, preot bun, mare suflet de român. Și la Brad, pe Traian Banciu, doar îl știai. La Țărățel, într-o duminică, când George o terminat slujba, l-or scos husarii din biserică și l-or împușcat fără vorbă multă. Și la Vața, pe bietul Iosipaș l-or omorât, și pe Incău de la Brotuna, și pe Avram de la Strâmba și mulți alți preoți de aici până la Hălmagiu și mai departe, toți or plătit cu viața[17].

De aceea, vezi bine, când ies prin târg nici nu port reverendă, că ăștia îți dau în cap mintenaș[18]. Și tot mintenaș, io ți-aș zice să te urci la careva într-o căruță cu arneu, și să te faci nevăzut, pe cât se poate. Că altfel, ei oricum pot să te calce și să-ți facă zile negre, direct la biserică. Mă și mir că ai scăpat până acum. Poate că știu că ești sărac și nu ai de nici unele. Dar fii cu ochii în patru și fugi la pădure, că doar ți-e aproape, la orice zgomot suspect. Bieții noștri românași au nevoie de preoți. De păstori! De conducători și îndrumători! De asta și vreau ei să ne omoare. Turma să fie fără păstor, trupul fără cap. Dar ne-om alătura și noi, zărăndenii, la oastea lui Iancu, și ne-om afla o dată pentru totdeauna, dreptatea.

 

Text prelucrat după un fragment din nuvela Tânguirea Mănăstirii Vaca, din volumul Chipul jupâniței Ana, autor Monica Dușan, Iași, 2021.

Bibliografie: Ioachim Lazăr, Tragedia clerului și distrugerile suferite de bisericile românești în timpul Revoluției din Transilvania de la 1848-1849, în  Sargeția”, an XXXII, 2004, p.43-84.

Ioachim Lazăr, Un document inedit despre Revoluția din 1848-1849 din Zarand, în Sargeția, an XLI, 2014, p.175-194.

 

Bătălia de la Salca Roșă-Târnava de Criș

                                                                                            

În octombrie 1848, românii se răscoală peste tot. Știu că nu mai au ce aștepta. Răbdarea și așteptarea în liniște a soluțiilor la revendicările lor, cum îi tot îndemnase Iancu de atâtea luni, nu-și mai au rostul. Acum și Iancu găsește justificată începerea luptei pentru drepturi, spunând mai marilor vremii:

„-Pe noi ne-a răsculat nerecunoașterea naționalității, tiraniile și barbariile conservatorilor și aristocraților maghiari din Transilvania, pe care poporul în această epocă nu le-a mai putut suferi.[19]”

În Zarand, după ce au fost omorâți în târgul Bradului 13 români, furia localnicilor nu mai cunoscu margini. Răbdarea lor se sfârșise. Se organizară și hotărâră să pună stavilă jafurilor și crimelor la care se dedau nobilii maghiari de câteva luni. Și așa porniră într-o zi de 26 octombrie, hotărâți să se răzbune pe cei care-i oropseau de atâta vreme, omorând la Gura Vacii, între Brad și localitatea Vaca, satul în care se născuse Crișan, unul dintre capii Răscoalei de la 1784, un număr de 13 persoane din familiile nobililor Brady și Kristiory[20], care auziseră de furia iobagilor și încercau să fugă din calea lor.

Pentru a restabili ordinea în jurul Bradului și a preîntâmpina astfel de excese, Iancu și Buteanu trimiseră în Zarand pe tribunii Aviron Telechi, cancelist la trezaurariat, pe Alexandru Chendi, asesor la comitat și cancelist, și pe Ioan Nemeș Nobili, învățător la Abrud. Ajunși în Brad, aceștia  luară sub oblăduirea lor familiile proprietarilor maghiari, care scăpaseră de furia românilor.

Dar auzind că pe valea Crișului Alb urcă dinspre Arad o coloană de vreo 1000 de honvezi, husari, gardiști și soldați cu gânduri de represalii împotriva populației românești, tribunii strânseră o oaste de vreo 3000 de crișeni, înarmați cu ce avuseseră la îndemână, cu gând să oprească înaintarea  maghiarilor pe Criș în sus.

Românii ajunși în localitatea Târnava, își organizară tabăra în lunca Crișului, având în spate, spre nord și nord-vest, precum un zid de cetate, spinarea dealurilor cu vârful Brotuna și Măgulicea. Iscoadele însă veniră cu vești triste: tribunul Chendi, care pornise cu o mână de oameni să oprească înaintarea maghiarilor la Gura Văii, fusese prins în Hălmagiu și dat morții, iar populația terorizată și măcelărită.

Gândind că maiorul Gaal nu-și terminase încă toate răfuielile cu populația hălmăgeană, și mai întârzie înaintarea spre Brad, obosiți de drum și fără grijă, românii se așezară care pe unde apucară, desfăcându-și sărăcăcioasele merinde luate în desagi de acasă: câte un boț de mămăligă uscată, o ceapă și niște fărâme de brânză. Locotenetul Klima, sub comanda căruia se aflau cetele de crișeni, nu se gândi deloc la un iminent atac al honvezilor, așa că nu puse nici o strajă, nici un om de veghe.

Când prânzul românilor era în toi, dinspre Ociu, din partea dreaptă a taberei, năvăli asupra lor un grup de cavalerie, urmat de un alt grup de husari. În timp ce gloata neinstruită și neînarmată a țăranilor români încercă cu disperare să se organizeze și să se opună acestui atac, din Vârful Măgulicea, fură slobozite asupra lor, salve răsunătoare de tun.

Atunci, în rândurile românilor se produse o învălmășeală și o derută cumplite, mai ales, când și dinspre nord, din vârful Brotuna, începură să curgă asupra taberei alte grupuri de honvezi și gardiști bine înarmați care semănau moarte și jale în calea lor.

Încercuiți și atacați din toate părțile, românii cădeau secerați cu zecile, loviți de plumbii și săbiile honvezilor. Cu bâte, securi, îmblăcie și coase încercară o vreme să opună rezistență iureșului aducător de moarte, însă fără nici un rezultat. Văzându-se copleșiți de dușman, într-o debandadă totală, unii își aflară scăparea fugind spre Tomești și Baia de Criș.

În urma celor fugiți lunca Crișului rămase presărată cu mormane de leșuri[21], iar pâraiele ce coborau spre Criș aveau undele roșii de cât sânge cărau la vale. Sângele mustea în băltoacele din luncă, îneca ierburile pârjolite de brume, îmbrăca tufișurile și sălciile în haine de purpură, încât, părea că lumea întreagă se învelise în sânge[22].

Doar în locuri izolate se mai auzeau zgomote și strigăte de luptă, acolo unde câțiva români prinși în încercuire, încercau să scape de moarte. Dar peste câmpul de luptă răsuna încă tragic, în dungă, clopotul bisericii. Chiar dacă acum sunetul său nu mai avea pe cine să cheme la luptă, măcar avertiza populația satului de primejdia care o pândea.

Odată măcelul pe câmpul de luptă încheiat, honvezii tăbărâră asupra satului. Câțiva se îndreptară spre biserică. Sus în turn, Ionuț, fiul clopotarului, continua să tragă cu nădejde de funia clopotului. Primul glonț slobozit de honvezi îl lovi în picioare. Căzu în genunchi, dar după un moment de șovăială prinse din nou funia clopotului. Al doilea glonț îl lovi în mână, dar cu cea sănătoasă continuă să tragă clopotul cu disperare. Știa că sunetul lui îi va salva pe mulți dintre săteni. Poate chiar pe prietenii săi, poate pe vecini sau chiar pe mama sa. De aceea, când puterile nu-l mai ajutară, iar gloanțele îi șuierau pe la urechi, prinse cu dinții de funie. Capul îi vâjâia, ochii i se împăienjeneau, urechile îi țiuiau, biserica se legăna parcă odată cu limba clopotului, nici nu mai știa unde e cerul și unde e pământul dar se încrâncena să zgâlțâie funia aceea aspră ce mai păstra urma mâinilor tatălui său, ce căzuse și el în măcelul de sub Măgulice. Apoi, cu un șuier prelung un glonț i se înfipse în țeastă… Trupul îi căzu pe grinzile de lemn ale turnului, iar clopotul mai sună o vreme trist peste satul de acum în flăcări și peste câmpul de leșuri și sânge din lunca Crișului Alb.

 Bibliografie:

Nicolae Cristea, Salcia Roșie, Deva, Ed. Polidava, 2011.

Silviu Dragomir, Avram Iancu, Ed. Științifică, București, 1965.

Silviu Dragomir, Ioan Buteanu prefectul Zarandului 1848-1849, București, 1928.

Ioachim Lazăr, Tragedia clerului  și distrugerile suferite de bisericile românești în timpul revoluției din Transilvania de la 1848-1849, în „Sargeția”, an XXXII, 2004, p.55-57.

 

Armata maiorului Gaal intră în Baia de Criș

 

Cu vreo două ceasuri în urmă trecuseră prin Baia de Criș, în fuga lor spre Brad, în mare neorânduială și agitație grupuri răzlețe și dezorganizate din armata românilor decimată de unguri la Târnava. În fuga lor intraseră și prin gospodăria preotului Iosif Bașa, protopop de Zarand, gospodărie făloasă și îndestulată, completându-și cu merinde rezervele de hrană, precum și cu alte lucruri de trebuință într-o campanie militară.

Părintele Iosif nu fusese tocmai încântat de golirea hambarelor sale, dar acum era de-a dreptul îngrozit de vestea care-i ajunsese la urechi, adusă de un țăran pe nume Culae, care-l mai ajuta în gospodărie, și care-i spusese că oastea ungurească e la porțile Băii, cu tunurile îndreptate spre case, cu toboșarii ce bat asurzitor din tobe și trompetiștii ce suflă din trompete de parcă ar fi în fața zidurilor Ierihonului.

-Haide, degrabă, Mario – zise el nevestei – să adunăm în desagi și-ntr-un lipideu, ce-om avea mai de trebuință, ia-l și pe Grigoraș, și să fugim la pădure cât de iute om putea și cât ne-or ține picioarele. Eu o dezleg pe Mândraia din grajd și vin pe urmele voastre. Urcați-vă pe părău în sus, cât mai încolo spre Caraci. Că de m-or prinde ungurii, eu viață n-oi mai avea. Că doară, popii românilor, pentru ei, îs cel mai de preț vânat.

Iosif urca gâfâind la deal, pe cărarea ce șerpuia prin pădure, privind speriat din când în când în urma sa, nu care cumva să-i fi luat oarecine urma. Ajuns pe un dâmb de unde se vedea toată Baia de Criș, legă văcuța de un carpen din marginea pădurii și cu mare ferire privi spre poarta de vest a Băii de Criș. Acolo, văzu armata ungurească aranjată ca la paradă, cu tunuri în față, o linie de trompetiști și toboșari urmați de cavalerie și infanterie, în linii regulate. Tocmai atunci, dinspre oraș se prezentă în fața lor o delegație ce purta steaguri albe, strigând din toate puterile: „Trăiască ungurii!”.

După un scurt dialog între comandatul corpului de armată și delegația cu steaguri albe, soldații rupseră rândurile și intrară în oraș. Curând se animară străzile, se auziră țipete, ba din câteva locuri izbucniră flăcările unor incendii.

Înserarea de noiembrie se lăsa grăbită, învelind ca într-o mantie groasă orașul cuprins de agitație, vaiere, țipete și pocnet de pistoale. Deși seara era destul de friguroasă, preotul plecă alergând la deal, cu trupul întreg învelit în valuri de sudori acre. Tremura și nu știa de ce tremură mai tare: de frig sau de frică?

Pentru a înnopta, el și Maria își încropiră o colibă din crengi, la picioarele unui colț de piatră ce se ițea din frunzișul des al pădurii. Prin toate cotloanele erau oameni fugiți de urgia din vale, care se ascundeau și ei.

Dar inima lui Iosif tremura ca frunza în vânt la fiecare întâlnire cu te miri cine prin pădure, de teama varvarilor unguri. Și parcă nu-i mai era atâta teamă pentru viața sa, cât pentru a lui Grigoraș, feciorașul său, de nici zece ani. Cum ar fi putut suferi să-l vadă spintecat înaintea sa de săbiile soldaților? Își alungă înciudat un astfel de gând, în timp ce dumica în laptele cald, muls de la Mândraia, puțina mămăligă făcută de Maria în ceaunul luat de acasă.

Trecură astfel, încă o zi și o noapte de spaimă. Între timp, alți fugari îl înștiințară pe părintele Iosif, că armata maghiară pornise către Brad, pentru a elibera pe cei 70 de nobili unguri din zonă, prizonieri ai românilor. De fapt, la îndemnul lui Iancu și Buteanu, aceștia fuseseră luați sub ocrotirea armatei române, tocmai pentru a preîntâmpina alte masacre asupra nobililor maghiari, asemănătoare celui de la Gura Vacii, unde un grup de români ucisese 13 membri din familiile nobiliare Brady și Kristiory.

În următoarea zi se auziră strigăte și împușcături spre răsărit, dinspre satele Lunca și Cărăstău. Și vântul adusese până la ei mult fum. După fum, la ceva vreme apărură și fugarii din cele două sate. Cei care scăpaseră cu viață. În rest, totul fusese prădat: grâu, orz, ovăz, cucuruz, brânză, animale, iar când satele au fost golite de bunuri, li s-a dat foc. Plângeau muierile, țipau pruncii speriați.

Spre seară, popa Iosif îl zări urcând prin pădure ca o umbră, odată cu înserarea, pe omul lor, Culae. Ajuns la colibă, cu un icnet scurt, lăsă la picioarele popii desagii ce-i purta pe umăr.

-Mulțămesc la Dumnezău, că te mai văd, baci Culae! strigă Iosif, în timp ce-l îmbrățișă părintește.

-Drept, îi, că am scăpat de săbiile honvezilor, ca prin urechile acului. Uite colea, în desagi, am adus abia câteva mâini de nuci și mere, și oleacă de brânză din putinica de după ușa cămării. Atât a mai scăpat de prădăciunile ungurilor. Multe case au fost date pradă focului. Scrum și cenușă, atât a mai rămas din ele.

-Vai, vai, se tânguia Iosif ascultând veștile lui Culae.

-Apoi, părinte, am a-ți da o veste și mai rea. Ungurii au tăbărât și la casa ginerelui matale…

-Și, au ars-o? întrebă Iosif cu sufletul la gură, abia răsuflând.

-Au prădat-o, și pentru că ginerele matale s-a împotrivit atunci când l-au luat din grajd pe Bondor, frumosul lui cal, ungurii i-au slobozit un glonț în cap, fără să stea pe gânduri. Apoi i-au luat și chimirul cel lat de piele de la brâu, în care avea Mitru îndesate toate economiile. Marta, fiica matale, spre norocul ei, fusese plecată la neamurile din Rișca, și acolo a rămas.

-Doamne, Dumnezeule, ce năpastă grea ai pus pe capul și umerii noștri! se tânguia popa Iosif, cu lacrimile până în barbă. Pedeapsă pentru multele noastre păcate! Și acum, honvezii unde-s? mai întrebă Iosif printre suspine.

-Tocmai s-au întors în Baia, după ce au jefuit și ars Cărăstăul și Lunca, ba și Țebea. Ieri au fost la Brad, de-au dat drumul ungurilor ținuți de ai noștri, și întorcându-se spre Baia au aprins Mesteacănul, Ribița și Vaca, zicând că sunt cuiburi faimoase de rebeli români. Mai cu seamă satul Vaca l-au ras de pe fața pământului, au dat foc bisericii și caselor cu toate iortoanele ce le aveau, drept răzbunare asupra văcenilor, care, știi că au tăiat, mai acu o săptămână, toată familia Brady, tocmai la intrare în sat.

Nu pot pricepe ce s-or face bieții oameni fără un acoperiș deasupra capului, fără de nici unele, acum, în prag de iarnă. Numai de și-or scormoni în coasta dealurilor găuri și-or sta pe sub pământ ca sobolii, și-or mânca la rădăcini, că altă socoteală nu poate fi.

-Doamne, nu ne lăsa la mai greu de atâta! Dar armata noastră nu face nimic?

-Ce armată, părinte? Fără arme, cu coase și bâte și fără conducători, ce pot face ai noștri împotriva husarilor, gardiștilor și honvezilor cu tunuri, puști și săbii, și cai, și tot ce trebuie… Ai noștri s-or împrăștiat ca potârnichile care-încotro. Pe tribunul Chendi îl omorâră la Hălmagiu, iar aici la Baia îl prinseră pe tribunul Nobili, și alături de el, am auzit că au mai prins pe Zelenkay, pe toboșarul Rabenhuber, pe Pașc Dumitru, Petru Dragoșa, Ioan Tisu căpitanul Țebei, Nicolae Birta-căpitanul Băii de Criș, Adam Goleș și Nicolae Petrovici, și or mai fi și alții, de care eu n-am aflat. Dară, vezi bine, că armata noastră nu mai are comandanți. Cine să-i conducă pe românii noștri împotriva soldaților?

-Suntem dați pieririi. Suntem cu totul în mâinile ungurilor și ale Tatălui din cer. Doar El ne mai poate scăpa de la moarte, se tânguia Iosif, făcându-și cruci mari și dese.

În fundul colibei de nuiele, strângând băiatul la piept, preoteasa plângea înăbușit la auzul veștilor aduse de Culae.

A doua zi de dimineață, popa Iosif, mânat de neastâmpăr și nesiguranța situației în care se găseau, își luă inima în dinți și coborî până în dâmbul de deasupra Băii, tocmai la timp să asiste de acolo, de sus, la ridicarea în ștreang a lui Ioan Nemeș-Nobili, a lui Zelenkay, a lui Rabenhuber și a celorlalți prinși.

Privind cum se legănau în ștreang trupurile celor nouă spânzurați, preotul Iosif se socotea că de l-ar fi prins ungurii, el ar fi fost cel de al zecelea spânzurat. Cu fiori reci pe șira spinării, o luă la fugă înapoi, spre ascunzișul său din pădure, purtând în cuget imaginea trupurilor care atârnau în furci.

 

Bibliografie: Gelu Neamțu, Documente pentru viitorime privind genocidul antiromânesc din Transilvania, 1848-1849, Cluj-Napoca, Ed. Argonaut, 2009, p. 104-109, în Baia de Criș-centru activ al mișcărilor revoluționare din toamna 1848, de Nicolae Cristea, Zarandul, nr. 368, februarie, 2024.

 

Lupte în Zarand

 

La sfârșitul lunii decembrie Iancu coboară din munți la Sibiu, unde participă la o nouă adunare a Comitetului Național, adunare în cadrul căreia, în numele poporului, fruntașii Revoluției române protestează din nou cu privire la anexarea Transilvaniei la Ungaria. Prezența lui Iancu la această adunare este îmbucurătoare și binevenită. El se pune la curent cu ultimele noutăți politice din țară și străinătate. Dar mai mult, Iancu își dorește întărirea armatei din munți, acolo unde iarna se instalase demult, precum și atât de necesarele provizii de alimente și muniții.

Pentru a rezolva aceste probleme el se întâlnește cu generalul Puchner, care îi promite de toate: bucate multe și armament, doar ca să scape repede de Iancu, fără să aibă intenția de a se achita de aceste promisiuni. Mai târziu, Iancu va trebui să găsească singur soluții la toate lipsurile armatei române.

Însă, în timpul dezbaterilor Comitetului Național, participanților le parvine știrea alarmantă că armata maghiară a ocupat Clujul. Speriați, austriecii intenționează să ceară ajutor țarului, dar fruntașii români se opun. Iancu este de părere că ar fi necesară înarmarea de urgență a 100.000 de români, ceea ce îl sperie pe Puchner, mai mult decât invazia maghiară, refuzând cu totul o astfel de propunere.

Conștient de pericolul care amenință cetatea Munților Apuseni, Iancu părăsește în mare grabă Sibiul, îndreptându-se spre Câmpeni. Aici se întâlnește cu prefecții săi, și împreună cu Buteanu și Balint concentrează trupele în cetatea naturală a munților, blocând toate intrările în această cetate, astfel: pasurile Zarandului sunt puse sub apărarea prefectului Buteanu, cele către Turda și Cluj le apără Simion Balint, iar celelalte, Huedinul, Râmețul, Aiudul și Teiușul rămân sub comanda lui Iancu ajutat de viceprefecții săi Prodan și Matei, precum și de cetele satelor aflate în trecători. Prin această organizare exemplară a apărării, folosindu-se de munți și păduri ca de niște imense metereze și contraforturi, distribuind în teren cu multă eficiență trupele de care dispunea, Iancu se dovedește un strateg militar de excepție.

Curând, trupele generalului Bem ocupă aproape toată Transilvania, apoi împresoară Munții Apuseni forțând trecătorile.

În 19 ianuarie, Zarandul este invadat de o trupă militară sub comanda maiorului Beke Josef care ocupă Hălmagiul, Baia de Criș, apoi Bradul, de unde pornește în expediții de pradă în satele din jur. De teama unui atac puternic din partea legiunii lui Buteanu care primise ca ajutor din partea lui Iancu 460 de pușcași, trupa lui Beke părăsește Zarandul, îndreptându-se spre Deva. În acel moment, legiunea lui Buteanu dispunea de 600 de pușcași și trei tunuri, ceilalți luptători fiind înarmați cu lăncii și coase.

După o lună de zile, o altă armată intră în Zarand, de data aceasta condusă de maiorul Csutak, care pradă și incendiază satele înșiruite pe valea superioară a Crișului Alb, semănând moarte și groază acolo pe unde trece.

Csutak se consideră deja un stăpân absolut al Zarandului și intră de acum în conflict pe teme de supremație, cu comisarul civil, George Santa. Cel din urmă se plânge într-o notă informativă adresată lui Kossuth, că maiorul face legea în zonă, transformând satele, care mai întâi sunt date flăcărilor, în vaste cimitire. Același Santa raportează că satul Podele, de la ieșirea din Brad, pe drumul spre Deva, a opus o îndârjire strașnică maiorului, care atunci când l-a cucerit, l-a ars în totalitate. Santa mai acuză tactica proastă a maiorului care a dat foc satului ziua, când populația a reușit să fugă în păduri, în loc să fi așteptat noaptea pentru a încercui satul, când populația dormea. Dacă ar fi ascultat de planul propus, continua Santa în raport, „atunci ar fi fost exterminați locuitorii, iar nu casele lor, și am fi scăpat de vreo 600 de bandiți care acum stau prin codri ascunși[23]”. 

De același tratament au avut parte alte câteva zeci de sate din jurul Bradului și ale Băii de Criș. Savamolniciile armatei lui Csutak au continuat și în cursul lunii următoare, prăpădul atingând culmi inimaginabile, țelul maiorului fiind acela de a „extermina populația dușmană de limbă românească, din ținutul Zarandului și a o aduce la sapă de lemn, uitând, așa cum constatau la un moment dat, chiar jurații maghiari din ținut, că prin aceasta nu face decât rău națiunii maghiare[24]”.

Însă, vitejiile maiorului Csutak și apoi ale lui Hatvani Imre se evidențiază numai prin asupriri și crime asupra populației civile. Doar la începutul lunii aprilie Csutak încearcă pentru prima dată să împresoare tabăra lui Buteanu, fără să obțină un rezultat favorabil. O oră întreagă au luptat cetele moților, rezistând eroic, agățați și ajutați de munții și pădurile lor. Dar au reușit să-i respingă pe atacatori. Și-ar fi dorit să-i urmărească, să-i alunge din ținut, dar erau mult prea puțini ca număr, și apoi, de unde praf de pușcă? Ei puteau să reziste și să înfrunte dușmanul, doar ajutați de relief. Stâncile, cheile, apele de munte, pădurile, munții, toate acestea le erau sprijin și tovarăș de luptă.

Chiar maiorul Csutak se plânge că toate expedițiile sale erau fără folos, deoarece  imediat ce pleca cu trupa sa, din oraș erau trimise semnale străjerilor din cetele românilor aflați pe culmile din jur, care dădeau imediat semnalul de luptă prin sunete de tulnic, corn, pușcături sau focuri, astfel încât, armata sa era mereu hărțuită de oșteni nevăzuți, precum nălucile, ocrotiți de frunzișul des al codrilor sălbatici ce străjuiesc toate drumurile.

Cu toate ravagiile făcute în ținut, Csutak nu poate menține sub control zona Bradului, de aceea, la sfârșitul lunii martie este trimis în ajutorul său și maiorul Hatvani, care incendiază și el satul Ribița și altele din jur.

Tot estul Zarandului era devastat, iar populația, atâta câtă scăpase de foc, săbii, plumbi și spânzurători, era risipită prin păduri. Revoltat peste măsură de comportamentul lui Csutak, Buteanu trimite din Brad o scrisoare lui Kossuth, în care, printre altele, îl încredințează pe acesta, că românii sunt hotărâți să lupte până la moarte pentru drepturile lor: „… Noi suntem gata sau a trăi sau a pieri, a ne păstra astfel cinstea până la moarte, ca să nu cadă asupra noastră blestemul nepoților noștri. (…) Libertatea voastră sunt furcile, egalitatea drepturilor voastre consistă în aceea că asimilați în elementul maghiar pe celelalte neamuri, care locuiesc cu voi într-o țară. Iar  frățietatea voastră o vestiți prin pârjolirea satelor și asasinarea celor nevinovați. Treziți-vă, cât mai este vreme! Nu vă pătați caracterul național! (…)[25].”

Scrisoarea respectivă a fost citită de către Bălcescu la Debrețin, trei luni mai târziu, când Buteanu nu mai era în viață. Așa cum promisese, își sacrificase viața, în numele libertății, o libertate care va veni cu adevărat pentru români, abia peste mai bine de jumătate de veac.

Bibliografie: Silviu Dragomir, Avram Iancu, Ed. Științifică, București, 1965.

Florian Dudaș, Avram Iancu în tradiția românilor, Editura de Vest, Timișoara,1998, p. 75-76.

Horia Ursu, Avram Iancu, Editura Tineretului, București, 1966.

 [1] Furci-spânzurători.

[2] Din proclamația dată de Kossuth în 10 octombrie, către poporul valah.

[3] Ioachim Lazăr, Un document inedit despre Revoluția din 1848-1849 din Zarand, în Sargeția, an XLI, 2014, p.175-194.

[4] Arneu , ierneu (reg.) – coviltir. Acoperiș de formă semirotundă, peste căruță.

[5] Spată – parte componentă a războiului de țesut, sub forma unui pieptene care se monta în brâgle, printre dinții săi fiind trecute firele de urzeală.

[6] Cingeu (reg.) – ștergar.

[7] Lipideu (reg.) – covor sau cearșaf din fire de cânepă, țesut în casă.

[8] Țăst/țest – mic cuptor portabil de forma unui clopot, confecționat din piatră.

[9] Merindeață (reg.) – șervet de pânză.

[10] Bruș (reg.) – bulgăre.

[11] Sămătișă (reg.) – brânză dulce de vacă, obținută prin încălzirea laptelui acrit, care apoi era strecurat prin pânză subțire.

[12] Bulci (reg.) – bâlci, târg. În Zarand erau denumite bulci, patru târguri mai mari din an, care se țineau în prima joie din lunile martie, iunie, septembrie și decembrie.

[13] La Brad, în zilele de 10 și 13 octombrie, au fost masacrați 13 români (9 bărbați, 3 femei și un copil), de către nobilii maghiari din familiile Brady și Kristiory. A murit atunci: Merța Petru (35 ani), Ștefănuț Raveca (25 ani), Golcea Ianoș (80 ani), Golcea Solomon (90 ani), Jendri Iuon (25 ani), Golcea Alexandru (35 ani), Golcea Ignat (9 ani), Călămar Avram (70 ani), Călămar George (25 ani), Martin Anica (30 ani), Cazan Iuon (60 ani), Cazan Marinca (50 ani), Cor Marișca (32 ani). – în Tragedia clerului și distrugerile suferite de bisericile românești în timpul revoluției din Transilvania de la 1848-1849, de Lazăr Ioachim.

[14] A astruca (reg.) – a ascunde.

[15] Târgaș (reg.) – marfa adusă la târg pentru a fi vândută.

[16] Năvârneală – dezordine, învălmășeală.

[17] Ioachim Lazăr, Tragedia clerului și distrugerile suferite de bisericile românești în timpul revoluției din Transilvania de la 1848-1849, după un raport al protopopului de Zarand, Iosif Bașa, „Sargeția”, an XXXII, 2004.

[18] Mintenaș (reg.) – imediat

[19] Silviu Dragomir, Avram Iancu, București, Ed. Științifică, 1965,  p. 81

[20] Ioachim Lazăr, Tragedia clerului  și distrugerile suferite de bisericile românești în timpul revoluției din Transilvania de la 1848-1849, în „Sargeția”, an XXXII, 2004, p.55-57.

[21]În lupta de la Târnava au căzut în jur de 1000-1200 de români, fiind cea mai grea înfrângere suferită de armatele române revoluționare. În zilele următoare, sub comanda maiorului Gaal, zeci de sate au fost jefuite, devastate, incendiate, iar locuitorii lor au fost spânzurați, împușcați sau maltratați (Silviu Dragomir, Ioan Buteanu prefectul Zarandului 1848-1849, București, 1928, p. 103).

[22] Datorită numărului mare de morți și al sângelui care băltea peste tot în lunca Crișului Alb înroșind până și sălciile, locul bătăliei a rămas cu denumirea de Salca Roșă (Nicolae Cristea, Salcia Roșie, p.33).

[23] Florian Dudaș, Avram Iancu în tradiția românilor, Editura de Vest, Timișoara,1998, p. 75-76.

[24] Ibidem, p. 77.

[25] Ibidem, p. 76.