ȘTIRI SPORTIVE, TITLURI, PĂCĂLELI ȘI CITITORI

Mi-am propus de ceva vreme să abordez această temă, pe care am privit-o din diverse perspective. Prin definiție, titlul unei știri, al unui text, în general, are menirea de a indica sintetic sau sugestiv cuprinsul. În contextul actual, mai ales în mediul online, etichetele plasate știrilor devin modalitate de înșelare intenționată a orizontului de așteptare a cititorului, fie în sensul că articolul în sine nu spune nimic în plus față de titlu, fie că între acesta și conținut nu există concordanță, ba, am putea spune, vorba lui Caragiale „dimpotrivă”. Senzaționalul, profiturile obținute în urma accesării conținutului, rate-ingul subminează niște principii care are trebui să stea la baza deontologiei jurnalistice. Una este să recurgi la cuvinte-cheie/structuri care să atragă cititorii și cu totul altceva este să îi fraierești intenționat. Am dat „căutare” pe rând, la câteva sporturi și am analizat titlurile, accesând apoi conținuturile. Voi lua câteva exemple în acest sens.

EXAGERAREA

Fie că vorbim de victorii, fie că ne referim la înfrângeri, atunci când unul dintre sportivi/o echipă ajunge într-o confruntare de prim-rang,  se exagerează. Mai ales dacă este de-ai noștri! Înainte de începerea unei competiții, jurnaliștii manifestă o empatie (de obicei, sub semnul pesimismului): se anunță traseul/culoarul „de coșmar”, meciul infernal, se denunță ghinionul „teribil” care ne paște mereu ca români, se preconizează confruntare de foc (în care ai noștri au șanse minime),  se denunță o soartă nedreaptă (tragerea la sorți a stabilit confruntări grele pentru sportivii noștri, mai dificile decât ale altora). Din când în când, avem „liber” spre finală, obținem „culoar favorabil”, norocul este de partea noastră, pornim ca favoriți.

Cea mai interesantă este raportarea la evenimentul sportiv în sine. Aș putea spune că jurnaliștii absolutizează, trăiesc la extreme, propun abordări sub semnul culmii, dar și al prăpastiei. Când sportivii noștri câștigă (detașat sau nu), autorii recurg la termeni care îi scot din sfera banalului: sunt eroi/eroine, mari campioni (care nu iartă pe nimeni), regi/regine, orice altceva decât oameni care au muncit pentru a obține performanțe. Victoriile însele și rezultatele se asociază cu epitete concretizate prin adjective/structuri care nu permit gradarea (semn că mai mult decât atât nu se poate): uriașe, fabuloase, magistrale, electrizante, magnifice, spectaculoase, de răsunet, istorice, magice, de vis, colosale, incendiare, chiar demențiale, „de povestit nepoților” (lista poate continua). Acțiunile întreprinse pentru a obține victoria sunt redate prin cuvinte și structuri din registrul desființării adversarului, al actelor violente, cu intenție anihilatoare, chiar și atunci când forțele se dovedesc echilibrate. Titlurile proclamă că ai noștri „au demolat adversarul”, „au distrus echipa adversă”, „au băgat spaima în favorite”, „s-au pus pe caftit”, „au dat cu terenul în cap”, „au spulberat”, „i-au bătut de i-au zvântat”, „n-au avut milă”, „au învins fără drept de apel” , „au dat de pământ cu ceilalți”, „au rupt norii în Dubai” și „au detonat bomba la Madrid”. Dacă ai urmărit cumva meciul sau ai văzut știrile, constați, (de cele mai multe ori), că scorul a fost destul de strâns și cei care s-au aflat de cealaltă parte a terenului au luptat pe cinste. Sau că jucătorul celălalt a evoluat accidentat. Sau că a avut o zi proastă. În loc să fie în formă și bine pregătiți, ai noștri sunt „pe cai mari”, „zburdă pe teren ca mieii”, îi pun la respect pe ceilalți, „fac furori”, dau „adevărate recitaluri” pe teren, ating un maxim istoric, au parte de salturi impresionante în clasamente și de reveniri spectaculoase atunci când nici nu te mai aștepți să riposteze. Totul este decisiv, tranșant, impunător. Ca un act justițiar.

Aceiași jucători (ai noștri) își pierd toată susținerea în momentul în care „nu performează” conform așteptărilor jurnalistului/publicului. Eșecul primește conotații sub semnul extremului (drastic, usturător, rușinos, dezastruos, dur), meciul este receptat drept „agonizant”, „ratat”, „coșmar (prelungit)”, „umilință istorică”. Imaginea pare desprinsă din apocalipsă: cad răpuși, sunt sufocați pe teren, o iau la vale/se afundă/se scufundă în clasament, se chinuiesc teribil în teren, au parte de „ratarea carierei” când nu le iese o lovitură, nu suflă deloc în fața adversarilor, sunt năuciți, sunt executați de adversari, devin „ciuca bătăilor”. Se fac de râs. O dau în bară. Schimbă visul american cu mediocritatea/se scaldă în mediocritate. Se duc la meci ca mieii la tăiere. Se află în cădere liberă. O iau la vale în ierarhia mondială. Echipa/jucătorul arată groaznic. Evită la mustață umilința. Rezultatul le întregește rateul. Scorul devine motiv de depresie. Meciul e categoric ratat. Suferă înfrângeri pe linie. Se află în pericol de prăbușire în clasament. Uneori, toate acestea determină pierderea speranței în viitorul sportului nostru: „dezastru istoric”, „dezastru românesc”, „tenisul nostru feminin e mort”, „prăbușirea zgomotoasă a tenisului feminin românesc”.

PSEUDOANALIZA ȘANSELOR

Atât înaintea competițiilor, cât și în timpul acestora, se fac numeroase analize. Statisticile de acest gen mă amuză, așa că, deși știu că voi fi înșelată, accesez adesea știrea pentru a vedea o demonstrație matematică românească. Pentru claritate, le împart în două categorii: cele realizate înainte de o competiție când se află adversarii jucătorului/echipei, respectiv cele emise în momentul în care jucătorul/echipa are șanse microscopice de accedere în etapa următoare. Indiferent de categorie, ele sunt la fel de amuzante. Iată un tipar: se anunță că jucătorul poate îmbunătăți un record personal (poate urca în clasament), dar are o vârstă la care alții s-au retras deja (enunțul este obligatoriu exclamativ). Apoi se anticipează traseul, care, evident depinde întotdeauna de rezultatul meciurilor celorlalți participanți apoi se dă verdictul: jucătorul nostru poate câștiga/își poate depăși performanța în  care X pierde cu Y, Z câștigă împotriva lui H, M nu îl întâlnește în niciun caz pe N. La echipe, este un pic mai complicat, pentru că pot fi meciuri egale, se ia în calcul golaverajul, dar se pot întotdeauna face niște calcule! Dacă echipa A, care se află pe locul I și nu a pierdut niciun meci, pierde următoarele trei meciuri și echipa B pierde cu echipa C și face un meci egal cu echipa A și (foarte important!), dacă în confruntarea directă a echipei C cu singura echipă pe care a învins-o echipa noastră, aceasta obține mai multe puncte decât A. Dar șanse avem întotdeauna! Sunt acolo, că doar de aceea participăm! Invers: nu avem nicio șansă, dezastrul se anunță încă înainte de a intra pe teren: turneul începe rău pentru noi, avem adversarele româncelor și „semnele care anunță o mare dezamăgire”.

În loc de concluzii

„Cusurul” jurnalismului sportiv este exagerarea, supradimensionarea. Această adevărată inflație de epitete și recursul constant la lexicul deșănțat al războiului transformă, adesea, actul sportiv — care ar trebui să fie despre efort, disciplină și fair-play — într-o alertare permanentă a cititorului, căruia i se induc stări contradictorii. Jurnalistul nu mai este un observator echilibrat, ci un regizor de ocazie care montează drame acolo unde există doar competiție. Din păcate, acest stil de „senzațional cu orice preț” produce un efect invers: prin repetarea obsesivă a termenilor „istoric”, „magnific” sau „dezastruos”, aceștia își pierd complet semnificația. Când totul este superlativ nimic nu mai este, de fapt, remarcabil.