Vasile Conta: Specificul conceptului filosofic (175 de ani de la naştere)

D-l Conta, ca scriitor, e din numărul a celor puţini,

care nu reproduc numai idei nerumegate din cărţi străine,

ci gândesc mai cu seamă singuri.

Mihai Eminescu

Vasile Conta (1845-1882) a văzut lumina zilei pământeşti (după Octav Minar, biograful său, opinie la care raliem) la Cahul, unde tatăl său, Grigore Conta, era protoiereu (şi nu la Ghindăoani, judeţul Neamţ, unde a copilărit). În anii de liceu şi-a petrecut vacanţele tot în oraşul Cahul. Rătăcind prin localităţile de pe malul Prutului, tânărul culegător de perle folclorice V. Conta va elabora şi o culegere de poezii populare de pe meleaguri cahulene, întitulată Cântece basarabene, pe care o va transmite spre lectură (cu autograf) şi lui Mihai Eminescu, aflat la studii în Viena. Autorul se va bucura de următoarea apreciere: „Mi-ai trimis, domnule Conta, un prieten sincer ca să mă iau în ceasuri lungi şi plictisitoare. A fost o revelaţie pentru mine Cântecele basarabene. Multe dintre ele seamănă cu cele din Moldova de Sus. Ah! cum aş dori să văd această parte înstrăinată…”. Conta, în genere, a fost un aprig susţinător şi apărător al Basarabiei. După războiul din 1877, întru exemplificare, dânsul apare cu trei articole ce au avut un mare ecou: Basarabia; Chestia Orientului; Viitorul României pregătit de domnii Brătianu şi Kogălniceanu (cahulean şi dânsul)  Prin aceste materiale (reproduse în mai toate ziarele româneşti ale vremii), Conta şi-a demonstrat în mod public dragostea/ataşamentul pentru Basarabia natală. Apropo de patriotismul său care, în conformitate cu legea ondulaţiunii universale (formulată de el) prevedea optimist că: „va veni un timp când patriotismul, iubirea omenirii şi, în genere, iubirea de aproapele său vor fi cele mai mari şi mai puternice motive ale acţiunilor omeneşti. Este evident că progresul vieţii tinde să ajungă acolo”.

Conceptul filosofic al lui Vasile Conta a fost înalt apreciat de către specialiştii în domeniu, fiind calificat drept un sistem original, distinct prin complexitate, profunzime şi  prevederi rezultative. Printre altele, devenit din 1873 profesor la Universitatea din Iaşi, suplinirea catedrei o cerea tot de la Cahul în septembrie 1872.

În monumentala sa lucrare Istoria literaturii române de la origini până în prezent, George Călinescu susţinea că V. Conta „e primul (filosof român – D.P.) care simte ispite de a construi un sistem”. Se afirmă ca unul dintre cei mai de seamă gânditori ai timpului şi este autorul unui sistem filosofic (preponderent de orientare materialistă), expus în lucrările: Teoria fatalismului (1875-1876); Teoria ondulaţiunii universale (1876-1877); Originea speciilor (1879); Încercări de metafizică (1879); Întâile principii care alcătuiesc lumea (1888); Bazele metafizicii (1890); Însemnări şi cugetări (1892). A prezentat, de asemenea, un şir de prelegeri cu temele: Materialismul; Fetişismul; Starea economică etc, ţinute de către Conta în cadrul „prelecţiunilor populare” organizate de Junimea.

O parte din scrierile filosofului au fost editate/cunoscute şi peste hotarele ţării. Teoria fatalismului, de exemplu, a văzut lumina tiparului în 1877 şi la Bruxelles. De o recenzie elogioasă (semnată de Ludwig Büchner editată în 1882) s-a bucurat volumul Încercări de metafizică, care a fost publicat în 1879 şi în 1890 la Bruxelles, iar Teoria ondulaţiunii universale a fost editată la Paris (cu o prefaţă de acelaşi L. Büchner).

Domeniile filosofice primordiale în care cahuleanul nostru a contribuit substanţial sunt epistemologia/gnoseologia şi metafizica/ontologia. A abordat, de asemenea, şi probleme de filosofie a educaţiei, de filosofie a istoriei, filosofie a statului,  filosofie a dreptului.

Edificarea orizontului ştiinţifico-cultural (vast şi substanţial) al lui Vasile Conta începe încă din anii de liceu, când lua act de cunoştinţă cu operele ştiinţifice  ale lui Thierry, Carlyle, Darwin,Guizot, Spencer, Compte ş.a., precum şi cu creaţiile filosofico-literare ale lui Sofocle, Euripide, Moliere, Shakespeare, Dante, Voltaire, Diderot, J.J. Rousseau, Schiller, Goethe etc. Concepţia sa filosofică, totodată, a fost considerabil influenţată de descoperirile ştiinţifice ale epocii, Conta studiind în Belgia (la Anvers şi Bruxelles) importante teorii ştiinţifice (fiziologie, teoria darwinistă, chimie organică, economie, statistică ş.a.m.d.), folosind ulterior date şi metode ale acestor direcţii de cercetare pentru argumentarea concepţiilor sale filosofice.

Referitor la sursele ce i-au alimentat viziunea, amintim influenţa asupra lui V. Conta a filosofilor germani Karl Vogt, Iacob Moleschet şi Ludwig Büchner, a materialismului marxist, a pozitivismului lui Auguste Comte, precum şi a evoluţionismului, promovat de Thomas  Henry Huxley şi Herbert Spenser, orientări ce erau în deplinătatea forţelor creatoare  în anii de studii ai tânărului Vasile Conta. De altfel, în Europa acelor vremuri filosofia hegeliană se afla în reflux, în timp ce filosofia neokantiană şi schopenhaueriană încă nu se afirmase plenar. Iată din ce cauză viziunea lui Conta a suportat influenţa unui materialism cu un specific imprimat de gânditori care nu aveau o pregătire filosofică, provenind din domenii ştiinţifice (biologia, fizica, psihologia), încercând să impună filosofiei un limbaj ştiinţific, adică un materialism rezultat nu din meditaţii filosofice, ci din generalizarea descoperirilor în ştiinţă. Astfel, drept exemplu, lucrarea lui Büchner Forţa şi Materia (1855), considerată pe atunci „Biblia materialiştilor” (la care V. Conta face referinţe şi comentarii în Teoria fatalismului), scria că „ştiinţa naturală nu are nevoie de filosofie” şi că ea, ştiinţa, „din propriile sale resurse poate să elaboreze o imagine a lumii, bazându-se doar pe cercetarea empirică”. Savantul german accentua că „ştiinţa stabileşte” (în mod treptat faptul) că „existenţa macroscopică şi microscopică este guvernată de legi care aparţin lucrurilor”.  Büchner repeta mereu titlul cărţii sale: „nu există materie fără forţă şi nici forţă fără materie”, răspunzând obiecţiei că „materia inertă nu poate să determine apariţia vieţii şi a spiritului”. Enunţul a fost preluat şi de către Conta: „Legile fatale care guvernează lumea sunt atribute necesare ale materiei, de aceea explicarea fenomenelor îşi are originea în experienţa senzorială, singura producătoare de concret, căci ceea ce este material nu poate fi cunoscut începând cu abstractul”.

Proeminentul nostru gânditor român/cahulean, însă, nu era de acord cu toate tezele acestei orientări, demonstrând şi criticând inconsistenţa şi injusteţea afirmaţiilor materialiştilor vulgari despre caracterul total material al conştiinţei: „Vogt a zis că între cugetare şi creieri e acelaşi raport ca între fiere şi mai (ficat – D.P.) sau între urină şi rărunchi. Toţi materialiştii recunosc în unanimitate că această comparaţiune nu e deloc justă. Sufletul nu este o secreţiune, ci este o funcţiune şi tocmai pentru aceea el este material”.

Selectivă rămâne a fi şi atitudinea lui Vasile Conta faţă de tezele pozitiviste. Chiar şi acceptând teza lui A. Comte, conform căreia cunoaşterea constă într-o descriere a coexistenţei şi succesiunii fenomenelor (apreciind drept rezonabile cerinţele pozitiviştilor de a nu se aventura dincolo de „fapte sigure” pentru acei care se dedică unor ştiinţe particulare), V. Conta, însă, nu tolera tendinţa pozitiviştilor „de a izgoni filosofia din preocupările ştiinţifice”. Distinsul cărturar român sublinia că „pretenţia pozitiviştilor de a discuta şi de a fixa limitele  cognoscibilului nu exclude metafizica” şi califica tentativele pozitiviştilor „de a izgoni din ştiinţă tot ceea ce nu este experimental”, ca fiind ridicole şi complet naive, cu atât mai mult cu cât „pozitiviştii de această speţă se amăgesc admiţând ca sigure (punct de plecare) ipoteze admise în comun (Dumnezeu, realitate exterioară, forţă, principiu vital, suflet etc.), considerând „drept jalnică metafizică”, adică „riscate, teoriile care se depărtează de ele”. V. Conta concluziona: „Metafizica este o necesitate a spiritului omenesc, ştiinţa orientată spre a concepe pentru toate rezultatele ştiinţelor speciale (…) un complex de principii universale”.

În lucrările sale, Vasile Conta îşi exprima frecvent atitudinea şi faţă de filosofia lui Immanuel Kant: „Kant admite că se află în lumea exterioară o substanţă a cărei natură intimă nu se poate cunoaşte şi care se relevă numai prin impresiunea ce face asupra simţurilor noastre. Deci admite, cu alte vorbe, că lucrurile exterioare nu-s cunoscute în sine şi că noi cunoaştem numai formele subiective care, altfel îmbrăcate, ajung la conştiinţa noastră. Mai susţine că spaţiul şi timpul sunt simple forme ale intuiţiei pentru motivul unic că ideile de spaţiu şi timp însoţesc în mod trebuincios orice senzaţie care se deşteaptă prin atingerea lucrurilor exterioare cu organele  simţurilor noastre”. Conta, aşadar, se pronunţa împotriva apriorismului kantian şi critica drept greşeli grave concepţiile lui Im. Kant cu privire la spaţiu şi timp ca forme apriorice ale sensibilităţii, afirmând că „este mai logic a admite existenţa exterioară a spaţiului şi timpului, considerându-le pe amândouă ca însuşiri inerente lumii exterioare”. Pornind de la teza că „spaţiul şi timpul există în realitate în lumea externă”, gânditorul român explica formarea noţiunilor de spaţiu, timp şi cauză luate în conformitate cu „teoria întipăriturilor”, ca formându-se „în conştiinţa omului treptat, drept rezultat al acumulării experienţei”.

Vasile Conta a avut poziţia sa şi faţă de filosofia lui Arthur Schopenhauer, pronunţându-se împotriva teoriei liberului arbitru şi voluntarismului acestuia. Condamnă, de asemenea, ura (misoginismul) lui Schopenhauer faţă de femeie, ca „prea subiectivă”, „prea personală” şi „prea nedreaptă”. Conta consideră „soluţionarea problemului feminin” un imperativ al timpului său, femeia fiind, după el, „singurul factor serios la îndrumarea societăţii, la cizelarea sufletului omenesc”. (Avea în vedere, îndeosebi, procesul educaţional).

Opiniile filosofului român, totodată, au tangenţe cu viziunile gânditorului german, mai ales, în elucidarea trăsăturilor specifice oamenilor de talent şi a necesităţilor de geniu. Conta consacră temei subcapitolul Talent şi Geniu din Teoria fatalismului. Reflecţiile contaniene sunt următoarele: „Omul cu talent este acela care în privinţa inteligenţei este nu numai cu un pas mai înaintat decât oamenii ordinari contemporani lui. De aceea el ştie înaintea acestora să descopere adevărurile acelea care derivă nemijlocit din cele admise deja. Pentru acest motiv, omul cu talent este admirat de către contemporanii săi (…).

Omul de geniu este acela care în privinţa inteligenţei este cu mulţi paşi înaintea oamenilor ordinari contemporani lui; el are o mare capacitate de generalizare şi abstractizare, datorită căreia poate concepe nişte idei atât de înaintate, că trebuia să treacă una sau mai multe generaţii până ce creierii ordinari ajung să înţeleagă aceleaşi idei, de aceea geniul nu-i nici înţeles, nici sărbătorit”. Descoperirile geniale sunt înţelese şi apreciate „doar mult timp după descoperirea lor, oamenii de geniu fiind adesea chiar dispreţuiţi sau luaţi în râs”.

Graţie capacităţilor intelectuale excepţionale, cu manifestări de atitudine creatoare, Conta a elaborat un amplu şi original sistem filosofic. Laitmotivul  operei sale filosofice integrale este exprimat în următoarea teză: „În lume nu există decât materie, care se mişcă şi se metamorfozează până la infinit în spaţiu şi în timp, ascultând în toate mişcările şi metamorfozele sale de legi fatale”.

În baza datelor ştiinţei şi a experienţei, V. Conta afirma obiectivitatea lumii şi demonstra inconsistenţa idealismului subiectiv: „Individul care ar fi lipsit de toate simţurile nu ar avea absolut nicio senzaţiune şi nicio voinţă, cu toate că creierul său ar avea aptitudini înnăscute sau ereditare pentru toate aceste activităţi psihice. Din toate acestea, conchid că nu eul meu crează lumea exterioară, ci mai degrabă lumea exterioară dă naştere, prin influenţele ei, la lumea interioară”. Savantul şi profesorul concluziona: „Principalul rezultat la care mă conduce cercetarea adevărului pe cale obiectivă este că orice cunoştinţă, fie chiar aceea a eului meu, nu ia naştere în mintea mea decât prin şi  în urma influenţei exercitate asupra mea de lucruri ce se află în afară de mine. Aşadar, existenţa chiar a eului presupune existenţa lumii exterioare”.

Filosoful român, astfel, concepe lumea ca pe „un lanţ neîntrerupt de cauze şi efecte” în sensul că „fiecare cauză este efectul unei cauze anterioare şi fiecare efect este cauza unui efect posterior”. În Teoria fatalismului, Conta expune un şir de enunţuri categorice „despre determinarea strictă a fenomenelor materiale”, determinare evidenţiată de toate „ştiinţele pozitive”, ordonate după criteriul de creştere în complexitate şi descreştere în abstractivitate. Atenţia principală în lucrarea dată este acordată evidenţierii determinării fenomenelor sociale, şi, primordial, celor psihologice.

Pentru Vasile Conta, realmente, problema determinismului este o problemă de interes major, combătând vehement indeterminismul şi promovând teza despre „caracterul legic” al tuturor fenomenelor. El susţine că „toate fenomenele din lume, fie ele fizice, morale sau intelectuale sunt regulate după legi fixe şi naturale”.

Întâile principii care alcătuiesc lumea este volumul în paginile căruia V. Conta evidenţiază următoarele tipuri de legi: a) legi mecanice, fizice şi chimice;

1. b) legi biologice propriu-zise; c) legi psihologice; d) legi sociologice, toate „necesare şi fixe, fără nicio deosebire”. Unul din meritele indiscutabile ale cahuleanului Conta ţine de demonstrarea caracterului determinat, legic al fenomenelor psihice şi sociale, precum şi în evocarea caracterului complex al raporturilor cauzale ale proceselor psihice şi sociale. Vasile Conta, aşadar, îşi dădea bine seama de specificul legităţilor sociale. El abordează problema determinismului social în Capitolul II din Teoria fatalismului, unde, prin intermediul datelor istorice, economice, statistice, V. Conta demonstrează fenomenul determinării faptelor sociale, accentuând că acesta şi constituie obiectul istoriei ca ştiinţă, chemată să indice „legătura de cauză şi efect sau legătura de evoluţiune ori metamorfozare ce există între faptele sociale ce se succedează în curgerea vremii”.

Numind determinismul fatalism; profesorul ieşean Vasile Conta accentua prin acest termen caracterul obiectiv şi etern al legilor, ce nu pot fi modificate sau lichidate de către homo sapiens. Conta, totodată, stăruie asupra deosebirii fatalismului său de fatalismul religios, demonstrând că conceptul său, spre deosebire de cel religios (care presupune existenţa unei Fiinţe mai puternice decât noi), „dovedeşte că în lume nu sunt cauze necesare care dau naştere la efecte tot necesare. Orice mişcare din lumea asta este născută dintr-o cauză anterioară şi, la rândul său, va cauza numaidecât un efect”. Conceptul fatalismului la V. Conta, printre altele, se aseamănă foarte mult cu determinismul laplacian (mecanicist), răspândit încă din secolul XVIII în Europa.

O temă centrală a conceptului filosofic a lui Vasile Conta este problema mişcării şi a dezvoltării  lumii în general şi a societăţii în particular. Subiectul mişcării şi dezvoltării e frecvent, îndeosebi, în Teoria fatalismului şi în Teoria ondulaţiunii universale. Filosoful vorbeşte despre transformarea/„metamorfozarea” din lume, afirmând că „raportul absolut, în înţelesul lipsei de lucrare, nu există şi nici nu poate să existe pe lume”.

Conta concepea mişcarea, ca pe o dezvoltare în mod evolutiv, opinând că „formele universale şi esenţiale ale materiei sunt acele evolutive. Pe când toate celelalte forme nu sunt decât nişte acte care nu există decât numai într-atâta, întrucât sunt trebuincioase la evoluţiunea redulată a formelor evolutive” În sprijinul opiniei sale, gânditorul aduce maxima lui Leibniz: „Întreaga noastră experienţă bine înţeleasă ne dovedeşte că natura nu face salturi şi că fiecare transformaţiune mare de materie organică este acumulaţiunea unei serii de schimbări încete, neîncetate şi statornice”.

Prin prisma unei legi descoperite de el – „legea ondulaţiunii universale” – „una din cele mai generale legi ale materiei”, Vasile Conta îşi propune să stabilească legea evoluţiunii generale şi să-i dea „şi explicaţiunea practică” de dezvoltare concepută ca „evoluţie onduliformă”. Filosoful mizează în special pe argumente şi noţiuni din domeniul ştiinţelor naturii („forme” – din biologie; „unde”, „acţiuni” – din fizică) ş.a.m.d. „Evoluţia onduliformă”/dezvoltarea  are caracter pozitiv şi se petrece prin parcurgerea anumitor salturi şi trepte din cauza ciocnirii  unor „forţe rivale”, din care rezultă apariţia continuă a  noi şi noi forme ale materiei (lucruri şi fenomene), calitativ superioare celor precedente”. Fiecare formă evolutivă, numită ce către V. Conta „undă” semnifică o nouă treaptă (mai perfectă) a evoluţiei. „Orice formă evolutivă, de la naştere până la moartea sa, face gradat şi pe nesimţite, o cale care ar putea fi figurată cu un semicerc. Din cauza analogiei, voi da acestui semicerc  denumirea de undă. Voi numi curbă suitoare cea dintâi jumătate a căii până la punctul culminant şi curbă coborâtoare pe cealaltă jumătate… orice formă evolutivă este o undă şi din cauza relativităţii ce cunoaştem, fiecare undă conţine alte unde secundare… Cu chipul acesta, materia în metamorfozarea sa veşnică face o adevărată mişcare ondulatorie. Şi ceea ce e mai mult, este că valurile sale onduliforme se aruncă în toate direcţiunile, crescând şi  scăzând în întindere până la nesfârşit”. Viaţa organică, întru explicare,  se compune dintr-o serie de unde (diverse specii de animale şi plante), care semnifică treptele de dezvoltare ale ei. La rându-i, viaţa organică e doar o treaptă a undei ce reprezintă evoluţia Terrei, globul pământesc fiind „numai un pas în lunga cursă a sistemului nostru solar”, iar acesta dsin urmă „este o undă secundară din viaţa nebuloasei noastre”. Acestei legi se supune şi procesul de cunoaştere, având, indubitabil, un caracter progresiv, manifestat prin creşterea fondului de „adevăruri trainice”. Adevărul, de asemenea, reprezintă un proces progresiv. Astfel, iniţial, adevărul există în formă de ipoteză (expusă de câţiva oameni de ştiinţă), apoi, treptat, capătă o argumentare tot mai solidă şi mai mulţi adepţi, ajungând până la punctul culminant după care urmează curba descendentă şi este înlocuit cu un alt adevăr. În rezultat , se constituie „fondul de adevăruri indiscutabile”.

Sistemul filosofic al lui Vasile Conta include şi o gamă largă de  noţiuni de gnoseologie, domeniu al reflecţiei contaniene „dominat de optimism, încredere în posibilitatea  cunoaşterii veritabile a realităţii cu ajutorul ştiinţelor şi artelor”, în progresul permanent al cunoştinţelor. „Originea tuturor cunoştinţelor noastre este în simţuri. Nu pot exista idei şi cugetări fără simţuri… Dacă s-ar naşte (ceea ce nu e cu putinţă) un om fără niciun simţ, el nu s-ar deosebi deloc de un vegetal sub raportul inteligenţei”, certifica V. Conta în spiritul senzualismului enciclopediştilor francezi. Iar în consens cu Feuerbach, el menţiona că omul are destule (după număr şi gradul de perfecţiune) organe de simţ pentru asigurarea unei cunoaşteri adecvate. „Organul care formează ideile, care judecă, care gândeşte este creierul şi nu simţurile. De aceea gradul de inteligenţă este în raport direct cu dezvoltarea şi cu perfecţiunea creierilor iar nicidecum cu aceea a organelor simţurilor; şi tocmai de aceea omul este cel mai inteligent printre animale”.

Conta evoca, indubitabil, caracterul ascendent al cunoaşterii, care se manifestă printr-o „gradaţiune în veracitatea cunoştinţelor noastre”, gradaţiune „ce tinde spre nesfârşit, adică până la adevărul absolut, o tendinţă a sufletului de care ne apropiem din ce în ce mai mult”.

Vorbind despre rolul indispensabil al  metodelor ştiinţifice în procesul de cunoaştere, pământeanul nostru a examinat diverse metode şi procedee de cunoaştere: analiza şi sinteza, abstractizarea şi generalizarea, inducţia şi deducţia, analogia, ipoteza etc. Menţionând importanţa inducţiei şi a deducţiei în obţinerea „adevărurilor madiate”, V. Conta nota următoarele: „Din fiecare adevăr stabilit  tragem, prin inducţiune sau deducţiune, alt adevăr”. Filosoful dă prioritate, oricum, metodei inductive, conclizionând că „toate cunoştinţele trebuie să plece de la special spre a ajunge la general şi la universal. De aceea nici nu există pe lume un adevăr deductiv, care să nu se bazeze pe un adevăr inductiv tras  din experienţa eternă” Ipotezele, după Conta, sunt, „adevăratele călăuze ale ştiinţei”.

Propunându-şi să analizeze şi conceptul de adevăr, Vasile Conta expune reflecţii ample despre adevăr, consacrând analizei acestui concept paragraful  Despre adevăr în Bazele metafizicii. Iată cum a definit gânditorul adevărul: „Adevărul este cunoaşterea exactă a deosebirii dintre lucrurile reale şi cele nereale, iar eroarea este confundarea acestor două feluri de lucruri sau luarea unora drept altele”, precizând în continuare că „ adevărate sunt doar acele lucruri pe care le cunoaştem prin perfecţiunea efectivă a simţurilor noastre sau pe care le-am constatat că derivă din cunoştinţele experimentale, sau că sunt în concordanţă cu acestea”. Filosoful respingea teoria adevărului înnăscut, invocând perfecţionarea continuă a capacităţilor cognitive ale omului. Conta susţinea, totuşi, existenţa „unei gradaţiuni în veracitatea cunoştinţelor noastre”, gradaţiune „susceptibilă de a se întinde până la nesfârşit, adică până la adevărul absolut”, de care „ne apropiem din ce în ce mai mult datorită progresului realizat de umanitate”.

Un loc considerabil în opera gânditorului român îl ocupă opinia dânsului despre esenţa, specificul şi  funcţiile filosofiei. O funcţie importantă a filosofiei este, după Conta, generalizarea teoretică a noilor descoperiri în ştiinţă, descoperiri ce contribuie, la rându-le, la dezvoltarea filosofiei, demonstrând această teză prin fundamentarea conceptului său despre fatalism şi despre legea ondulaţiunii universale.

O altă funcţie principală a filosofiei este de a anticipa (prin ipoteze fundamentate  pe fapte, verificabile prin experienţă) direcţiile de dezvoltare ale ştiinţei. Rolul ipotezelor este foarte mare, ele fiind „necesare şi chiar indispensabile pentru dezvoltarea ştiinţelor, dat fiind că orice adevăr începe prin a fi numit întrevăzut şi puţin câte puţin, prin acumularea dovezilor, se stabileşte definitiv în convingerea noastră”. Ipoteza, menţiona filosoful, are şi o importantă funcţie metodică, fiindcă, „doar călăuzit de o ipoteză, savantul îşi îndreaptă toate cercetările, toate experienţele  spre un singur punct, până ce se dovedeşte deplinul adevăr sau deplina falsitate a ipotezei; pe urmă se procedează la verificarea altei ipoteze şi aşa mai departe”. Vasile Conta ajunge la concluzia justă că „orice descoperire nouă dă loc la conceperea unei ipoteze şi orice ipoteză, călăuzind cercetările noastre, ne conduce la o certitudine”.

În încercarea sa de a da o periodizare a evoluţiei gândirii filosofice, protagonistul nostru pornea de la convingerea că (la primele etape ale evoluţiei umanităţii) „concepţiile filosofice se identifică cu credinţele religioase”, religiile fiind „sistemele metafizice ale omului în primele perioade ale dezvoltării sale, de aceea istoria ideilor filosofice se intercalează cu istoria religiilor”. În periodizarea propusă, Conta se călăuzeşte de unele principii hegeliene: „Hegel a susţinut cu multă dreptate că aceleaşi legi ale logicii, care prezidează la formarea ideilor în mintea unui individ, prezidează asemenea şi la formarea ideilor unui popor sau a omenirii întregi în cursul veacurilor. Acest adevăr este confirmat şi de istoria ideilor metafizice”. De aici pornind, filosoful român distinge şase perioade în dezvoltarea gândirii filosofice: fetişism; idolatrie; politeism; monoteism; panteism, materialism. El întrevedea (între aceste perioade o continuitate logică, având convingerea că „toate ideile ce caracterizează o perioadă sunt efectul evoluţiunii ideilor ce caracterizează perioada precedentă”. Vasile Conta, aşadar,  vede în istoria gândirii filosofice un proces ascendent, condiţionat „de perfecţiunea creierului omenesc şi de progresul intelectual general, proces ce avansează de la analize şi  generalizări tot mai profunde a lucrurilor şi fenomenelor”.

Este salutabil faptul că Vasile Conta evidenţia specificul filosofiei, certificând că „filosofia este parţial ştiinţă, parţial un fel de poezie ştiinţifică, în care imaginaţiunea crează cvasiadevăruri în felul şi în cantitatea cerută de necesităţile intelectuale ale cugetătorului. (…), permiţându-i să îmbrăţişeze întreaga sferă a cugetării omeneşti”. Foarte bine spus în perioada când era negată necesitatea şi valoarea filosofiei (ca în Basarabia zilelor noastre).

Vasile Conta e ferm convins că „filosofia are acelaşi drept la existenţă ca şi ştiinţele concrete”, între filosofie şi ştiinţă fiind „strânse relaţii complementare”, deosebirea principală constând doar „în gradul de generalizare a cunoştinţelor pe care le furnizează”. Asemeni lui Francis Bacon, V. Conta compară totalitatea cunoştinţelor omului cu o piramidă, baza căreia „o constituie cunoştinţele obţinute direct din experienţă, deasupra acestora se situează ideile care generalizează, mai sus se află idei tot mai generale, care formează obiectul  diferitelor ştiinţe, iar în vârful piramidei se plasează metafizica, al cărui obiect îl constituie cele mai generale idei – principiile universale – fapt ce o determină să ocupe cele mai  mari înălţimi ale cugetării noastre”.

Cahuleanul filosof accentua că pentru „a se putea ajunge la o concepţie unitară despre univers, bazată pe totalitatea cunoştinţelor omeneşti, metafizica trebuie să se ocupe de: a) examinarea validităţii cunoştinţelor noastre din punctul de vedere al veracităţii şi al conformităţii lor cu realitatea; b) determinarea şi explicarea caracterelor comune tuturor lucrurilor, precum substanţă, cauză, formă etc.; c) reducerea la unitate a tuturor cunoştinţelor şi lucrurilor fie prin gruparea tuturor principiilor la descoperirea cărora izbutesc cunoştinţele particulare pozitive sub un singur principiu universal, fie prin conceperea a oricăror altor raporturi care fac din toate lucrurile din lume un singur tot organic; d) stabilirea de ipoteze verificabile sau chiar neverificabile (şi mai cu seamă de acestea din urmă), a căror probabilitate să fie bazată pe rezultatele ştiinţelor particulare pozitive şi care să fie, totodată, cele mai proprii pentru a constitui un sistem metafizic complet asupra lumii considerate ca un tot organic şi pentru a face inteligibile în acest sistem cele mai înalte concepţiuni asupra lumii”.

Filosofia, aşadar, îşi are propriul său obiect, deosebit de cel al ştiinţelor speciale, şi, generalizând rezultatele ştiinţelor speciale, filosofia are capacitatea de a anticipa şi îndruma cunoaşterea. Vasile Conta susţinea: „Metafizica, deci, contrar cu ceea ce susţin unii pozitivişti, se impune oricărui cugetător ca o necesitate intelectuală”. Măsura progresului ideilor metafizice este în acelaşi timp măsura gradului de civilizaţie, deoarece ideile metafizice se dezvoltează paralel cu toate celelalte elemente”. Idei similare găsim şi la Mihai Eminescu, care afirmă: „E prea adevărat că tocmai aceste ştiinţe (istorice, biologice, fizice, chimice, pedagogice, filosofice etc. – D.P.) constituiesc adevărata cultură a unei naţiuni, că după produsele sale ştiinţifice şi literare se cântăreşte valoarea vieţii unui popor pe pământ”.

 

Marele nostru gânditor ne-a lăsat drept moştenire spirituală nu numai valoroase lucrări filosofico-ştiinţifice, ci şi interesante reflecţii  filosofice despre valoarea şi menirea educaţiei în societate.

În ipostaza sa de slujitor al învăţământului academic (la prestigioasa universitate ieşeană), Vasile Conta şi-a dat seama (faţă de mulţi alţi cărturari şi profesori) că este total neînţelept să se pună semn egal între virtuţile educatorului şi cele ale savantului. Dânsul menţiona: „A educa este mai greu decât a studia: de aceea sunt mai puţini educatori în mulţimea de savanţi”. E o cugetare care demonstrează, întâi de toate, că, dincolo de unele posibile excepţii de la observaţia în cauză, este ineficientă prejudecata (nu arareori întâlnită şi astăzi la diverse nivele diriguitoare ale învăţământului), potrivit căreia, oricare savant poate fi şi un bun educator.

Ca modelator spiritual al generaţiei în devenire, educatorul, învăţătorul, profesorul trebuie să dea dovadă (pe lângă însuşirile proprii fiecărui intelectual) de reale calităţi instructiv-educative: tact pedagogic, spirit participativ, exemplu personal etc. Asta înseamnă că în actul educaţiei, după Conta,  accentul trebuie mutat de pe latura sa informativă pe cea formativă, care dezvoltă cugetul. De aici se conturează şi o altă idee preţioasă a savantului – îmbunătăţirea continuă a procesului de selectare şi promovare a personalului didactic pe toate treptele cognitiv-educaţionale.

Vasile Conta se întreabă: „Când învăţătorii vor fi pregătiţi  astfel, încât cu lumina cugetării lor să înţeleagă nu numai ştiinţa, ci chiar sufletul tânărului vlăstar?”. Conta consideră (şi pe bună dreptate) că o mare responsabilitate pentru înfăptuirea actului educativ îl poartă nu numai specialiştii-formatori , ci şi alţi factori umani, criteriu ce-l determină să remarce însemnătatea părinţilor (în special a mamelor) în modelarea profilului educaţional al odraslelor, societăţii civile, evident, atribuindu-i-se rolul principal, ea rămânând factorul decizional. În opinia profesorului V. Conta, aşadar, numai un sistem unitar de gândire şi acţiune e capabil să asigure desfăşurarea şi dezvoltarea armonioasă al profilului spiritul al educatorilor.

După Conta, educaţia trebuie să aibă un bogat şi variat conţinut aplicativ şi educaţional şi trebuie să fie, în primul rând, morală, estetică. ştiinţifică etc. „Morala nu poate fi decât o igienă socială al cărui scop constă în a purifica atmosfera îmbâcşită de vicii şi prejudecăţile unei societăţi. Aceia care au făcut acest lucru să fie siguri că niciodată nu vor fi bolnavi sufleteşte, căci, după cum o igienă bine înţeleasă opreşte flagelul unei boli, astfel şi o morală aplicată cu tact împiedică surparea societăţii”. Cugetătorul evidenţiază, de asemenea, rolul diverselor concepţii şi valori morale: spiritul de dreptate, fraternitatea, altruismul ş.a., criticând, desigur,  anumite vicii şi moravuri: egoismul, vanitatea, răutatea etc. Vasile Conta optează pentru statornicirea în societate a unor raporturi interumane echitabile, îndeosebi a  înţelegerii rostului unui echilibru armonios între generaţii: „Fericirea unei societăţi depinde de armonia celor trei elemente ce o compun: tinerii care duc stindardul entuziasmului; bărbaţii – pe cel al înţelepciunii; bătrânii – zdrenţele sfinte ale experienţei”. El ne povăţuieşte că „un zâmbet sau o vorbă spusă unui bătrân este în a-i dărui o zi mai mult în viaţă”, exprimându-şi speranţa într-o „evoluţie a binelui”, ca o primă condiţie a instaurării unei morale superioare în societate.

Filosoful vine cu multiple şi interesante referinţe asupra unor genuri de artă şi categorii estetice (sublimul şi frumosul, de exemplu). În opinia sa, literatura, muzica, pictura, sculptura trebuie (spre a fi realiste şi a poseda capacităţi pozitive de influenţare asupra conştiinţei indivizilor umani) să înfăţişeze tipuri şi caractere şi să reprezinte faza în stare să determine schimbările scontate în psihicul omenesc. Pornind de la o atare convingere, V. Conta considera că „estetica, asemeni moralei formează gama multilaterală a sufletului omenesc”. Astfel, pătrunzând gustul operelor artistice, individul uman îşi uşurează calea ce-l apropie de sentimentele înalte ale artiştilor. „Dar, fiindcă (…) acest sentiment comun despre frumos trece fatal prin mai multe prefaceri (…) urmează ca un individ, mai impresionabil în privinţa artei respective decât ceilalţi, ar putea să-şi îndeplinească mai iute educaţia artistică şi ar ajunge acolo unde ceilalţi nu vor ajunge decât după mai multă muncă”.

Conta era conştient nu numai de concordanţa dintre adevăr, frumos şi bine, ci şi de aspectele lor diferite în procesul educaţional. „Conştiinţa de adevăr, opina scriitorul şi filosoful, este cea mai limpede dintre toate trei, apoi vine cea despre bine şi, în sfârşit, cea despre frumos. Frumosul, mai ales, este încă în faza institutivă. Un lucru ne place pentru că ne place, şi afară de acest motiv altul încă nu cunoaştem. Iată pentru ce estetica poate şi mai puţin decât morala poate fi tratată ca ştiinţă. Căci ştiinţa nu-i altceva decât conştiinţa despre un dar ordonat şi coordonat de legi naturale, care cârmuiesc un fel de fenomene”.

Vorbind despre relaţia dintre procesul instructiv-educativ şi valoarea rezultatelor acestuia, el face următoarea estimare: „Atunci când spiritul unui om produce mai puţin decât a fost cultivat, atunci avem de-aface cu o mediocritate. Dacă spiritul lui printr-un minimum de cultură, dă un maximum de producere, ne găsim în faţa unui talent. În fine, dacă acest maximum întrece orice limită, putem să ne închinăm în faţa sa, căci este un geniu”.

În calitate de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1880-1881), Vasile Conta (a elaborat şi a redactat un nou proiect de lege) demonstra că vechea lege păcătuia sub mai multe aspecte. Astfel, de exemplu, „învăţătorii conştiincioşi erau şi nedreptăţiţi, şi descurajaţi, văzând că învăţătorii neconştiincioşi în îndeplinirea datoriilor se bucură şi dânşii de aceleaşi favoruri ale legii fără a îndeplini aceleaşi sarcini”.

Din multiplele idei valoroase amintim crearea de şcoli cu caracter tehnic, adică profesional, de natură să „asigure pentru tot românul câştigarea unei profesiuni, care să poată lupta pe terenul economic”.

Ponderea concepţiei formative a gânditorului rezidă şi în patriotismul său adânc. Pentru V. Conta „fundamentul moral al unui popor e patriotismul: fără el nu putem concepe o viaţă, dar încă un stat (…). A fi patriot înseamnă a fi cinstit, a avea o conştiinţă curată şi o inteligenţă vie…, în fine, un criteriu din care să reiasă principiul că viaţa ta aparţine tuturor şi că tu nu eşti decât un luptător care tinde spre fericirea şi gloria patriei sale”. „Patriotismul său a fost probat de fapte şi era unul fierbinte, încercuit de o argumentare solidă, pornită din convingere şi dragoste pentru poporul din care se ridicase” (Octav Minar).

Exprimate spre finele secolului al XIX-lea, cugetările formative ale lui Vasile Conta îşi păstrează în mare parte valoarea şi actualitatea lor.

Dincolo de anumite limite cognitiv-ideologice, determinate istoriceşte, Vasile Conta a fost şi rămâne unul dintre cei mai de seamă cărturari şi gânditori, marii patrioţi al Ţării şi Neamului, ale căror scrieri au determinat o afirmare sigură a cugetului filosofic românesc nu numai în plan naţional, ci şi european.