A CĂDEA, CĂDERE, SE CADE, CUMSECADE
Motto: „Dacă s-ar întreba cineva de ce dăm atât însemnătate câtorva cuvinte românești, am răspunde: pentru că aceasta e partea noastră de cer.” (Constantin Noica)
A cădea, cădere – „Sunt, în cuvântul acesta, învălmășite ca într-o nebuloasă, atâtea înțelesuri despre lume și om, atâtea căderi care coboară, căderi care urcă sau căderi care stau pe loc, atunci cum poți să lași cuvântul în haosul și risipirea lui?” – Constantin Noica
O simplă inventariere a sensurilor verbului „a cădea” arată că este corelat, în general, cu aspecte negative: „a pica”, „a se prăbuși”, „a se prăvăli”, „a se răsturna”, „a eșua”. Fascinante, din acest punct de vedere, sunt explicațiile pe care le dă Scriban în dicționarul său: „cad. Îs împins de sus în jos prin propria mea greutate”, „mă arunc: a cădea la picioarele cuiva”, „mă răped, mă precipit: a cădea pe dușmani”, „atârn, îs atârnat”, „fig. devin, ajung: a cădea bolnav”, „mă cuprinde o infirmitate. A cădea în letargie”, „devin captiv: a cădea în puterea cuiva”, „nu reușesc: a cădea la examin, piesa a căzut la reprezentațiune”, „încetez de a mai fi în uz: legea a căzut în desuetudine”. Majoritatea expresiilor și a locuțiunilor se înscriu în același registru: „a cădea în disgrație”, „a cădea (bolnav) la pat”, „a cădea în luptă”, „a cădea în zdrențe”, „a cădea în greșeală/în păcat”, „a-i cădea rău”, „a cădea de pe picioare”, „a cădea de-a pluta”, „a cădea pe mâna/pe mâinile cuiva”, „a cădea pe capul cuiva”, „a cădea cuiva belea pe cap”, „a cădea blestemul asupra cuiva”, „a cădea necazul pe om”, „a cădea pradă cuiva” etc. Verbul este antrenat în câteva structuri cu valențe pozitive: „a-i cădea cuiva drag”, „a cădea pe gânduri”, „a cădea cuiva bine”, „a cădea în picioare”, „a cădea la pace”, „a cădea la învoială”, „a cădea în brațele cuiva”.
Am selectat câteva contexte de utilizare care se înscriu în seria nuanțelor amintite Constantin Noica, contexte în care sensurile se dezmărginesc: „au căzut în mare cinste” (Neculce), „au căzut Domnu, viziru”, „Știindu-se din câtă mărire au căzut la atâta pedeapsă” (Ureche), „Că măcar că au fost om străin, cade-se să nu se tacă hărnicia lui și hirea deplin ce avea: om ales la lucrurile resboielor” (Costin); „În unele zone ale țării, răsăritul este numit lumină, apusului i se spune cădere sau ceasu cade” (Bernea); „Și doina, care-n jocul văzduhului se moaie/ Îmi cade-n gând cu vremea copilăriei mele” (N. Crainic); „deschide Veșnicia și timpul cade mort”, „Cădeau peste el umbre mari și-adânci/Ca peste toți cei ce vin din cer”, „dar gândul ager sparge rețeaua ta subțire,/Ce-ți cade, sfori de vorbe-încâlcite, la picioare.”, „Apusul se târăște pe-un cer de pietre scumpe/ Și cade-n mierea mării, cu luntrile furnici”, „Răsună de plecare căderile de ape/ Tivit cu dor pustiul și-arată-n zări nomazii”, „Lin soarele cade pe umărul zilei”, „Căderea din înalturi e tot zbor” (Vasile Voiculescu); „Dar mai știi?… N-auzim noaptea armonia din pleiade?/Știm de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimțite cade?”, „Cât de naltă vi-i mărirea, tot așa de-adânc căderea” „Sâmburele crud al morții e-n viață… Și-n mărire/ Afli germenii căderii”; „Când corpul tău cădea-va de vreme risipit…”, „Și în noaptea veciniciei totul cade, totul tace, /Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace.” (Eminescu); „Stea ce cade taie lumea ca o lacrimă de-argint”, „Cade umbra timpului pe lan” (Pillat)
(Nu) se cade să… – „Ce se cade și ce nu se cade biruie asupra hotărârii, adică a voinței ce prescrie hotare” (Constantin Noica)
Utilizarea reflexiv-impersonală generează o serie de antrenări ale verbului în contexte care fixează norme de natură morală, socială, estetică, care au menirea de a regla buna funcționare a comunității. Forma impersonală a verbului supus analizei schimbă ceva esențial în rostul cuvântului, dat fiind faptul că ajunge să exprime nu numai o necesitate, ci și așezarea sub zodia regulilor etice (ce se cuvine/ce nu se cuvine să faci, să spui, să crezi, să gândești). Referindu-se la această funcție, Constantin Noica nota: „Ridici ochii spre cerul moral de care vorbea Kant și întâlnești în zona noastră un fel de stea dublă: expresia se cade – nu se cade. Nicio convenție internațională nu te obligă să găsești în ea semnificații etice deosebite. Dar dacă te uiți mai îndelung, dacă apoi pui față în față ce ai deprins din alte zone ale cerului moral cu ceea ce stă acum sub ochii minții tale, înțelegi că din se cade – nu se cade s-ar putea alcătui un întreg tratat de etică”. („Cuvânt împreună despre rostirea românească”). Una este să folosești imperative care acționează asupra celuilalt direcționându-l permanent și alta e să îmbraci principiile morale într-un impersonal valabil pentru toți, care sună mult mai blând, mai așezat, mai omenesc, oferind liber arbitru. „Se cade”/ „nu se cade” devine astfel o măsură universală a tuturor acțiunilor noastre.
De pildă, despre ceea ce se cade și ce nu se cade să facă un bun conducător, vorbește cu mare înțelepciune Neagoe Basarab în „Învățăturile” adresate fiului său, Teodosie. Sfaturile vizează comportamentul în societate („cum să cade domnilor să șadă la masă și cum vor mânca și vor bea”), relația cu Divinitatea („mai înainte de toate să cade să cinstești și să lauzi neîncetat pre Dumnezeul cel mare și bun și milostiv”), atitudinea față de existență („…să cade să pășim și să călcăm dreptul spre cele cerești și cu trupul, și cu capul, ca nu cumva să lunecăm în lucrurile cele trupești și lumești și putrede și trecătoare…”), capacitatea de a face dreptate („Drept aceia să cade fiului împăratului, carile iaste fiul lui Dumnezeu, să judece dreptu”), curățenie trupească („…să-ți păzești trupul așa, până vei ajunge de vârstă, cum să cade, cu curăție, cu înțelepciune…”), privirea cu suspiciune a celorlalte religii („dar încă cu atât mai mult să cade să te ferești de păgâni…, măcar de ți-ar fi frate, să nu faci cu dânsul den adâncul și din ascunsul inimii tale nici un sfat”), precauția („…să cade să ne ferim de toate pizmele și moravurile și de alte răutăți, de toate”), grija pentru propriul suflet („să cade să împodobească mai frumos împăratul decât cetatea… trupul să ți-l îmbraci în haine slabe și proaste, iar mintea ți-o îmbracă în haine împărătești…”), autocontrolul („Drept aceia, nu se cade nimănui să se mânie îndată și să facă rău, iar mai ales împăratului și domnului și celor puternici.”), relația cu slujitorii („să cade domnului care își caută de grădina sa să o curățească de toate nuiale cele uscate, care nu fac rod, însă cu lege și cu judecată”), alegerea boierilor nu pe bază de rudenie, ci pe bază de merite („în ce chip să cade domnului să-și tocmească boiarii… Când veți vrea să puneți boiari, nu se cade să căutăți căci vor fi rudenii, pentru aceia să-i puneți, că aceia iaste fățărnicie.”), cumpătarea („să cade te socotești foarte bine, să nu-ți slobozești mintea de tot spre veselie, nici spre întristăciune”), respectul față de soli („Iar voi să nu cinstiți numai pre cei ce vă vor aduce vești bune, ci să cinstiți numai pre cei ce vă vor aduce vești rele, că așa să cade.”), ascultatea sfaturilor („…iaste de bine să mângâiați pe boiari și pre slugile voastre în toată vremea și să vă sfătuiți cu dânșii în tot ceasul și să luați sfat și de la cei mari și de la cei de ai doilea și de la cei mai de jos, că așa să cade.”), milostenia față de săraci și mai ales față de slugi („Ci să cade să iai seama cu mintea ta și să socotești foarte bine: câte vor fi moșii ale slujitorilor, să fie deosebi, să n-aibi cu acelea amestec.”, „Că săracului dacă-i dai mila, el îți mulțumește numai o dată, iară sluga ta îți va mulțumi totdeauna, căci altă milă de la nimeni n-ai, făr’ numai de tine.”).
Precădere/ mai-mult-decât-cădere: „Ce frumos cuprins are, atunci cuvântul acesta cădere în limba noastră. Este, în câte un cuvânt, un întreg univers, și așa se întâmplă și aici. Cuvântul nostru și-a făurit propria mitologie și istorie: în el se cuprinde și tot răul lumii, cu căderile ei, și tot ce e conținut neutru, de cazuri, fenomene, manifestări și cadențe ale lumii, ba este, până la urmă și tot bine lumii, cu aceste căderi în marile cinste.” (Constantin Noica)
Două derivate mi-au atras atenția de-a lungul acestei călătorii în labirintul sensurilor generate de un cuvânt: „precădere” și „decădere”. Format cu ajutorul prefixului „pre”, termenul „precădere” exprimă literal ideea de anticipare a ceva care poate produce rău, regres, descreștere. Ar fi ceva aflat înaintea căderii. Înseamnă să acorzi întâietate sau preferință unei persoane, unei probleme, să le pui pe primul loc. Fără a avea pretenția de a fi investigat istoria acestui cuvânt, subliniez câteva sensuri regăsite în publicațiile mai vechi, în special cele de natură juridică: în 1846, într-un proiect de reformă a școlilor se vorbește despre elevi ținuți „pe cheltuiala statului,… dându-se precădere acelor școlari care vor fi dat dovezi de o mare capacitate la învățătură”; În „Monitorul oficial” de la începutul secolului al XX-lea, cuvântul este utilizat cu sensul de „prioritate”, „întâietate”. Locuțiunea „cu precădere” se înscrie în același registru semantic: în primul rând, înainte de orice, mai ales, în mod special, îndeosebi, de preferință.
Derivatul „decădere” (de+cădea, după fr. Déchoir,cf. It. Decadere) înseamnă „declin”, „regres”, „degradare morală”, „declasare”, „depravare”, „corupere”, „anularea unor drepturi”, „trecere într-o situație inferioară (materială sau morală)”, „pierderea prestigiului” etc.
Cum se cade, cumsecade – „Dar știm noi, știe cultura noastră europeană care e ordinea? Un cuvânt românesc frumos vine să spună că nu o știm bine, și o știm totuși: se cade – nu se cade.” (Constantin Noica)
Locuțiunea „cum se cade” recurentă în grupuri verbale și substantivale concentrează fie situații care stau sub semnul firescului existenței, fie un anumit cod moral, fără a mai preciza normele propriu-zise, Dacă spui că s-a înnoptat „cum se cade” te referi la ceva cum trebuie să fie, să se întâmple. Când vorbești, te comporți, te raportezi la alții… cum se cade, respecți niște norme de bun-simț. Adjectivul invariabil „cumsecade” (provenit din locuțiunea analizată anterior și scris inițial ca atare) se referă, în general, la oameni, concentrând calități ale acestora. O persoană cumsecade întrunește cel puțin una dintre următoarele trăsături: bunătate, îngăduință, omenie, înțelegere, cinste, bun-simț, dreptate, amabilitate. Or niciuna dintre aceste trăsături nu se pot manifesta în afara relațiilor sociale. Un om este așa cum trebuie să fie dacă reușește să le confere celorlalți echilibru, dacă stă de partea binelui, dacă face bine și le face bine celorlalți.
…„A cădea”, „cădere”, „decădere”, „precădere”, „cumsecade”, „cumsecădenie” – e dificil să realizezi biografia unui cuvânt, pentru că drumul pe care îl parcurge presupune permanente metamorfoze. Există în evoluția de la „a cădea” la „cumsecade” frumusețe, mister și farmec. E un cuvânt care, călătorind prin limbă, are partea lui de pământ și partea lui de cer!