Albastrul meu etern

Proiectul expoziţional pe care l-am iniţiat din dragoste de case autentice ,,Albastru de pe Prut”, oglindeşte tema arhitecturii vernaculare din spaţiul românesc. Această linie tematică tot mai prezentă în creaţia mea, subliniază prin formă şi culoare necesitatea şi importanţa apropierii celor două maluri de Prut. Vin să povestesc prin albastru tăcerile zidurilor ce nu cuvântă, simbolistica cromatică fiind un aspect major în parcursul meu artistic. E un proiect de suflet, prin care îmi doresc  să scot în evidenţă frumuseţea şi rafinamentul arhitecturii vernaculare româneşti, după lungi călătorii de documentare.

Cultura românească este un un izvor inepuizabil de simboluri, forme, culori ce au trecut prin generaţii ca printr-un filtru, purtând în timp amprentele lor. Lungi segmente din cultura, istoria, limba română şi din patrimoniul Basarabiei politicul de cândva le-a şters. Am fost sărăciţi, lipsiţi de propriile valori şi de identitate. Astăzi, prin artă revin la rădăcinile mele, la esenţa lucrurilor ce mă definesc, la limba mea română, pentru a mă regăsi şi pentru a reconstrui verticalitatea culturală de care am fost lipsiţi.  În acelaşi timp îmi propun să actualizez şi să valorific specificul arhitecturii vernaculare de cândva. Prin intermediul proiectului ,,Albastru de pe Prut” vreau să prezint publicului bijuterii arhitecturale ce sunt despărţite de un hotar, dar care rămân a fi înrudite de realitate şi pictură pentru totdeauna.

• am născut în centrul Moldovei, la Orhei, zona cu cele mai multe case albastre şi izvoare. Puţintei, satul în care am crescut e vinovat de dragostea mea pentru casele şi liniştea lui odihnitoare. Acolo am prins gustul valorilor şi sunt recunoscătoare că port în inimă un colţ de Rai. Aici am învăţat şi m-am deprins că albastrul este o culoare odihnitoare. Studiile ştiinţifice spun că albastrul este una din culorile cele mai populare, mai inocente, datorită personalităţii ei fără echivoc. Aerul, lumina şi apa, trei dintre dimensiunile fundamentale şi corelative ale existenţei biologice a omului, au creat, în experienţa vizualului, culoarea albastră şi iluzia acesteia.Totuşi ţăranii, oamenii simpli care s-au născut în sat, l-ar adăuga aici şi pe Dumnezeu. Pereţii caselor erau pictaţi cu cer, cu senin, cu depărtări care îl apropiau pe Creator de oameni. Alegerea acestei culori avea un rost, fiind o tradiţie şi o necesitate de a duce valoarea mai departe.

Oficial este o culoare „rece”, dar când priveşti din depărtare un sat din care răsar ca nişte viorele case albastre, simţi o atracţie magnetică, o chemare spre apropiere, spre descoperire, spre sufletul uman. La unele etnii, albastrul reprezintă loialitatea, fidelitatea şi comportamentele alese, pentru vechii egipteni era culoarea cerului şi a doliului, iar la grecii antici, Zeus, stăpânul zeilor, purta o mantie albastră, semn al puterii. Pentru cei născuţi în spaţiul românesc este expresia cerului, a văzduhului, dar şi a straielor sfinţilor din icoane,a apelor dătătoare de viaţă şi a florilor de câmp. Mereu am fost legaţi de cele sfinte şi albastru este o funie, o cale, un fir ce ne ţine  conectaţi constant cu Dumnezeu.

În tradiţiile româneşti culoarea albastră, folosită la încondeierea ouălor pentru Paşte, se obţine din plante ca dediţă şi floarea-soarelui, care dau şi culoarea neagră, cu deosebirea că se fierb în borş acru, în care se pune piatră acră şi piatră vânătă. Deci florile pământului şi mâna omului plămădesc culoarea cerului pentru sărbători.

Albastrul este culoarea considerată cel mai adesea simbolul a tot ce este legat de spiritualitate, mai ales în arta populară. Spre deosebire de alte culori, dă impresia de rece şi  predispune la meditație. Aplicat pe un obiect, albastrul despovărează formele, le uşurează, le deschide. Lipsit de materialitate în sine, albastrul dematerializează şi transformă realul în imaginar. Culoarea Albastru nu are un termen anume în lexicul vechi românesc. Conceptul a fost numit în limbile neolatine prin cuvinte împrumutate din germană: blau, bleu, blue sau arabă: lazurd, azur. În română avem pentru tonurile de albastru-deschis termeni ca: azuriu, havai, bleu şi pentru albastru-închis: ultramarin, muriu, safiriu, siniliu, mnieriu, respectiv termeni ce denumesc nuanţele de albastru-verzui: turchez, ceruleum şi albastru violet: lulachiu (piatră de fote), liliachiu, vineţeală, vioriu, turciniu.

În zona de centru a Moldovei, zona Orheiului şi nu doar, albastru de pe case e numit – sineală. Un termen venit de la colorantul cu nuaţă intensă de ultramarin – sinică (poate fi de la albastru în rusă  –  sinii), cu care se amesteca varul şi se văruiau casele. Fiecare gospodar alegea un ton anume, intensitatea căruia depindea de preferinţele cromatice, de tradiţie, sau de cantitatea de vopsea, căci pe timpuri era foarte scumpă.

Călătorind în Transilvania, spaţiu intercultural prin excelenţă, am descoperit  valoarea socială, artistică, culturală a culorii albastru datorită caselor ,,mnieruite”, Până în prima jumătate a secolului al XX-lea, în satele din centrul şi nordul României exteriorul şi interiorul caselor se zugrăvea cu ,,mnieriu”, o nuanţă de albastru-indigo obţinută iniţial din coloranţi naturali, apoi din cei sintetici. În anumite zone, cu acelaşi ,,mnieriu” se vopseau lâna şi ţesăturile cu motive populare. Finisajul interior şi exterior utilizat la casele tradiţionale este cunoscut sub denumirea arhaică de ,,muruială”. O mixtură rezultată din argilă, care prin degresare cu nisip şi în amestec cu vegetale de tip decoct sau fragmente de păioase produce un liant excelent pentru tencuirea paramentului exterior şi interior al caselor. Mai târziu, probabil la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, paramentele vechi sunt îndepartate şi tencuiala nouă este realizată din amestec de pastă de var şi nisip. Spoirea sau zugrăveala caselor era realizată în alb, din pastă de var gras dizolvată în apă, sau în albastru. În acest caz, peste tencuiala de argilă şi var-nisip, se spoia cu piatră vânătă (sulfat de cupru) dizolvat în apă, rezultând culoarea cunoscută în zona Apusenilor sub denumirea de „Mândră Mărie”. M-a uimit frumuseţea acestui termen  când am aflat de el.

Pentru vopsitul caselor în nuanţe de albastru se utilizau viorelele (viola odorata) care, fierte şi amestecate cu piatra vânătă (sulfatul de cupru obţinut din secolul al XIX-lea pe cale industrială), formau o nuanţă de albastru deschis. Frunzele de drobuşor (Isatis tinctoria) fierte şi plămădite cu borş şi leşie formau de asemenea o nuanţă de albastru curat, stabilă la lumină. Aşa numita ,,mnieruială” era folosită de ţărănci şi ca înnălbitor pentru pânze şi cămăşi.

Interesant este şi faptul că românii din vechime nu aveau în lexicul cromatic cuvântul ,,albastru”. Termenul ,,vânăt” desemnează mai degrabă un albastru-violet, iar ,,mnieriu” preluat din latinescul ,,merus” desemnează o culoare întunecată şi este de fapt un albastru închis. Celelalte nuanţe de albastru erau denumite după culorile anumitor flori: cicoare, albăstriţă (centaurea cyanus), viorea etc.

Prin călătoriile mele de documentare puţini oameni am întâlnit care mai cunosc istoria albastrului de pe casele lor. Cei care pledează şi azi pentru această culoare respectă o tradiţie, sau pur şi simplu sunt iubitori de albastru. Bijuterii arhitecturale deosebite am descoperit în Moldova istorică, în zona Vasluiului, a Iaşiului, acolo unde casele sunt îmbrăcate în dantele albastre de lemn  de o frumuseţe rară. Pe alocuri câteva rânduri de astfel de podoabe despart intrarea în casă de spaţiul exterior, purtând în sine o chemare de a călca pragul, pentru toţi ochii care le văd. Pictând aceste case trăiam sentimentul că pictez cele mai frumoase sărbători. Factorul estetic în arhitectura vernaculară juca un rol esenţial în timpurile când eram mai puţin poate şcoliţi, dar mult mai  iubitori de valori şi de acel loc sfânt numit de noi toţi – acasă.

Din evul mediu românesc ne-a rămas celebrul albastru de pe biserica de la Voroneţ. Denumirea nuanţei este albastru azurit, iar culoarea nu se întâlneşte doar la Voroneţ, ci şi la alte mânăstiri din Moldova ridicate în aceeaşi perioadă. Compoziţia culorii a rămas un mister până în momentul când s-au făcut teste minuţioase de laborator. Acum se ştie că la baza albastrului a stat azuritul. Piatra se fărâmiţa până ajungea praf şi devenea vopsea, prin amestec cu o substanţă organică ce nu a fost încă identificată. Cert este că privitorul, pus în faţa frescei de la Voroneţ, este transpus prin intermediul culorii albastre în Universul celest al spiritualităţii divine, realul evaporîndu-se în imaginar pentru a sugera infinitul. Albastrul pe care-l numim de Voroneț, ne aparţine, iar frescele mănăstirilor pe care le înobilează este contribuția noastră la patrimoniul mondial al culturii.

Timpul petrecut în documentare, sau la pictura plein air este o împlinire pentru mine pictorul şi poetul. Cunosc valorile, stilul de viaţă şi esenţa spaţiului românesc prin intermediul caselor albastre,  Simt cultura şi suflarea ţării cărei îi aparţin, dar de care mă desparte un hotar nedrept. Acest proiect a început la Chişinău, fiind vernisat într-o expoziţie personală de pictură în 2021, cu numele ,,Albastrul meu etern,” la Biblioteca Naţională a RM. Îmi propun să-l prezint în mai multe oraşe din România, aşa cum am făcut-o în noiembrie 2024, la Bucureşti, la MNŢR, prin expoziţia ,,Albastru de pe Prut”.

În calitate de artist percep ,,Albastrul” ca pe o chemare interioară, ca pe un răspuns la întrebări date lui Dumnezeu, ca pe o stare ce se vrea trăită, ca pe un cer interior la extinderea căruia lucrez zi de zi prin artă.