Expoziția de grafică „Chipuri în timp – Inocenţă şi înţelepciune”

Pentru fiecare om ce se află  în căutarea lui Hristos, Dumnezeu însuşi îi dezvăluie o cale. Arta a fost întotdeauna o modalitate prin care oamenii au ales sa transmită sentimente, trăiri, emoţii, iar pentru mine reprezintă cea mai frumoasă cale de a ajunge la Creator şi, implicit, la sufletele celorlalţi. De aceea atunci când în viaţa mea m-am aflat într-un moment de cumpănă, am decis să mă dedic cu toata fiinţa mea acestei teme, a mărturisitorilor din închisorile comuniste. Viaţa, aşa cum considerăm noi că ar trebui să se desfăşoare, ne aduce în situaţii limită pe care le considerăm fără ieşire. Ne confruntăm cu blocaje existenţiale pe care nu reuşim să le depăşim decât cu ajutorul lui Dumnezeu într-un mod numai de el ştiut, dincolo de înţelegerea şi dorinţele noastre. De cele mai multe ori, depăşim acele clipe prin suferinţă care, însă, nu e dată de El, ci de neînţelegerea noastră.

Ce este suferința, care este sensul durerii? Am încercat să găsesc un răspuns personal la aceste întrebări, conștientizând că Dumnezeu cunoaște suferința noastră, dar  nu o ridică, ci o îngăduie. Am înțeles că suferința este ziditoare de suflete, este o unealtă prin care Dumnezeu lucrează mântuirea noastră. Suferința ne smerește, e oglinda prin care Dumnezeu ne ajută să ne vedem așa cum suntem, pentru ca apoi să ne curețe, să ne îndrepte cugetele și să ne vindece. Însă adevăratul răspuns la suferința lumii l-am aflat la întâlnirea mea cu acești trăitori. Mărturisitorii închisorilor au mers conștient și asumat spre suferință și jertfă. Curați fiind, au luat asupra lor păcatele unui neam întreg. Ca artist am primit acest privilegiu nesperat de a mă apropia de ei prin zugrăvirea chipurilor lor pline de lumină. Am primit acest îndemn și mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a îngăduit acest lucru. Închei printr-un citat al doamnei Aspazia Oţel Petrescu „Rememorez acum caznele prin care au trecut toți chinuiții din temnițele comuniste: anchete chinuitoare, bătăi crunte, torturi grozave de neimaginat pentru o minte normală, foame, frig, murdărie, teroare, dispreț, umiliri degradante, muncă transformată în supliciu (…).

Nici o fiară nu ar fi putut îndura atâta nefericire. În toiul urii dezlănțuite noi am luptat să ne desciplinăm asceza impusă, înțelegând  că slujirea unui ideal sfânt se face prin jertfă, iar jertfa se face voluntară și se face prin iubire (…). Am învățat să acceptăm suferința ca pe un  dar divin și prin aceasta i-am dat un sens transcendental, am înlocuit clipele de revoltă cu o trăire în Duh, durerea a primit un sens înalt, sublim, salvator”.